***

Prietena mea cea mai bună e bătrîna bibliotecară, mioapă şi pensionară. Mă opreşte pe stradă şi mă invită la ea. Îmi aduce cărţile şi mă îndeamnă să citesc. Stă în fotoliu, chircită, fumînd ţigară după ţigară, măcinînd o dată cu boabele de cafea propriul ei trecut. Mîinile ca nişte păpădii sfirijite au uitat ce înseamnă tandreţea sau munca. Numai admiraţia ei pentru bibliotecă a rămas intactă. Mă uit pe geam la un nor în formă de vacă, un nor care se destramă şi curge pe trotuar. Măcelarul vine, împachetează carnea (numai bună de făcut şniţele) şi o trimite în Africa. Ascult povestea fiecărei cărţi din bibliotecă. Seara mă întorc spre casă, dar drumul mă duce înapoi. Biblioteca în flăcări luminează oraşul. Bătrîna rîde şi tropăie. Iar eu rămîn fără prietenă, fără cărţi, cu multe după-amiezi.

 

 

***

Ii plăceau femeile şi vinul, pitpalacii şi cîinii. Femeile trupeşe şi cîinii bărbaţi. Pitpalacii în ciururi şi vinul de buturugă. Periferia toată era ograda lui. Se plimba pe sub cireşi urmat de femeile, pitpalacii şi cîinii săi, cu plosca atîrnîndu-i la brîu. Prin drumul prăfos, mersul legănat. 

La periferie e cald şi bine. Roţile de cauciuc ard permanent. El trece cu suita sa învăluit în fum. Frumosul instalator cu bustul gol. Liota copiilor înghesuindu-se în urma sa.

Seara, pe prispa casei, foială mare. Apusul se scurge peste ei şi, încet, se aude balada frumosului instalator. 

 

 

***

Cîmpul întins, fierbinte, copacul plasat chiar în mijlocul lui. Plin de ciori. Trenurile deraiate, cu dinţii rînjiţi. Cîţiva bătrîni înaintînd spre mine. Într-o cuşetă cu perdele stăm de vorbă. Muzică de petrecere, oameni cuminţi şi veseli. Totuşi, zîmbetul  -  o pojghiţă prea subţire. Din pori, otrava urcă şi se întinde pe feţele lor. Sîngele ţîşneşte, zîmbetul piere. Dansul în cerc. Resorturile pleznesc. Geamurile se fac ţăndări. Dansul dezarticulat cu ciorile pe umăr, în timp ce volbura urcă pe carcasa trenului.

 

***

Din umbra balconului său, dinspre ghiveciul pe care-l veghea, o gheară o silise să se plieze în două. Părea că floarea ce avea să răsară avea nevoie s-o vadă astfel curbată, cu privirea aţintită asupra sînilor moi, unde se legăna batista. Îşi  aminti de bărbatul ei încercînd s-o apere de propria imagine, propunîndu-i în schimb una familiară, ridicată zi de zi cu tenacitatea unui zidar. Asta pînă într-o zi (ploua mărunt, duminical, peste ulucile negre, iar o femeie în cizme de cauciuc planta varză), cînd, aruncînd o moneda în gaura şobolanilor, se hotărî să moară. Iar ea rămăsese ca un bloc neterminat, ca o movilă de mere stricate în lumina soarelui. Floarea se întinse peste degetele pătate. Bătrîna suflă fumul care-o îneca şi mîngîie petalele.  

 

 

***

Cînd îmi trec lama pe picior, îmi închipui ce simt bărbaţii cînd se bărbieresc, cum ar vrea să adîncească lama în carne. Un bărbat cu buze subţiri încearcă în zadar să-mi vorbească. Bormaşina huruie. O  mulţime de oameni clachează. Pielea nu mă mai suportă: se umflă, se înroşeşte, se pigmentează. Soarele ei este orb. În faţa oglinzii,  un aborigen mă învaţă cum să-mi desenez obrajii, cum să-mi pictez sînii. Unghiile muiate în culori urmînd conturul ridurilor fine. Insectele aterizează pe pielea mea. Voi fi universul lor înşelător şi frumos colorat.

 

 

***

Femeia îşi rulă grăsimea de pe şolduri, aşezînd-o în formă de inele. Arăta acum ca o rîmă uriaşă. O rîmă uriaşă cu o coadă splendidă trecu pe bulevardul Iuliu Maniu şi se aşeză sub castani. Îşi ţinea mîinile în poală şi aştepta. Inelele abia învăluite în mătasea subţire se ridicau şi coborau. Sus-jos, sus-jos. Somnul transparent. Cuţitul negru sub soarele prea roşu. Seul se scurge pe trotuar. Cristalizat. Şi noi patinăm în neştire sub castanii înfloriţi.

 

 

***

O negresă răguşită  cîntă în surdină, aspirînd singurătatea camerei. Prin fereastră, lumina felinarului. Mîinile mi se plimbă pe umerii încă firavi, refuzînd căptuşeala muşchilor. Zgura de peste zi alunecă de pe chipurile noastre. Vocea negresei se stinge. Somnul lîngă trupul tău. Căutînd căldura coapsei. Frumuseţea se naşte sub palmele mele. Visele migrînd de la unul la celălalt. Dimineaţa, deprinderea luminii, chipul plăpînd, ameninţat de zgomotul străzii. Îmi lipesc gura de umărul tău şi simţurile mele zbîrnîind se întind spre tine. Cînd nu mai rezist, îmi apăs fruntea de perete, iar peretele bubuie gata să explodeze. Deschid geamul şi încerc să respir. Totul devine suportabil: putem sta faţă în faţă, sorbind din ciocolata fierbinte, discutînd despre o mie de nimicuri. Şi totuşi, ca o eşarfă molatecă, parfumul cărnii tale mi se înfăşoară în jurul gîtului. Din ce în ce mai strîns.

 

 

***

Dugheana e slab luminată. Înghesuiţi, oamenii beau halbă după halbă. Şi ca să treacă timpul mai repede povestesc, zumzăie, îşi aruncă sudălmi transparente. Chipurile uleioase plutesc peste spuma de bere. Zîmbetul unei femei traversează încăperea şi se opreşte pe tăblia unei mese. O clipă tăcerea, apoi rumoarea, sudălmile (de data asta opace), şuvoiul auriu. Uneori însă cred că berea nu-i de ajuns pentru trupurile inerte, cu pielea jupuită şi măruntaiele arse. Uneori, dimineaţa, cîte un personaj e luat de vînt şi purtat pretutindeni ca un afiş zdrenţuit, înainte de-a fi găsit cuvintele potrivite. Uneori pînă şi sînii albi ai femeii au gust de cocleală şi fiere. Uneori.

 

 

***

Trenul opreşte într-o haltă. Numele i s-a şters de tot de pe plăcuţa ruginită. Printre şirurile de case, un bătrîn înaintează spre linia de cale ferată. Poartă o haină de piele scorojită şi se sprijină din cînd în cînd în baston. Ne priveşte de acolo, de sub ploaia din ajunul anului nou. Picioarele i se afundă în noroi. Muzica unui acordeon. Cîntec de inimă albastră. Un ţigan se tînguieşte: inocenţa femeilor pierdute pentru el, mirosul sexului lor, durerea ce-i sfîşie pieptul. Picioarele bătrînului s-au afundat pînă la glezne în noroi. În compartiment e linişte. Se aude numai ploaia răpăind pe acoperişul de tablă şi cîntecul neostoit al ţiganului. În sfîrşit, trenul se pune în mişcare. Încă-l mai putem vedea, nemişcat, spijinit în baston. Se aprind luminile, ziarele foşnesc, oamenii îşi îndreaptă umerii, pregătindu-se de petrecere. La miezul nopţii însă imaginea lui va exploda pe cerul capitalei o dată cu focurile de artificii.

 

 

 

***

Nici măcar nu-l văzuse bine în lumina stearpă a serii. Nici măcar nu ştia cum arată pînă ce nu-i înfipse  în inimă un bulgăre de cristal, pînă ce nu-l arse cu fantasmele ei, pînă ce nu-i săpă adînc între umeri cuvintele de călugăriţă pătimaşă, pînă ce nu-l acoperi în grabă cu un tapet colorat. Şi cînd el se scutură de toate aceste poveri şi rămase gol şi superb, cînd îi ceru să-l privească, femeia se năpusti asupra lui, încercînd să-l sfîşie cu unghiile.

 

 Poeme de Doina Ioanid