Radu Vancu 

ideal and dearly beloved voices

of those who are dead, or of those

who are lost to us like the dead.

sometimes they speak to us in our dreams;

sometimes in thought the mind hears them.

and for a moment with their echo other echoes

return from the first poetry of our lives –

like music that extinguishes the far-off night.

cavafy, voices

but this dedication is for others to read:

these are private words addressed to you in public.

t.s. eliot, a dedication to my wife

o,  tată...

ea e iarba, cum zice poetul, şi acoperă totul, waterlooul, austerlitzul şi pe tine,

luptă dintre cele mai teribile ale sufletului meu încă ostenit şi cu coapsa fărmată;

a năpădit neînduplecată şi locul unde te-au aşternut, la finalul cuvântării asine,

a săpat cu fiinţa ei clorofilică adânc în pământul mort

şi metodic şi-a coborât piramida verde ca un vegetal cort

în care dormi, ultim imhotep, cu lemnăria sarcofagului peste absenţa ta surpată.

noi eram iarba, noi ne aşterneam ca o iarbă animală, iubitoare şi chicotindă

peste trupul tău, când veneai acasă beat, te întindeai pe covorul rugos

şi ziceai: hai, puia ticu, iubiţi-l pe tata. viaţa plutea în jurul tău, aburindă

şi mirosind a votcă despre care atunci nu-mi dădeam seama

cât de obscen de ieftină era, şi adormeai, sforăind cum sforăi eu acum. mama

plângea uneori când te găsea dormind pe jos.

iarba este, es ist so, cum ar fi zis un mare om, tu nu eşti, sunt eu oare cu adevărat

aici, cu camelia lângă mine, zdreliţi din ce în ce de rafalele solide

ca piatra, întrebându-mă cine ne trăieşte pe noi şi iarba cine-o trăieşte,

ce ne trăieşte aşa de diferit? frig. noiembrie e luna cea mai crudă. seara creşte.

plecăm tăcuţi prin iarba înaltă. ce ne trăieşte ne ucide.

amintiri

când priveşti ploaia prin fereastra biroului de la facultate

şi amintiri cutremură cu picurişul lor planul suflet

încât în mărinde cercuri ţi se sparge fiinţa. când uitate

uitări îşi redesfac aripele nevăzute şi ţi se zbate

în carne un zbor mai adânc decât carnea. când, crăpate,

buzele sufleteşti şuieră un visător amărui răsuflet.

când ploaia a stat şi vodka e amintire,

cum amintire-i şi tata, legat de vodkă şi el ca de-o cătuşă

probabil mereu amintindu-i, cu aceeaşi rea simţire

cu care îmi aminteşte mie, că a fi vancu e ocnă, şi cu subţire

răutate strângând în jurul încheieturii sufleteşti, cu mai abitire

lanţuri, cu fiecare beţie o încă mai remuşcătoare cătuşă.

când s-a spânzurat, până au venit ăia de la smurd

i-am făcut respiraţie artificială - ultimul aer ieşea din plămâni gâfâit

şi viaţa plutea în jur şi moartea plutea în jur şi cumva absurd

am gândit că mai respiră, îmi venea să zburd

şi aerul lui era aerul meu şi eu n-am murit încă, şi surd

am auzit paramedicii zicând: e mort. amintirile te fac fericit.

geneza metaforei şi sensul amintirilor

fata asta, despre care povesteşte blaga că gusta prunele din cimitir

ca să vadă dacă morţii care le-au hrănit erau buni sau răi - 

la fel ca ea cercetează necontenit şi sufletul meu, izbind abitir

de pereţii de carne cu amintiri care, aidoma unor mnezici zurgălăi,

răsună când dulce, când putred amărui, după aroma sucurilor care,

zemuind din leşurile timpului când erai viu, le sunt merinde placentare.

analogia cu povestea din geneza metaforei merge încă şi mai departe:

ţăranii din lancrăm fierbeau prunele din carnea morţilor crescute

până când le prefăceau în ţuica în care se macerează şi viaţă şi moarte.

similar, amintirile îşi fermentează timpul mort în mine ca într-o narcisică bute

până când din inconsistenţa lor strivitoare susură un alcool

din a cărui beţie nu mă pot trezi, lunecând neîncetat între rai şi şeol.

nu îndeajuns de adânc în sufletul meu, apăsător şi compact ca pământul,

germinează neînduplecat amintiri, mereu mai multe, mereu mai fecunde,

mlădiţele lor îşi aruncă mai sus cu fiecare clipă avântul

şi fructele amintirilor, cu alcoolul lor conţinut, nu încetează niciodată să abunde.

atât numai că, atunci când ţuica face în mine un ger arzător,

cad, putrezesc şi hrănesc germinândele surate. amintirile sunt despre viitor.

97

‘cause you’re real only after 74-75

the connels

din poza mare de deasupra patului din sufragerie, îmbrăcat cu sărăcăciosul ştaif

al vremurilor de dictatură a proletariatului din regimul de largă concentrare democratică,

mă priveşti hipnotic. mami, în rochie de mireasă, are pe creştet un soi de cataif

împletit, despre care multă vreme, măcar până prin clasa a opta,

am crezut că e un tort real. însă nu era real. cum nici tu nu eşti real în poza aia,

cum nici mai târziu n-ai reuşit să fii atât de real cum eşti, incorporeal, acum.

nu erai de tot real nici când eram destul de mare ca să-mi dau seama că exist şi că exişti,

de exemplu când mergeam la piaţă la cibin şi cumpărai mai ieftin vinetele şi cartofii

şi intram după aia la crâşma cibinul şi dădeai peste cap suta de vodcă - stilul smuls,

vorba lui m.i. - şi-mi cumpărai sucul (brifcor, când rămâneau mai mulţi bani)

şi-mi ziceai: da’ nu-i zici lu’ maică-ta, mă, bine? şi eu ziceam: nu,

ajungeam acasă şi tăceam, eram de încredere, era secretul nostru şi te iubeam.

acum eşti din ce în ce mai real, cu fiecare an care ne depărtează de noiembrie 97,

îmi eşti tot mai aproape, poate pentru că semăn tot mai mult cu tine.

cum să-ţi zic – timpu-şi târăşte piciorul bălos de melc peste mine şi viaţa mea

e arabescul filigranat de mucilagiile lui, şi abia privind în urmă văd desluşit urma

materială (amintirea, cum ar veni, însă, repet, materială, adică reală, nu?) a sufletului

meu, deci şi a ta. de asta, oricât de scârbă mi-e de melcul ăsta, îi trăiesc pătimaş târâielile.

pindar şi mahmureala

cami în braţele mele, noaptea smolită sfârâind sub picăturile ploii.

filmul suedez văzut la raluca, reconstruction, în englezeşte, a ajutat,

nu mai e supărată pe mine şi corpului meu îi e mai bine,

chiar dacă mahmureala de la ţuica de aseară nu mi-a trecut de tot

şi carnea îmi arde încă întunecată ca noaptea.

alcoolul e bun, însă acum e de două ori mai bună apa

nevăzută a ploii alinându-mi fierbinţeala. post potatum omne animal triste.

tristă e carnea după beţia cu alcool ca şi după beţia cu cărţi.

invers decât cei din familia noastră, am cunoscut-o mai întâi pe cea de-a doua,

deşi acum cea dintâi îmi e tot mai familiară. nu încăpeam două beţii deodată,

duhul băuturii îmi era în vremurile alea duhnet. ne pornim încet către casă.

reconstruction. da, reconstruiesc acum convalescenţele tale după excesele etilice,

când beai jumătate de litru de apă din sticla de lapte umplută la robinet

şi mă uitam catalepsat de fascin la gâtul tău pulsând ritmic şi la ochii închişi de plăcere,

de-aş fi ştiut deja că zeii există şi în bucătărie aş fi putut crede că eşti un zeu, zeul meu,

cu maioul rupt şi pătat de sânge şi chinuit de setea febricitantă a mahmurelii;

nu ştiai grecii, dar îi contraziceai în clipele alea când străluceai de bucuria bolii învinse –

(orice beţie e o boală învinsă) - aurul e bun, apa însă e de două ori mai bună.

singurătăţi de lectură

citeai ediţia paperback cu coperte albastre din pardaillani, toate cele nouă părţi,

aşezat pe scăunelul de lemn făcut, dacă nu mă-nşel, de tataia, erai acolo,

sprijinit cu spatele de caloriferul de tablă subţire şi cu aragazul în stânga,

aproape tot timpul, încât îmi părea, când lipseai, că aerul a luat forma corpului tău

şi absenţa ta îi ştirbea cumva plinătatea, ca şi cum sufletul meu obişnuit cu tine acolo

ar fi muşcat cu grijă din aerul de deasupra scăunelului ca dintr-un măr translucent

şi te-ar fi înghiţit în pântecele lui, aş zice acum, de chit ca să te treacă ceea ce urma să fie

(totuşi, în afară de tine, poate că nimeni nu bănuia încă asta) o mare prea nărăvaşă,

să te ducă înspre un ninive izbăvitor – ceea ce nu s-a întâmplat. mai simplu zis,

deşi nu neapărat mai adevărat, când lipseai de la cititul pardaillanilor, atunci chiar lipseai

iar absenţa ta era, cum am scris odată într-un poem despre cami, una plină.

nu ştiu cum naiba să spun asta mai bine şi mai pe înţeles, dar aşa era.

zdrenţuite, volumele foste albastre din zévaco mă ispitesc de ceva vreme la recitire:

până la urmă, în cuvintele lor ni s-au întâlnit ultima oară singurătăţile,

a ta, uimită, cu ochii rotunzi de uimirea încrezătoare în realitatea mai presus de cuvinte

a celor scrise acolo, şi a mea, la fel de uimită, însă de seninătatea surâzând complice

cu care zévaco aducea în scenă personaje ucise cu zece pagini înainte ş.a.m.d.

poate, cine ştie, cu aceeaşi seninătate zévaco ne poate reuni iar singurătăţile.

părinţi şi copii

eşti cu adevărat fiul cuiva înainte să împlineşti douăzeci de ani?

lumea prea fragedă - ca o corcoduşă timpurie, cu sâmburele de o moale amăreală verde -

pentru dinţii de lapte ai sufletului molfăind-o în van, ochii aproape orbi ai minţii,

mijiţi precum ai căţeilor nou născuţi, neînvăţaţi cu lumina viscolind în pleoape

nedesluşiri fluide de personaje, urechea surdă până târziu în adolescenţă a inimii –

se poate iubi când încă nu eşti?

asta e, nici nu ştiu dacă eu cu adevărat am fost – sunt? – fiul tău.

pe bărbatul de douăşase de ani, puhăvit în primele luni după însurătoare,

nu l-ai cunoscut. nici eu n-am apucat să cunosc bărbatul care ai fi putut să fii;

şi, de asemenea, nu-l cunoşti pe bărbatul mai tânăr deja decât unii dintre prietenii mei,

mai tânăr cu fiecare an cu care eu mă fac mai bătrân şi căruia-i spun în textele astea tată.

mi-ar fi plăcut ca noi toţi ăştia să fi băut o vodcă împreună.

mda, asta e. aşa că rămâne să-mi amintesc cum un alt eu şi un alt tu erau la varice

într-o venerabilă crâşmă proletară şi pentru prima oară eu ăla am cerut nu brifcor ci vodcă

(o sută!) şi am dat-o profesionist peste cap: ochii ţi-au explodat sferici şi cu gestul,

abia acum drag, al acelui tu ai fluturat scurt palma, şuierând: phuai, să fiu nebun!

şi n-aveam încă douăzeci de ani. şi uite (alcoolul?) că-mi aduc aşa de exact aminte.

poate că, până la urmă, sufletul îţi curge puternic prin oase şi înainte de douăzeci de ani.   

îţi mai aduci aminte?

lungile seri de iarnă, când stăteam toţi în bucătăria mare, ăia mici pe banca de lemn,

tu pe scăunel lângă caloriferul gălbui, prea subţire pentru cât de gros era frigul,

eu pe perna flendurită de burete – ţi le mai aduci aminte?

(de parc-ar exista amintiri după moarte.) (sau, mai ştii? mémoires d'outre tombe,

cam asta fac aici – dar satis est cu ivănescianismele.) ne povesteai despre aniţa şchioapa,

despre cum a murit tatăl tău după explozia de la arsenal, despre ce o să fim noi.

sufletele noastre căscau ochi rotunzi şi cuminţi, ascultau şi băteau uimite din pălmuţe,

în aerul tulbure se făceau bulboane de limpezime şi vedeam prin ele lumea,

aşa cum ne-o povesteai tu, simplă şi frumoasă la modul demonstrativ,

ca în filmele western (a, da, ne povesteai şi nu ştiu ce western cu giuliano gemma

- aşa s-o fi scriind? –, din care mai ales scena finală, unde el de fapt nu moare

şi îi surprinde pe toţi şi îi omoară el pe ei, te mişcase). vedeam dincolo de aer,

cum tot încerc de atunci încoace, şi câteodată, pe bune, reuşesc. necontenit,

aragazul îşi fâşâia flacăra, serile de iarnă fără fâşâitul ăla nu sunt întregi,

tu povesteai, aerul îşi ţesea bulboanele tot mai des în jurul nostru,

urzeai, ca o omidă mare şi înţeleaptă, fire puternice împrejurul sufleţelelor noastre;

gogoaşa mi-e acum mică, o lepăd încet şi dureros, ca şi cum mi-aş naşte sufletul,

străvăd arar crâmpeie din lumea nouă, lumea ta, şi sunt atunci la fel de frumos ca tine.

despre iubire şi alţi demoni

iarăşi în biroul de la facultate. fereastra deschisă, ploaia mărunţită bolborosind afazic.

mâna dreaptă proptită sub cap, înfundând ochiul în orbită

până când mica durere luminoasă amorţeşte, presat prea avan pe tăblia rece, cotul;

mâna stângă anabazic

plimbând, pe rectanglul de hârtie moron de alb, nu îndeajuns de zorită

pixul deşertând spermele cărora capul meu le e scrotul.

destul – poate nu destul – de pulbere. cu pârdalnica ei fire, grasa

de cotnari e ca un cal arab: duce-n cârcă om

subţire, dar îl prăvale pe cel slab.

da, păstorel. şi se pare că sunt slab. calul ăsta – nu-i ştiu rasa,

dac-o fi arăbesc sau altceva – al vinului amestecat cu amintirile despre pârdalnicul om

care eşti – ai fost? vei fi? – m-a zguduit azi mai dihai decât un tab.

pleoapa-mi stângă coborâtă asupra pupilei, involuntar,

cum era şi pleoapa ta stângă după şedinţele prelungite cu amicii.

rachiul şedea alb pe masă, cu pleoapa coborâtă viclean, la rându-i,

asupra flăcărilor rele jucând nevăzut peste infernalu-i heruvar,

iar eu recitam sau compuneam pe bani poeme pentru voi, gustul greţei şi al fricii

lichefiindu-mă, şi de demonii care m-au năpădit de-atunci tot încerc să scap, bându-i.

vis cu tine

se face că lumea se încheagă în jurul nostru ca apa în jurul picioarelor de porc

şi că în răcitura asta e bine. şi de la un timp începe să existe timpul,

pământul se separă de ceruri şi apele de pământ şi după aceea

pururi tânăr, înfăşurat în halatul găurit ca într-o manta, ieşi din camera mică,

intri în bucătărie să-ţi faci un pipalău din chiştoace vechi învelite în hârtie de ziar

şi ţi-l aprinzi de la aragaz. şi ne uităm unul la altul şi ridicăm din umeri.

după aia stăm în trupurile noastre de vis ca în înalte turnuri, fără putinţă de scăpare,

cu halbele legate de suflet aidoma unor mari, translucide ghiulele de sticlă,

şi ca să murim cât mai repede de plictiseală ne turnăm sufletu-n ele

şi ni-l bem, în timp ce timpu-arde mocnit în jur,

mocnit de ură, vreau să zic, că adică de ce-l ţinem atâta, că-n loc să crăpăm odată

şi să se gate visul tot ardem gazul de pomană. gazul de la aragaz.

şi ne tot uităm unul la altul şi ridicăm din umeri, condamnaţi pe viaţă la viaţă,

nu prea e mişto în visu-ăsta. aşa că dă-i cu sufletul pe gât. mai ai? nu?

las' că-ţi torn de la mine. şi lumea se tot încheagă, se tot încheagă,

şi chiar că semănăm din ce în ce mai mult cu două picioare de porc.

aragazul arde, aerul tremură îngroşat, noi ne bem sufletele. faci tu cinste.

ba parcă-ncepe să fie mişto, suflete să fie, că-n rest...

basmul pe care mi l-aş spune mie

vei spune – asta nu e viaţă, ce scrii tu aici nu sunt decât vreascuri

în care ochiul tău disperat de singurătăţi vrea să vadă formele vuitoare

ale frunzişului care au fost. sau vei spune, mai plauzibil,

că să las dracu' aiurelile astea care cariază până la rădăcină mintea

şi că, dacă vreau să vorbesc cu tine, să mai aştept o vreme şi înc-o vreme,

până când tabacioc, şi votchi, şi guleaiu...

aşa vei spune. şi eu voi tăcea furios, ştiind că ai, adineaurea mă-sii de treabă,

dreptate, că de fapt cuvintele, vorbele astea ale mele, în loc să fie apă vie,

sunt o baltă puturoasă, pe care eventualele înţelesuri se întind ca mătasea broaştei,

verde-răcănel, şi că oricât ar bea din dejecţia asta nici sufletul meu, nici al tău

n-or să se trezească la viaţa adevărată, n-or să fie curcubee bând apă vie

din fântâna de la capătul lumii. deşi sufletul meu cam e capătul lumii.

vreascuri, ai? de n-aş şti că de fapt n-aveai de unde să ştii vorbele astea ultime

ale doctorului angelic, şi deci că e un intertext de-al meu, chiar m-aş enerva.

pe de altă parte, asta ar putea însemna că şi tu eşti tot o întreţesere de-a mea,

abstrusă, nebunească, din tot felul de vorbe pe care le-am auzit sau citit. ceea ce, man,

e şi mai rău. carnea tatălui meu să fie numai vorbe. tu, un basm pe care,

până la întâlnirea noastră, mi l-aş spune eu mie. ba, parcă nu aşa de rău.

mi-e greaţă de mine, mi-e greaţă de mine, mi-e greaţă...

dracu să mă ia, cu corniţele lui kitsch, sunt poet, e drept, dar degeaba.

nu tu iniţiere, nu tu soclu, nu tu înţelepţire.

tot un dobitoc, un patibular, un moron, ca înainte

şi ca cei mai mulţi dintre poeţi. adă laba,

ar fi zis personajul marelui mediocru, geme cât vrei din minte,

n-ai să poţi să nu răneşti pe cei pe care ai vrea a-i iubire.

şi dă-i dejecţii cu cami, şi dă-i dejecţii cu sophianicii

prieteni, cei care, în loc să moară de scârba mea, mă iubesc

până când demonul de eu se îmbată îndeajuns încât să devină vizibil,

şi după aia ei mă iubesc iar, încât, pisicii

mă-sii de treabă, cred că o să dau în ciroză până când o să reuşesc

să-i fac să vadă că, într-o lume a iubirii, eu sunt invizibil.

adu-ţi aminte, eram la nelu popa, fiică-ta şi soră-mea a sunat la uşă,

plângând, spunând că o baţi pe mami (niciodată

nu o bătuseşi), şi nici nu ştiu cum am ajuns acasă, în camera mare,

unde răsturnaseşi masa şi voiai să ajungi să te arunci de pe balcon, şi o katiuşă

de ură şi de iubire mi-a mitraliat fiinţa, şi te-am lovit o dată

cu sete, deşi tu n-o loviseşi. azi mă simt ca tine, şi doare.

alte amintiri

trenul şuiera ştrengăreşte, grăbindu-se să treacă dincolo de rama crăpată

a ferestrei, ochii mei privindu-l erau singurul lucru care mai era eu,

ei erau ochii lor pe trupul tău gâdilându-se, ştrengar şi el, sub electroşocuri

(deşi sigur te enerva, chiar dacă nu arătai asta, tubul vârât pe gura vineţie),

iar din venele deschise ale aerului curgea moartea ca un sânge alb şi lăptos.

trenul ieşi vesel din diorama geamului de la balconul din camera mare.

şi în kaddishul ăsta aş mai putea zice cum pe masă stătea cuţitul cu care,

plin de speranţă, de fapt convins că mai trăieşti, îţi tăiasem sfoara

(perversă-i, mă, literatura asta - cercul purpuriu din jurul gâtului tău

mă dusese cu gândul la misterul cercului purpuriu al lui edgar wallace;

nesimţită mai poate fi memoria. dove sta memoria), şi cum ochii 

iscodeau fricoşi şi lacomi lama lui lucioasă şi rece, plină de putere,

de singura putere, dar asta n-ar fi decât tot un rahat de literatură.

aşa că... aerul horcăia tot mai stins, pereţii erau stropiţi cu sângele lui brumăriu,

eram albi şi lipicioşi cu toţii, ca atunci când mâncam alviţă şi ne încleiam

din cap până-n picioare, chiar îmi venea să muşc din toţi ca dintr-o alviţă

şi să mestec clefăit până se găta totul. însă sufletul ieşea din tine chicotind

ghiduş, ca de-o farsă bună, aşa că l-am lăsat să plece, pe trei cărări, pe fereastră.

Poezii de Radu Vancu  « amintiri pentru tatăl meu »