Zbor deasupra unui cuib de meme

 

              de Paul Doru Mugur

 

 

 

Vedeţi vreo legătură între  ineluşele de pus în nas, bancurile sexiste, credinţa în Dumnezeu, madelena lui Proust, accente, fumat şi modă?

 

Nu? Dacă la sfîrşitul acestui articol veţi răspunde afirmativ, atunci este posibil să fi fiţi ultima victimă a epidemiei memetice, cea mai contagioasă din seria maladiilor spiritului, prea recentă pentru a fi fost catalogată  de Noica alături de celelalte şase.

 

Data oficială folosită pentru  a marca începutul diseminării teoriilor memetice este 1976, cînd biologul Richard Dawkins publică "Gena egoistă", lucrare vîndută în mai mult de un milion de exemplare, reeditată deja de patru ori  şi tradusă în zeci de limbi (incluzînd limba română).

 

În "Gena egoistă", prin analogie cu "gena", Dawkins inventează un termen nou: mema (în engl. pronunţat "mim"-omonim cu francezul "meme" care i-a sugerat lui Dawkins  ideea de asemănare).

 

Dar ce este aceea o memă?

 

Dawkins defineşte mema ca fiind unitatea de informaţie culturală, sau "unitatea de imitaţie", cum o numeşte el plastic.

Ideile care ne preocupă, melodiile pe care le fredonăm, gîndirea umană însăşi n-ar fi decît succesiuni de meme care se întîmplă ca la momentul respectiv să ne ocupe atenţia urmînd fie să fie memorate, fie să fie transmise mai departe unei alte minţi.

Termenul este aplicat la toate nivelele culturale pornind de la foneme, trecînd prin propoziţii şi fraze şi ajungînd la tradiţii şi teorii existenţiale asupra lumii.

 

 

Supa de meme

 

Întregul eşafodaj al teoriei memetice se sprijină pe cîteva analogii foarte simple. Pe scurt:

Evoluţia poate apărea în interiorul oricărui sistem ale cărui elemente sunt capabile să se autoreproducă cu eficienţă diferită.

Timp de mai mult de trei miliarde de ani, molecula de ADN a reprezentat principalul replicator de pe planeta noastră: în consecinţă, evoluţia s-a desfăşurat doar la nivel genetic. Odată cu apariţia primelor creiere capabile de imitaţii elaborate, a apărut şi cel de-al doilea replicator: mema.

Apariţia noului replicator a determinat, după Dawkins, apariţia unei a doua evoluţii, mult mai rapidă, responsabilă pentru crearea culturii umane.

 

La fel cum replicarea fidelă a genelor este posibilă datorită existenţei celulelor care conţin toate elementele structurale (centromeri, baze azotate, etc) şi funcţionale (enzime) necesare, replicarea memelor este şi ea rezultatul capacităţilor de memorare şi imitaţie ale creierului.

 

Dacă strămoşii genelor sunt primele molecule capabile de autoreplicare din "supa primordială", asemenea lor, şi memele, unităţile de imitaţie culturale, sunt capabile să se autoreplice şi "să sară" de la un creier la altul în marea "supă culturală".

 

Memele, după cum postuleză Dawkins, au două calităţi esenţiale:

capacitatea de a evolua prin selecţie naturală şi autonomia, i.e. relativa lor independenţă faţă de gene.

Această liberate parţială a memelor în raport cu genele s-ar explica prin evoluţia lor mult mai rapidă, căci, spre deosebire de gene, memele, se transmit nu numai vertical, de la o generaţie la alta ci şi orizontal între membrii unei aceleiaşi generaţii. 

 

 

Conspiraţia memelor

 

Pentru a sugera mai plastic activitatea memelor, Dawkins trece de la metaforele evoluţioniste la cele infecţioase.

Astfel, în raport cu mintea celui afectat, mema s-ar comporta ca un virus care a infectat o celulă pe care o foloseşte ca să se multiplice.

 

Ca exemplu concret, Dawkins ne dă noţiunea de Dumnezeu.  "La ce foloseşte această idee pentru supravieţuirea individului?", se întreabă el.

 

Independent de orice discuţie ontologică, în opinia lui, valoarea ideii de Dumnezeu ar fi în primul rînd psihologică .

Ideea divinităţii ne-ar oferi comfortul unor răspunsuri superficiale şi plauzibile la întrebări existenţiale neliniştitioare, promiţîndu-ne recompense sub forma unei lumi viitoare în care toate nedreptăţile vor fi îndreptate.

 

Mai multe meme, pentru a-şi creşte capacitatea de infectare, s-ar putea asocia într-un fel de "conspiraţie a memelor", sau  memeplexe, cum le numeşte Dawkins.

 

Ideea iadului, de exemplu, ar întări credinţa în Dumnezeu prin anxietatea cu care asociem imaginea chinurilor veşnice. La fel, ideea necesităţii credinţei oarbe sugerată de episodul cu Toma Necredinciosul din Evanghelia lui Ioan, ar descuraja din start orice analiză raţională perpetuînd astfel, cu şi mai mare uşurinţă, mema credinţei în Dumnezeu.

Cele trei idei: existenţa lui Dumnezeu, a chinurilor iadului şi necesitatea credinţei necondiţionate se vor susţine reciproc într-un memeplex care va facilita propagarea religiei creştine.

 

 

Homo memeticus

 

Acest scenariu, propus iniţial de Dawkins, a fost recent readus, cu mici modificări, în atenţia publicului de psiholoaga engleză Susan Blackmore ("The power of memes"-Scientific American, october 2000).

 

Ferm convinsă că ideea memei este "dinamită", Blackmore susţine că memele s-ar afla nu numai la originea tuturor limbilor umane ci şi la originea mărimii neobişnuite a creierului nostru în raport cu cel al primatelor şi, în general, citez, "la originea tuturor avantajelor neobişnuite  ale speciei umane în raport cu cea animală".

 

În centrul teoriei ei se află convingerea că imitaţia a reprezentat motorul evoluţiei omului: după Blackmore, nu munca ci imitaţia l-a făcut pe om.

 

Argumentul este următorul: în societăţile primitive, cei mai buni imitatori, ar fi fost şi cei mai avantajaţi, din punct de vedere, social, economic, sexual (dacă ne-am lua după succesul starurilor de cinema am fi tentaţi să credem că situaţia n-ar fi prea diferită nici acum).

Obţinînd un statut social mai ridicat, ei şi-ar fi propagat mai eficient genele care le-au permis să imite mai bine, apoi, într-o spirală evolutivă, aceleaşi gene le vor da un creier mare şi specializat în imitaţie.

Imitaţia va face posibilă transmiterea, de la o generaţie la alta a tradiţiilor, ritualurilor religioase, cîntecelor, dansurilor, în fine, tuturor memeplexelor selectate în funcţie de avantajele conferite atît individului cît şi comunităţii.

 

În viziunea lui Blackmore, la fel cum pe parcursul evoluţiei biologice mecanismele de copiere a genelor au devenit din ce în ce mai sofisticate, la fel, evoluţia tehnologiei ar fi permis memelor să fie copiate cu viteză şi fidelitate crescute. Apariţia scrisului a conferit memelor longevitate şi fidelitate crescută: apariţia presei scrise le-a crescut fecunditatea.

Telefoanele celulare, faxul şi reţeaua internet nu sunt, după ea, decît consecinţele inevitabile ale evoluţiei memetice: asistăm în prezent la o creştere exponenţială a transmiterii memelor.

 

Cine suntem? Răspunsul lui Blackmore este categoric, citez: "noi, şi atît de preţioasele, miticele noastre "egouri" nu suntem decît grupuri de meme egoiste strînse laolaltă doar prin şi pentru interesul lor."

 

 

To meme or not to meme?

 

Teoria memetică este departe de a fi acceptată.

 

Unii critici o resping complet susţinînd că mema reprezintă doar o comparaţie nefericită iar memetica o teorie simplistă. După ei, extrapolarea conceptelor şi metodelor teoriei selecţiei naturale, aşa cum a fost concepută ea la nivel genetic, ar fi complet eronată.

 

Alţii o resping doar parţial argumentînd pe de o parte că imitaţia nu este specifică omului ea fiind mult mai larg răspîndită în lumea animală, pe de altă parte că în afara selecţiei naturale ar exista şi alţi factori responsabili pentru evoluţia culturii cum ar fi, de exemplu, transformarea, proces prin care informaţiile culturale în loc să fie transmise cu fidelitate, ca în cazul memelor, sunt transmise distorsionat, distorsiunea însuşi introducînd elementul de noutate.

 

Criticilor, care văd în memă o noţiune prea vagă pentru a fi utilizată în cadrul unei teorii ştiinţifice, susţinătorii teoriei le răspund că atît Darwin şi Mendel au vorbit despre "elemente ereditare transmisibile" cu mai mult de jumătate de secol înainte de descoperirea genelor: cu alte cuvinte, memele există, efectele lor la nivel individual sau de grup sunt observabile dar substratul lor material este încă neclar dar va fi descoperit cu siguranţă în viitorul nu foarte îndepărtat.

 

Entuziaşti, susţinătorii memelor afirmă că memetica este o nouă ştiinţă aflată la frontiera psihologiei, biologiei, filozofie, teoriei informaţiei, etc, etc.

Detractorii lor, în schimb, sunt convinşi că memele nu sunt decît o idee nefericită a lui Dawkins, preluată de un grup de diletanţi care se joacă de-a pseudoştiinţa, pseudofilosofia, etc, etc.

 

Este interesant că atît Dawkins, creatorul memelor cît şi Blackmore, principalul lor actual avocat, au perceput memele ca pe o potenţială ameninţare la adresa libertăţii umane.

În mod ironic, după Blackmore, unicele căi de eliberare de sub tirania lor ar fi ştiinţa (deci ea recunoaşte implicit că memetica nu este o ştiinţă ?!) şi tehnicile Zen.

Iar Dawkins, îşi încheie capitolul dedicat memelor cu o viziune prometeică:

"Am fost construiţi ca maşini genetice şi cultivaţi ca maşini memetice, dar avem puterea de a ne împotrivi creatorilor noştri. Noi, singuri pe pămînt, ne putem răzvrăti împotriva tiraniei creatorilor noştri."

 

Metafore fără substanţă, subiecte de discuţii spumoase şi cvasi-ştiinţifice care nu vor duce niciodată nicăieri sau forţele care ghidează, imprevizibil, viitorul speciei umane? Cît de robustă este mema memei? Dacă acum vedeţi legătura dintre ineluşele de pus în nas, bancurile sexiste, credinţa în Dumnezeu, madelena lui Proust, accente, fumat şi modă, v-aţi molipsit iremediabil...

 

 

 

Bibliografie selectivă:

 

1.     Richard Dawkins, "The Selfish Gene", Oxford University Press 1976

2.     Susan Blackmore, "The Meme Machine", Oxford University Press, 1999

3.     Susan Blackmore, "The Power of Memes", Scientific American , october 2000

 

Resurse pe internet:

 

1.     Daniel C. Dennett, "The Evolution of Culture", http://www.edge.org/3d_culture/dennett/dennett_p2.html

2.     Arthur J. Marr, "Dawkin`s bad idea: Memes, genes and the metaphors of Psychology" http://users.lycaeum/org/~sputnik/Memetics/zzdawkins.html

3.     Susan Blackmore, "Waking from the Meme Dream" http://www.memes.org.uk/meme-lab/DART96.HTM

4.     Liane Gabora, "The Origin and Evolution of Culture and Creativity"

     http://www.cpm.mmu.ac.uk/jom-emit/1997/vol1/gabora_l.html

5. John S. Wilkins, "What`s in a Meme? Reflections from the perspective

     of the history and evolutionary biology"

     http://www.cpm.mmu.ac.uk/jom-emit/1998/vol2/wilkins_js.html

 

 

                                             Paul Doru Mugur, 18 februarie 2001