|
Mariana Codruț
lumea interioară
merg și vorbesc ființelor vii din mine și despre ele. sînt o carte cu multe personaje în numele cărora vorbesc - dar știți: inconștiența naratorului mărginită lui omnisciență frivola lui superbie de purtător de cuvînt; numitorul comun cu sărăcia lui de expresie. schema reducționistă.
ei! de viața lui interioară - un roman-fluviu de graniță - naratorul e cu mult depășit. ea nu e transparentă ca un cristal ca vaca lui Chagall. ea nu are un Kilometru zero și o limită superioară unică, timpul nu se grăbește cu ea și nu cunoaște meschine capitole precum trecut-prezent-viitor. despre ea naratorul (uneori o femeie conștientă de patetica-i singurătate) e-n stare doar să aproximeze un elogiu cald și moale ca un fotoliu bătrîn:
"cînd toate porțile se-nchid spre lumea de-afară îți mai rămine lumea ta interioară. aluneci plin de lene prin soare dormitezi pe trunchiuri înviate din morți lente și verzi ce bine ce boierește aici se trăiește!
pentr-un travaliu invers îndată se des- face cosmosul tău crud care vorbește și tace ți se relevă te primește în sintaxa sa -virgulă care poți ori nu exista!
nu te mai temi de noapte nu mai speri fără leac (viața ta fiind prețioasă doar unui copac) așa că alergi și te arunci de foarte sus în ce nu poate fi descris și spus și treci înfiorat de libertate din viață în moarte din viață în moarte. ce bine ce boierește în lumea ta interioară se trăiește!"
merg și vorbesc ființelor vii din mine și despre ele: (despre toate pot spune trist și emfatic: C`EST MOI!) copilul și Mama nebunul și tîrfa vizionarul maimuța trufașul și clovnul eroul civilizator fricosul și prostul timidul și fiara samariteanul cel bun diavolul de grădină și îngerul moale et caetera. ele vin sclipind de înfrigurare capricios și totuși previzibil (turmă de mistreți prin lanul de cartofi nepăzit) - fiecare aducînd cu sine o răsucire a lumii mele interioare ca a unui tors de femeie privind peste umăr luna în negrul chenar al ferestrei...
cine trăiește pe cine? cine conține pe cine? singurătatea patetică de care... în fine... (doar știți: inconștiența naratorului mărginită lui omnisciență frivola lui superbie de purtător de cuvînt; numitorul comun cu sărăcia lui de expresie. schema reducționistă...).
Eulalie în Grădina de vară
din cuibar rotit de ape solitare Eulalie cea grațioasă și mare trece direct în grădină. ea prezidează grupuri de tineri neînregistrați la oficiu deci foarte liberi, ea prezidează grupuri de tineri foarte triști din cauza libertății lor. un strop de lumină le vine de la Eulalie pe care dacă ar fi cunoscut-o înaintea Ermelindei Tuzzi Musil ar fi numit-o Diotima: cu atîta convingere vorbește ea despre poezie despre iubire și despre alte asemenea inefabile într-o lume obișnuită cu pipăitul și urlatul: "este!"
întîmplarea făcînd să cred și eu în inefabile nu se putea să nu ajung lîngă Eulalie. dar (ajută Zeiță slabelor mele puteri!) pe Eulalie tocmai o părăsise iubitul. vorbea puțin. în răstimpuri mînca pîine pe care-o rupea dintr-un coș pus direct pe prundișul grădinii. grădina fusese o mare; cînd marea s-a retras în urechea internă a pămîntului au ieșit la iveală patru-cinci mese cu scaune de fier la care stăteau cîțiva scriitori contemporani și cîțiva cititori, alături mai rezistase o urmă de apă unde vîntul împingea nehotărît resturile unei civilizații de stambă, vîntul nu era auriu dar știa de glumă: clătina pe umeri capetele - niște cosmosuri private- de la stînga la dreapta și de la dreapta la stînga în ritmul mării din adînc.
Eulalie rupea din pîine și ne dădea și noua cîte-o bucată, gestul avea forța unei conjuncții - ne lega. astfel că toți mîncam pîine goală udată cu mici înghițituri de vodcă. pe bluza ei de personaj de tragedie greacă lîngă firele albe de păr strălucind sfidător se adunau firimiturile dar gestul de-a le scutura părea la fel de greu de făcut ca și drumul spre casă. (iar acesta mai greu părea ca un drum în Siberia).
la masa vecină Sofian recita din Sofian. cînd s-a oprit un cititor a scos niște fișe citind: "Partea diavolului în iubire este pur și simplu ceea ce nu este iubire. îl vei simți prezent în forța lui imobilă în spatele privirii ființei lipsite de iubire".
întrebarea este (a spus răspicat o cititoare): ce drept are cel neiubit să vorbească altora despre iubire? vîntul a punctat spusele femeii cu o izbucnire temperamentală: paharele de plastic s-au răsturnat. noi am închis ochii, cînd pala de vînt a trecut ne-am uitat unii la alții: aveam fețe de satin de catifea de piele de capră de sidef tandru de verdețuri arcimboldiene cu doar două găuri în peisaj- din ele o lumină anume își ridicase aparatura ultrasensibilă corturile. ca după ridicarea misterioasei șatre țigănești din ulița copilăriei în urmă lăsînd cioburi colorate cîrpe scoici vreascuri pe jumătate arse în urma luminii rămăsese o lume de fragmente: fiecare păream circumscris de un punct la stînga și unul la dreapta. păream fragmente dintr-un discurs bîlbîit și eliptic.
Eulalie - o! Eulalie era atît de tristă că a părăsit-o iubitul! noi nu spuneam nimic. mușcam doar din pîine. unul din bărbații de la masa noastră avea - ca și iubitul ei trompetistul - o tunsoare perie: Eulalie s-a întins peste masă trecîndu-și palma de cîteva ori cu atîta tandrețe peste părul țepos încît i-au dat lacrimile. - noi toți ne-am uitat brusc aiurea de parcă am fi surprins-o facînd dragoste.
bărbatul s-a înfuriat din senin și s-a întors către masa cititorilor: dar tu? tu hypocrite lecteur care preferi unui peisaj descrierea unui peisaj și unei drame nararea unei drame care masori spațiul în semne tipografice și timpul după nașterea și moartea Personajului- care trăiești cu inima Kareninei pînă o găsești mai seducătoare pe a lui Susan trădată apoi pentru cordul unui viteaz polițist de partea cui ești? VIU EȘTI TU ?
noi am continuat să mîncăm pîine udată cu mici înghițituri de vodcă.
după o vreme Eulalie ne-a citit un poem și toți am simțit nevoia să o atingem cu mîna. numai cititorii au protestat împotriva expresiei "nebunia mea roșie" agitîndu-se pe scaune cu nervozitate. Eulalie nu i-a luat în seamă.
cu nebunia ei roșie intactă m-a tîrît apoi prin cîteva baruri ținîndu-și pîinile-n brațe: dar trompeta nu se-auzea nicăieri nu tatua cu țipete calda carne a nopții de mai.
tîrziu Eulalie m-a lăsat într-o stație de taxi și eu am urmărit cu privirea încețoșată de stupoare silueta despicînd șovăielnică (de parcă-și lăsase centrul altundeva) dușurile de lumină ale străzii.
laureatul evreu
Lidija și Ivan Miriam Kamma Dora și Samuel Marian Helene Dimitrov și cîți alții (un creier bisexuat îmbibat de metafore) -prin orașul dansînd în stradă în miros de kebab și tărie într-o sîmbătă noaptea.
noi venisem să-l ascultăm pe Laureatul evreu.
el a luat stîngaci cununa de aur s-a-nclinat și-a-nceput să citească. îngerii din catedrala veche au desăvîrșit retragerea lor în sine cu tot cu ocrul albastrul și roșul de purpură. sîngele din obrajii Laureatului s-a retras și el în cuvintele sale. și noi care venisem să-1 ascultăm respiram palizi și vinovați: între înăuntru și junii barbari dansînd vesel afară doar o ușă de lemn sculptat Laureatul evreu nici n-o privea.
pururea
acum și pururea toate sînt puse pe fapte mari: adică pe viață și moarte.
jurnal
ieși gol și pur (crezi tu) pe terasă, cu o mie de ochi te privește dimineața violată vesel de libelule, nu te gîndești nici o clipă. ai rîde. habar n-ai. și e bine. oricum cînd vine valul nu mai ai timp să te întrebi dacă e rigid sau onctuos dacă doare sau nu dacă te va zdrobi într-o clipă sau te va înveli într-o îmbrățișare lentă definitivă de chihlimbar (de la gleznișoare pîn' la țîțisoare și mai sus). nu știi nimic, ești inocent și pur (crezi tu). (vai ce mila ți-ar fi să te vezi!)
iar dimineața de munte ia de la capăt jocul inconștient: descheie nasture cu nasture și dă deoparte cu piciorul armura ta de argint promițîndu-ți cîte-n lună și-n stele.
porumbelul sălbatic
numai mîna dacă o flutur în fața ferestrei și vine. din profil ochiul roșu neliniștit cercetează bucătăria și fața mea de care strălucitoarea dimineață își lipește obrazul.
eu sfîntul Francisc din centrul orașului transsexuat în cămașă de noapte din finet și picioarele goale pe linoleul libidinos îi vorbesc și-i vorbesc legănîndu-mă pe scaun (cu părul dat într-o parte să-și lipească dimineața de fața mea albă obrazul): ugu ugu ugu.
-sînt fericită.
măcelarul în blugi trece fluierînd prin curtea interioară măturată proaspăt. îmi face un gest obscen cu mîna. ugu ugu ugu... porumbelul a zburat peste bloc.
jurnal
zile de risipă temeinică prin încăperi crispate pe străzi de filme cu bani puțini. (tarabe vesele flanchează gigantica biserică metropolitană cu ochiul triunghiular ațintind mica depărtare: ca ochiul de sticlă al fostului director de școală primară scăfîrliile chiluge ale puberilor năuci).
pentru ce?
îți numeri bătăile inimii o dată cu pașii: ei bine - e și asta comunicare...
zile de risipă cînd rîvnești sufletul mov și somnolent al petuniilor din fața primăriei.
un exercițiu al solitudinii
un măr verde și rece. o întîmplare vegetală între polii palmelor mele. ți-aș dărui acest măr verde și rece dar între mine și tine - un întunecat ev mediu milenii și milenii de dispute care ne-au schimbat chipul. nimeni și nimic nu-și păstrează puritatea mai mult de-o clipă, deci nici mărul nici gestul pe care l-aș face ca să împart cu tine povara frumuseții lui (doar știi: frumusețea poate ucide mai sigur și mai durabil decît armele dacă nu ai un metabolism pe măsură ori măcar un îndelungat exercițiu al solitudinii).
aș putea să-ți dăruiesc acest măr - o întîmplare verde și rece pe care o țin în palme privind pe fereastră, dar pentru că între noi e un întunecat ev mediu rămîne să-i duc singură povara frumuseții și să-i suport consecințele pînă la capăt.
roage-se Ea pentru mine
Ea care m-a conținut cînd rod tremurător și roz în pomul de sub inima ei dădeam formă lumilor sale secrete
acum cînd mi se pare că o conțin laolaltă cu pomii cu soarele și nimicul roage-se Ea pentru mine pentru lumile mele secrete.
Mariana Codruț S-a născut la 1 noiembrie 1956 in satul Prisăcani, județul Iași. Este absolventă a facultății de Filologie, secția română-franceză, a Universității Alexandru Ioan Cuza din Iași. A fost corector, profesor, secretar literar, redactor la revistele Convorbiri literare si Sud-Est. În prezent e redactor la Editura Universității Alexandru Ioan Cuza din Iași. După debutul din Cronica (1976), a publicat în tot acest interval, pe lîngă poezie și proză, tablete și comentarii în revistele Dialog, Convorbiri literare, România literară, Dilema, Contrafort, Timpul, cotidianul Monitorul etc. E prezentă în antologii apărute în România și în străinătate. Este membră a Uniunii Scriitorilor (din 1990) și a ASPRO. Volume publicate: Măceșul din magazia de lemne (Junimea, 1982, poezie); Schiță de autoportret (Junimea, 1986, poezie); Tabieturile nopții de vară (Cartea Românească, 1989, poezie); Existența acută (Cartea Românească, 1994, poezie); Casa cu storuri galbene (Polirom, 1997, roman Premiul Asociației Scriitorilor din Iași); blanc (Vinea, 2000, poezie). Poeziile de față sînt extrase din volumul blanc.
|