|
Liviu Antonesei
Stampă
O mînă care coboară încet, încet pe o suprafață caldă și netedă - dorința, fulger globular, imagini disparate în jurul unui centru luminos. Coerență ciudată transfigurare și calm, o spaimă veche care se pierde în noapte. Ritmul, ritmul. Cămăși și prosoape, cărți risipite, poeme nescrise. Un univers ce se naște, o lume în auroră. Lucruri, lucruri acolo.
Imagine
Noaptea - într-un mare oraș albastru, oameni cu fețe cenușii. Pe străzi, numai un vînt rece si umed, patrule și dini, semne interdictive. Intr-o cameră de hotel, învelit în noapte ca-ntr-un lințoliu de vis. In noapte, din noapte - chipul tău pulsează cum o inimă ascunsă în propriul meu corp. Mai tîrziu, o, cu mult mai tîrziu, trupurile noastre ca două funii vor izbi în țeasta unui aspru cadavru.
Trup în amurg-o amintire
Dar dacă moartea cea mică, dacă moartea cea mică in fînul rece, în lămîiță și iarba norocului? Trupul tău luminînd în lumina amurgului, o mînă care, de la începutul lumii, își caută ținta. Greierii, și cosașii, și pitpalacii - un cor antic în amfiteatrul verde și înflorit. Și țipătul. Și tresărirea calmă și ritmată. Moartea cea mică. Numai ea pre moarte cu moartea o poate călca.
Cîntesculap
Să fugim în lume Eoana Că ne mușcă lighioana Să m-ascund în văgăună Ca un lacom corn de lună.
Te sărut pe inimă.
Mîna mea pe țîța ta A-nceput a tremura Căci tu ești electrică în iubirea veșnică.
Te sărut pe inimă.
Tremur tot, nu mă opresc trup de trupul tău zdrobesc Căci tu ești un laser viu Ce mă scoate din pustiu.
Te sărut pe inimă.
Sexul meu și sexul tău Ne apără de cel rău De păcat ne liberează Moartea o înmormîntează.
Te sărut pe inimă.
Te sărut pe inimă.
Chanson d`amour
Iubirea mea cu ochi de aur cu lungi întinderi de mătasă toată puterea mea de taur se ascunde-n grota-ți luminoasă.
E-un du-te-vino fără capăt, o zbatere năucitoare, lindicul tău, în dulce freamăt, era boboc, acum e floare.
Iar gura mea pe țîța-ți caldă Trezește mii de spaime-n noi privirea Domnului ne scaldă pentru că iarăși ne vrea goi, pentru că iarăși ne vrea goi.
Arborele. Poem de dragoste în manieră neo-romantică ușor malformată
Faceți moartea să moară" (\'ah ntin)
Și dacă am lăsa totul să lunece pe lîngă noi Ca și trenul expres în noapte - viitorul in fața noastră poartă chipul unei toalete emailate; și mîna mea spărgînd globul fierbinte al aerului către rugul bănuit sub țesătura de sulf... Și atunci am auzit vocea lui vorbind discipolilor: Am ieșit din cel dintîi mister, care este ultimul mister, care este al douăzecișipatrulea." Și m-am cutremurat și mi-am simțit viscerele împurpurate și ți-arn spus: Și dacă noi ne-am ridica deasupra trupurilor noastre (goale, tatuate cu heliu, în-lănțuite) și le vom contempla visători - trupuri de morți tineri contrastînd frumos pe vișina putredă a catifelei...
Ca un singur strigăt - gîndul nostru instantaneu, opac, limpezindu-se, limpezind, limpezindu-ne: o să murim în curînd, în curînd vom muri". Și despărțirea fugitivă - un tren spre cîmpia de est, o ieșire din gară cu sufletul strîns pumn împotriva albastrei vome exterioare - acel albastru, Doamne, de atunci și care nu se mai termină - ca o vodcă proastă care-ți arde gîtlejul, care ți se insinuează în vene, artere, celule, care umple golul paralizant - care amînă.
O, Aeionus, Aeon, Agape, Ageratos, Aletheia, aezi blînzi ai Absolutului. O, Pistis Sophia!
Dar- entuziasmul se divide, se vinde, se aplatizează, cade în splendidele valuri ale renunțării și plictisului...
Amintirea apoi - o memorie unică a trupului/ gîndului (o inimă cu numai două încăperi comunicante palpitînd în pustiu ca o nimfă rîzînd, ca un cutremuri, ca o rodie otrăvită), o memorie de fier invadînd totul - prezentul topindu-se lent în slava de purpură a amintirii și mîna lunecînd ușor prin somn către un spațiu asasin și o tandră absență. Către... O, nu am să vorbesc acum despre nesfîrșita bucurie a traversării cîmpiilor venusiene, despre tresărirea sacadată a catifelatei întinderi, despre rouă translucidă așteptînd în fața prețioasei intrări...
Dar noi, noi ne vom ridica din trupurile noastre și vom străbate uriașe întinderi de ape, grădini aprinse de maci, lanuri de cînepă neagră, păduri de pini și sequoia, nesfîrșite fumegînde șosele, tăceri și proverbe rimate - noi, noi vom epuiza totul.
O, Pistits Sophia! 666 de ochi ne privesc ca un singur fulger de carne 666 de guri ne mușcă din inimi cu o gingașă lăcomie 666 de glasuri cîntă în noapte corul stacojiu al condamnării publice.
Dar noi, noi vom intra peste tot, peste tot vom pătrunde, vom plăti înmiit pretutindeni - în casa de lut a pescarului, în coliba de stuf din cîmpie, în rătăcitoarele iarmaroace ale trecutului, în spitale vagante, în ospicii, în bordeluri, în temniți... Noi, noi vom sfida micuțul animal burghez (o, cum se aburcă el pe vîrfuri ca să ne vorbească din ruginitele-i coarde magnetizate!) îl vom sfida în propria-i casă, îl vom gîdila sub bărbie, îi vom seduce copiii după un plan conceput pe măsură, îi vom răpi bunurile pentru marele bal - balul mascat de la Domnul Bulgakov - și vom pleca mai departe, tot mai departe, în vastele spații onirice, în spaima repetată a reînceputului veșnic.
(pauză: se ascultă șapte măsuri din Requiem de Mozart)
Eva s-a dus. Apare Măria. Iar cele două femei erau Maria Magdalena și cealaltă Mărie". Și cealaltă Mărie era Eona, smulsă din coasta Eonului, smulsă din mine și, în veci, la mine întoarsă!
O, Euthymesis, Epinoia, de trei ori Epiremon, și iarăși de trei, și iarăși de teri! Frumoase, negre bucle în coafura vînturată a Cerului...
Și noi, noi ne vom regăsi pe plaja pustie, pe țărmul nevrotic al mării, cu muzica verde sunînd în timpane ca o orgă virgină, ca o tobă din nouri, ca izvorul nesecat al seminției zeului - liniștiți vom fi noi, atunci, liniștite trupuri zăcînd în nisipul fierbinte, cu spuma împietrită pe glezne, cu ochii deschiși, nemișcați înspre podeaua întinsă de ape. ... dar eu eram pe un munte înalt și eu am văzut o femeie, o femeie frumoasă, de diamant și eu auzeam o voce ca o furtună, și eu am înaintat să o ascult, și ea mi-a spus: Eu sînt tu și tu ești eu, și unde ești tu acolo sînt și eu și în toate lucrurile, eu sînt semănată. Și dacă vrei îmi vei semăna - și dacă tu îmi semeni, dacă tu mă semeni, atunci tu vei semăna cu tine însuți", după cum limpede spune vocea ascunsă a Panariotului. O singură gură lacomă și fierbinte. Un ochi uriaș ca un fulger. Un cancer temeinic săpînd la fundația lumii. Snopuri gingașe, cristale de flori, flori albe și roșii", ieșind din trupurile noastre ca dintr-o magmă pulsatorie, vie... O, Pistis Sophia! Iubito, grădini japoneze vom fi, grădini ale altei ordini. E timpul să credem. E timpul. Un ritm neștirbit e în toate. E timpul să credem. Merinde rece la drum vom fi -în burta lunecoasă solzoasă a Leviathanului. Și dacă noi ne vom ridica deasupra trupurilor noastre goale, tatuate cu heliu lichid, înlănțuit și le vom contempla visători - trupuri luminoase de morți tineri contrastînd frumos pe vișina putredă a catifelei... Ei, da, cu moartea, pre moarte călcînd"!
Poezii de Liviu Antonesei
|