proza
poezie eseuri arta film
Pentru a citi prima parte a romanului, apăsați pe săgeată cu butonul din dreapta al mouse-ului si salvați textul (fișier RTF)
 

5001 după Cristos

Vînătoarea de viezuri

 

 

 

de A. O. Kenada

 

 

 

 

“Există multe feluri de a fi nefericit și unul dintre acestea e de a fi în permanență fericit, adică fericit fără vise, fără a mai avea conștiința împăcată sau neîmpăcată și crezînd cu îndărătnicie că totul ți se cuvine!”

 

 

 

 

 

 

    Prolog. Despre fericirea universală

Extras din jurnalul lui Tim Hooskin*

Așa-numitul Stabiliment Istoric patronat de Iagovan Solles e renumit pentru exponatele sale: mașini de luptă din secolul XXI, caroserii de automobile din era postatomică, piese de artilerie din a doua jumătate a secolului XX. Încropită pe parcursul a jumătate de veac, colecția mai cuprinde o miniatură înfățișând prima navetă spațială care a aterizat pe Marte, un computer fabricat prin anii 2050, un tub cinescopic marca NOKIA, (an de fabricație 1985!), plus o mulțime de obiecte de uz casnic, toate foarte vechi, datînd probabil tot din a doua jumătate a secolului XX. De altfel, Iagovan Solles și încîntătoarea lui însoțitoare, Estera, sînt istorici. Stabilimentul e proprietatea lor. Iagovan are nouăzeci și șase de ani, iar Estera șaptezeci și patru.

Pentru niște locuitori ai Pămîntului care trăiesc la începutul secolului cincizeci și unu, Iagovan și Estera sînt totuși, ceea ce s-ar chema, doi oameni în floarea vîrstei.

Bineînțeles, aceste considerațiuni n-au nici o legătură cu faptul că și anul acesta vom petrece Crăciunul împreună. Toată lumea știe că Iagovan Solles este prietenul meu și că Estera este prietena Iuliei, însoțitoarea subnumitului Tim Hooskin. Ce nu știe toată lumea, nici chiar Iulia, ca să nu mai vorbesc de bonomul, surîzătorul meu prieten, e că același subnumit Tim Hooskin e vinovat, în mare măsură, de fericirea Speciei. Cu alte cuvinte, Tim Hooskin e responsabil de tinerețea care se citește pe fața Iuliei (are o sută doi ani), de pofta de viață a Esterei și de încăpățînarea, oarecum infantilă, cu care Iagovan își sporește, de la an la an, colecția. Și-asta pentru că eu sînt unul din cei douăzeci și trei de instructori care se ocupă, pe Terra Nova, de pregătirea viitorilor vînători de viezuri. Cît despre mine, care vizitez Stabilimentul odată pe an și numai în concediu, reîntîlnirea cu vechiul meu prieten reușește întotdeauna să mă binedispună. Sîntem cam de aceeași vîrstă, amîndoi pasionați de istorie și fotbal virtual. În plus, Iagovan Solles nu pune niciodată întrebări indiscrete. Pentru el, sînt Tim Hooskin, fostul lui coleg de școală, un prieten pe care se poate bizui oricînd la nevoie.

Prin urmare, la 15.35, ora locală, ne îmbarcăm, Iulia și cu mine, în elegantul și confortabilul aeromobil marca MERCEDES, iar la 15.40 aparatul se desprinde de sol. Trei ore de zbor valsat și MERCEDESUL aterizează pe aerodromul construit de Iagovan Solles cu mîna lui pe terasamentul situat la doar cîțiva metrii de așa-numitul Stabiliment Istoric. Vremea e frumoasă, cerul, de-o albeață orbitoare. De pe veranda Stabilimentului, Iagovan și Estera ne fac semne. Cobor din aparat și admir, împreună cu Iulia, peisajul. În spatele clădirii de curînd zugrăvită, clipocesc apele limpezi ale unui heleșteu. Lîngă heleșteu, în dreapta, liziera unei păduri de eucalipți. În stînga, dealuri acoperite cu culturi de plante exotice. Fundalul acestui peisaj de vis se compune din coame de munți înzăpezite, care sporesc senzația că te afli pe un pămînt virgin, plin de mistere, care nu seamănă deloc cu peisajul arid de pe Terra Nova. Fără îndoială, gîndesc, cam așa trebuie să arate Paradisul. Dacă o fi existînd, pe undeva, un Paradis...

 

 


*Tim Hooskin a făcut această înregistrare cu puțin înainte de numirea sa în funcția de comandant al Bazei de tranzit de pe Numa. Pe atunci, Hooskin era încă instructor-șef al Colegiului Excepțional de pe Terra Nova.

 

 

 

Urmează strîngerile cordiale de mînă, îmbrățișările, remarcile mai mult sau mai puțin zgomotoase ale femeilor, observația lui Iagovan, nu te-ai schimbat deloc, bătrîne, contraobservația lui Tim Hooskin, nici tu prietene. Trecem în salon și de acolo, în sufragerie. După ce servim masa, femeile se retrag pe verandă, iar noi, Iagovan și cu mine, mergem să admirăm exponatele Stabilimentului. Iagovan îmi arată, pentru a nu știu cîta oară, mașinăriile inventate de primitivi pentru asasinarea semenilor lor, apoi miniatura navetei spațiale care a aterizat pe Marte și, în sfîrșit, tubul cinescopic NOKIA, de care este atît de mîndru.

"Ca istoric și specialist", explică Iagovan, "sînt obligat să admit că primitivii aveau totuși o tehnologie destul de avansată." Și, după un lung moment de tăcere: "De multe ori mă gîndesc la omul care a construit acest tub. Mă-ntreb cum arăta... Era slab, gras, fericit, nefericit?"

"Probabil că nici una, nici alta", răpund cu jumătate de gură, mai mult ca să nu tac.

"Te asigur că era și gras și nefericit", spune Iagovan și rîde cu poftă.

Ieșim pe verandă.

"Frumos aparat!" exclamă Iagovan. Se referă la aeromobilul meu nou-nouț.

"Perfect ecologic și ușor de întreținut", completează Iulia.

Ca și cum ar mai exista pe Pămînt și aeromobile neecologice și greu de întreținut! Estera afișează o mină admirativă. Bate din palme. Întreabă:

"Facem un pescuit pe lac?" Continuă: "Am vorbit la Regionala de programare meteo. Astăzi, de Crăciun, va fi vreme frumoasă. Au programat-o special pentru noi!"

Mai tîrziu, pe malul lacului, discutăm vrute și nevrute. Orice, numai să treacă timpul. Iulia o întreabă pe Estera dacă s-a obișnuit cu clima.

"N-aș mai putea locui în Nord", răspunde Estera. "E prea frig. Și-apoi, nu-mi place zăpada!"

Lîngă mine, Iagovan Solles schimbă fețe, fețe. Fumează țigară după țigară. Deodată, se răsucește pe călcîie și pleacă. Ceva nu-i în regulă, gîndesc. Vechiul meu prieten traversează, cum zice el, o criză interioară.

Îl urmez. 

"Facem o plimbare", zic neliniștit, dar femeile sînt prea absorbite în conversație ca să-mi răspundă.

Îl ajung din urmă.

 "Tim", începe Iagovan după ce ne îndepărtăm suficient ca să putem discuta în liniște, "nu te-am întrebat niciodată ce faci tu acolo, pe Terra Nova."

Vreau să-i răspund, să-i răspund cinstit, fără ocolișuri, că asta-i o treabă a naibii de secretă și de-ncurcată și că, pentru binele lui, e indicat să nici nu știe, însă Iagovan Solles mi-o ia înainte:

"Oricum, nu mă interesează. Mi-ajunge să știu că ești un om onest, că nu faci nimănui rău și că nu-ți lipsește nimic!"

A pronunțat într-un fel atît de straniu vocabula om, încît tresar. Continuă:

"Spune-mi, Tim Hooskin, ești fericit? Jură-mi cu mîna pe inimă, dă-ți cuvîntul tău de onoare că ești fericit!"

Sînt uluit. Într-adevăr, sînt fericit? Oficial, da, oficial, instructorul-șef Tim Hooskin se poate considera un om fericit. Întrebarea lui Iagovan a fost ca un fulger care a luminat acea parte întunecată a conștiinței mele despre care, în ciuda anilor petrecuți pe Terra Nova, mărturisesc că nu știu mare lucru.

"Ce-ți trece prin minte, Vani?"

Vani e diminutivul cu care îl alintam cînd eram copii. Trecem de lizieră și ne-afundăm în pădurea de eucalipți.

"Ști tu, Tim Hooskin, ce zi e azi?"

"Bineînțeles. Toată lumea știe ce zi e azi. E Crăciunul."

"Asta nu înseamnă nimic. Firește că toată lumea știe că azi e Crăciunul. Eu te-am întrebat altceva. Ce înseamnă, pentru tine, Crăciunul?"

Ehe, Tim Hooskin, instructor-șef la un nenorocit de colegiu de pe Terra Nova, maestru în arta supraviețuirii, ia să te vedem! Ce-nseamnă, pentru tine, Crăciunul? Adică, vezi dumneata, bonomul Iagovan Solles poftește să afle, din gura dumitale, cum stai la capitolul "sărbători publice". Și cum stai, Tim Hooskin? Prost stai. Mai bine ai recunoaște că nu ști ce înseamnă Crăciunul, că n-ai o idee precisă de ce omenirea asta care plesnește de fericire, de sănătate și de bogăție îl sărbătorește în fiecare an, că nu ști ce anume sărbătoresc semenii tăi bipezi și raționali, care nici ei nu știu ce sărbătoresc în fiecare an, dar sărbătoresc, asta e important, asta contează la urma urmei. Încurcată minte mai ai, Vani!

Ridic din umeri.

"Crăciunul, Tim Hooskin, e o sărbătoare religioasă" spune și-mi întoarce, brusc, spatele. Tace. Îi aud răsuflarea întretăiată. Pornim mai departe.

"Ce-are Crăciunul de-a face cu religia?" întreb.

"Are", îmi răspunde tulburat. Și, dintr-o dată, izbucnește:

"Nemernicii. Măgari cu diplome de savanți. Ipocriții. Ne-au transformat în mașinării genetice, au făcut din noi o adunătură de idioți inteligenți, fericiți și perfect inofensivi. Sîntem o turmă de cretini, Tim Hooskin. O turmă de cretini perverși și plictisiți. Ei au făcut asta în numele fericirii universale, a acelei fericiri universale de care astăzi sîntem atît de mîndri, așa cum un cîine e mîndru de lesa care îi retează orice urmă de libertate. Crezi tu, Tim Hooskin, că viața e cu adevărat valoarea supremă? Eu știu că viața nu-i valoarea supremă, cel puțin nu viața asta. Viața e o divinitate goală, o conservă din care ai scos conținutul, dacă n-ai cu ce s-o umpli. Eu, Iagovan Solles, sînt un cretin. Tu, Tim Hooskin, ești un cretin. Miliarde de cretini inteligenți și sofisticați populează astăzi Pămîntul, cu toții legați frumușel în lesă, la adăpost de griji, de boli și, zicem noi, de prejudecăți. Însă pe dinăuntru..."

Niciodată nu l-am văzut în starea asta. Un timp, nu schimbăm o vorbă.

"Stabilimentul Istoric Iagovan Solles e o imensă porcărie, Tim!"

Dau să-l contrazic. Îmi face semn că nu-l interesează părerea mea în ce privește Stabilimentul Istoric Iagovan Solles. Se liniștește și-și continuă discursul.

"Îți închipui că exponatele alea reprezintă, ca să zic așa, în întregime, istoria Speciei? Nici vorbă, Tim Hooskin! Și, mă rog frumos, ce-nseamnă, pentru tine, cuvîntul ăsta, primitiv? N-au nici o valoare exponatele, Tim Hooskin. Înțelegi bătrîne cum vine asta? Nici o valoare! Sînt istoric numai cu numele, dar știu că prejudecățile există pretutindeni, că nu le putem evita și că acum, mai mult ca oricînd, ele continuă să existe... Orice om care primește totul de-a gata ajunge, cu timpul, să trăiască în afara realității. Devine o legumă. Noi am învins aproape toate bolile, am transformat Pămîntul într-o grădină a desfătărilor. Nimeni nu mai muncește, nimeni nu-și mai bate capul cu ziua de mîine. Ei, și ce va fi mîine? Habar nu am. Efortul a devenit o noțiune abstractă. Ia-o cum vrei, dar, sub o formă sau alta, sîntem niște întreținuți. Și cine muncește în locul nostru, Tim Hooskin? Mașinăriile alea blestemate. Roboții. Noi stăm acasă, din cînd în cînd mai organizăm cîte o conferință despre cutare chestiune care ne frămîntă creierii și ne mîndrim cu realizările noastre spirituale... O imensă, inutilă pierdere de vreme! Prea multă fericire smintește, bătrîne... Stabilimentul Istoric Iagovan Solles e un capriciu de întreținut smintit. Noi numim primitivi niște ființe despre care nu știm aproape nimic. Au dispărut de pe Pămînt în urmă cu vreo trei mii de ani, au fost înlocuiți de aceste mașinării genetice care sîntem, de aceste grămezi de implanturi... Îmi vine să vomit! O să trăiesc douăsute șaizeci, douăsute șaptezeci de ani, o viață standard și cînd voi muri, voi consta uluit că în urma mea n-a rămas decît o lungă, obositoare huzureală. Primitivii trăiau în medie șaizeci, șaptezeci de ani, dar erau, sufletește, infinit mai bogați decît noi. Se omorau între ei, se trădau, dar aveau șansa de a alege între bine și rău... Noi nu putem alege decît binele. Or, asta e totuna cu a nu putea alege decît răul..."

Sincer, îmi displace furia care se citește pe chipul lui Iagovan Solles. Mă calcă pe nervi. Poate și din cauză că nu pricep nimic. Iagovan Solles, prietenul meu cel bun, mă privește tăcut, sumbru, de parcă ar vrea să obțină, din parte-mi, o confirmare a opiniilor sale despre lume și viață.

Ce vrei de la mine, Vani?

"Orice ecuație care descrie o lege de echilibru îți arată că nu poți lua din stînga, fără să nu pui în dreapta. Eu nu cunosc care este prețul acestei bunăstări extraodinare, dar sînt convins că un preț există și că cineva îl plătește în locul nostru. Nimic nu e gratuit, decît prostia și suficiența noastră de ființe superioare, Tim Hooskin!"

S-a potolit de tot. Gata, s-a-nchis în el, își mestecă într-una gîndurile care nu-i dau pace. Optezeci de ani mi-au trebuit să aflu ce gîndește Iagovan Solles despre fericirea universală. Peste alți optzeci de ani o să descopăr că Iagovan Solles știa totul despre lumea viezurilor galbeni, în timp ce eu, instructorul-șef Tim Hooskin, nu știu nimic!

"Începe să se-ntunece", zic. "Ar trebui să ne întoarcem!"

"Da", șoptește, "ar trebui să ne întoarcem".

Face stînga-mprejur și-o ia la sănătoasa prin pădure. Abia reușesc să țin pasul cu el. Deodată, se oprește. Scrijelește, cu unghia, scoarța unui arbore bătrîn, cu crengile uscate și desfrunzite.

"Nimic nu e pierdut, cîtă vreme mai există în universul acesta bolnav de fericire un dram de suferință. Privește cerul, bătrîne! E albastru, imaculat și misterios. Știu că undeva mai există încă oameni nefericiți, și certitudinea asta mă umple de speranță. Ei sînt salvarea noastră!"

Acum mergem umăr în umăr. Îi simt nemulțumirea din felul apăsat în care în care pășește.

"Te-ai gîndit vreodată cît de importante sînt visele? Primitivii visau, aici e toată diferența. Eu pun seara capul pe pernă și adorm imediat, dar nu visez nimic. Un pustiu negru îmi populează somnul..."

"Nici eu nu visez, Vani", recunosc de îndată. "Ce legătură au visele cu Crăciunul?"

Nu-mi răspunde. Se uită abătut într-o parte.

"Mi-e groază să închid ochii, Tim Hooskin. Nopțile mele sînt ale unui insomniac. Cînd o privesc pe Estera dormind, mă ia cu friguri. Arată oribil. O față albă, descompusă, ca a unui cadavru. Iar eu arăt probabil la fel. Două cadavre care dormim unul lîngă celălalt... Există multe feluri de a fi nefericit și unul dintre acestea e de a fi în permanență fericit, adică fericit fără vise, fără a mai avea conștiința împăcată sau neîmpăcată și crezînd cu îndărătnicie că totul ți se cuvine! Pe mine mă îngrozește gîndul că sînt un cadavru care se odihnește lîngă alt cadavru! Că dincolo de realitatea de peste zi, mă așteaptă, noapte de noapte, același abis negru, fără început și fără sfîrșit..."

"Nu mi-ai răspuns la-ntrebare, Vani!"

Parcă nici nu m-a auzit.

"Totul ar fi bine dacă n-ar fi migrenele astea care nu se mai termină!"

Sînt încăpățînat ca un catîr. Îi explic ritos că durerile de cap sînt problema lui exclusivă (nu chiar exclusivă, gîndesc!), că pe mine mă interesează un anumit răspuns și că el omite acest răspuns deși... Ridică din umeri. Nici pe el nu-l interesează faptul că pe mine mă interesează un anumit răspuns!

"În urmă cu cincizeci de secole s-a născut pe Pămînt un Om. Asta s-a întîmplat undeva, în Asia mică, într-o țară numită Iudeea. Orașul în care a văzut lumina zilei Omul Acela se numea Betleem. Numele Omului a fost Isus din Nazaret, pentru că tatăl Lui a fost dulgher în Nazaret, alt oraș din țara aceea, Iudeea. Acest Isus i-a învățat pe oameni să aleagă între bine și rău. Drept răsplată, oamenii l-au răstignit pe cruce."

"Și de ce-i atît de important Omul Acela? Doar nu e singurul care a avut pretenția să-i învețe pe primitivi diferența dintre bine și rău!"

"Omul Acela a fracturat istoria, a rupt-o în două, așa cum ai rupe tu, cu mîinile, o bucățică subțire de postav. Or, numai un Om important putea să facă asta, Tim Hooskin. El s-a născut într-un staul de vite, dar a cucerit lumea fără arme și soldați..."

Iagovan Solles, acum chiar bați cîmpii cu ilustră demnitate! Auzi dumneata, a fracturat Istoria, a rupt-o în două așa cum aș rupe eu o bucățică de postav! Mă îngrijorezi de-a binelea, Vani!...

Am lăsat în urmă liziera pădurii. Ne apropiem de Stabiliment. În dreapta, heleșteul aruncă spre cer un ochi uriaș și flămând, de un verde-albastru-cenușiu fără cusur. Undeva, printre culturile de plante exotice, răsună, amenințător și lugubru, un lătrat de cîine. Se întunecă văzînd cu ochii. Împrejurul Stabilimentului plutesc leneș o mulțime de felinare cu suspensii, care împrăștie pe pămîntul umed o lumină rece, neprimitoare... Nespus de rău îmi pare, Vani. Ți-ai deschis sufletul, dar eu n-am înțeles nimic. Și poate că nu-i nimic rău în asta. Poate așa se întîmplă mereu, nu înțelegem decît ceea ce vrem să-nțelegem, uitînd că aproape întotdeauna lucrurile ne sînt date fără putința de-a le pătrunde rostul. Eu n-am auzit încă de Omul Acela, pentru mine existența lui e o enigmă. Cum îți explici tu, Vani, că oamenii L-au uitat, dacă totuși, Omul Acela a fost atît de important? Da, oamenii uită, pentru că fericirea e egoistă, ținem de ea cu dinții, numai să n-o scăpăm din mîini, să n-o pierdem. Dar tu ai vorbit acum ca și cum oamenii de azi nu ar mai fi oameni în adevăratul sens al cuvîntului. Și-atunci, dacă nu sînt oameni, ce sînt? Ce sîntem noi, Vani, tu și cu mine? Îmi dai de înțeles că am pierdut ceva esențial, ceva fără de care viața noastră, fericirea asta perpetuă e o povară sau un blestem. Apoi sugerezi că primitivii care populau Pămîntul în urmă cu milenii ne erau superiori. Eu îi cunosc prea bine pe primitivi, doar sînt instructor-șef pe Terra Nova. Știu ce sînt. Niște barbari. Au suflete de asasini, sînt nemiloși, duri, lipsiți de scrupule. Pentru ei viața e o supraviețuire continuă, un război permanent cu ceilalți. Tu nici măcar nu ști că există în univers astfel de creaturi, n-ai de unde să ști. Pentru tine, Terra Nova e doar una din miliardele de lumi populate - o lume ostilă, o proprietate a Companiei, pe care o mînă de coloniști încearcă din răsputeri să o amelioreze, da, să o amelioreze, pentru ca urmașii urmașilor tăi să o poată locui fără să se gîndească, îngroziți, la ziua de mîine. Iar eu, Tim Hooskin, prietenul tău, nu sînt decît unul dintre acei coloniști nesăbuiți care, din plictiseală sau din spirit de aventură, ia-o cum vrei, s-au grăbit să apuce taurul de coarne și-au luat totul de la zero... Toate astea sînt povești, Vani. Dacă sînt fericit? Bineînțeles că sînt fericit!...

"Nu-i ciudat, Tim Hooskin, că oamenii L-au uitat, în vreme ce tu, un colonist, te plimbi într-un aeromobil marca MERCEDES?"

La care îi răspund că n-am înțeles întrebarea și că, avînd în vedere prietenia care ne leagă de mai bine de optzeci de ani, i-aș rămîne îndatorat dac-ar fi ceva mai explicit.

"Dacă nu mă înșel, primele automobile MERCEDES datează de pe la finele secolului al XIX-lea. Acum nu mai fabrică automobile, fabrică aeromobile. Mie mi se pare ciudat că oamenii L-au uitat pe El, dar n-au uitat să folosească mașinăriile astea, MERCEDES. Ca și cum tehnologia ar fi superioară spiritului! Ce ironie a sorții, Tim Hooskin!"

Se oprește la cîțiva metrii de peluza Stabilimentului, sub unul din felinarele care desenează în aer curbe de lumină ascendente și descendente. Stă cu spatele la mine, așa că nu-i văd decît părul lung și foarte des, căzut peste umerii arcuiți de îngrijorare. Tace. Întind mîna să-l scot din tăcerea-i filozofică, dar se întoarce brusc spre mine și zice cu un glas al cărui ecou trist se risipește numaidecît:

"Omul Acela a murit pentru ca eu să pot alege! Pentru unul ca mine a fost El răstignit, Tim Hooskin!"

Cu-um? Mă gîndesc, îngrozit, că bunul meu prieten și-a pierdut mințile. Cum vine asta, Vani, a murit pentru unul ca tine? A trăit în țara aceea, Iudeea, acum cincizeci de secole, și totuși, a murit pentru tine! Apoi îmi spun că Iagovan Solles își rîde de mine, că vrea să glumească pe socoteala mea... Îmi ridic privirea spre el, dar îl aud rostind cu aceeași voce înăbușită: 

"Azi e ziua în care s-a născut El. Azi e Crăciunul, Tim Hooskin!"

 

respiro©2000 All rights reserved.
••• design: SGFXstudio •••