Ioana Morpurgo

 ENGLISH

Poezia nr.0, fără titlu:

există o singuratate pe care o dăm la câini.

există una pe care o mâncăm cu pâine dimineaţa,

crezând că de fapt ne va ţine de foame.

mai există o singuratate din beznă, pe care n-o simţim niciodată,

dar care ne iese prin pori şi o pot simţi vulturii.

o singurătate de piatră, care nu e grea, cum s-ar crede,

căci te poate purta peste ape.

şi una care te linge pe pleoape când dormi.

dar mai există o singurătate de argint,

pe care n-o împarţi cu nimeni,

n-o strigi în pieţe publice,

n-o faci poezie,

n-o arzi în sex.

cea de acum.

Poezia nr.1:

(cu un titlu la care am renuntat)

Noi suntem dintre aceia cărora carnea nu le acoperă sufletul de tot
iar toamna e prea caldă pentru ultragiile de gheaţă care ne sufocă.
Dintre aceia care nu ştiu să respire faţă în faţă cu fericirea
şi mîinile le atîrna fără vlaga pe lîngă corp.
Dimineţile noastre de cretă se desenează alb-negru pe cornee,
cine ştie, poate că nu astăzi e ziua cînd vom spune la revedere de tot,
poate că nu chiar azi…

 la prînz ne aşezăm cuminţi pe platouri de argint
ne desfacem toracele cu unghiile ca să le fie uşor,
hămesiţilor noştri iubiţi şi iubite,
să le fie mai uşor să ne dezoseze
şi apoi ne ţinem respiraţia pînă cînd termină de rupt cu dinţii,
de mestecat, de îngurgitat, de rumegat, de reîngurgitat...
Pe lîngă fiecare dintre noi s-a aciuat un stol de corbi cu ochi frumoşi
cu gheare de platină, cu gingii albastre pe care atîta
le-am supt pe cînd erau din carne, atîta le-am iubit ......
Şi storc din noi măduva
şi măduva o risipesc în halba lor de bere zilnică
în fiecare ţigară, în fiecare cuvînt,
în fiecare ridicare de pleoapă, în fiecare bol alimentar ...
Iubirile trecute ne dau  brînci spre moarte.

Iar noi...orgasmici şi fericiţi,
lingem buzele morţii cu frenezie,
o lăsăm să ne penetreze gurile, urechile, nările, anusul ...

Apoi începe ziua următoare.
În aceasta următoare zi,
vom lua viaţa de la capătul ei cel mai la-ndemînă,
cel mai frivol,
vom spune :
nu mai există arma care să ne doboare mai jos de-atît, ce naiba
atîtea cafele am băut cu moartea mea în cele mai fancy restaurants,
încît m-am trezit -
trebuia să mă trezesc odată şi-odată!!...

Dar toaletele sunt pline de excrementele iubirilor noastre,
cearceafurile pline de ejacularile sufletelor noastre,
ei se masturbează în fiecare secundă cu tîmplele noastre
şi nici măcar nu ştiu, ei nu ştiu, Doamne, nimic ....

Trebuie să devenim cumva, prin ceva, fericiţi!
Să lăsăm o maşină să ne calce
să ne dăm drumul de pe acoperişuri înalte în timp ce
ne sunăm iubirea la telefon şi ea nu vrea să răspundă
să ne înfăşurăm în ştreangul nepăsării zilnice
să ne smulgem carotida ca acei cai care nu mai pot
respira după o aşa de dementă alergătură
să ne aşezăm liniştiţi pe pat şi să aşteptăm să îmbătrînim
ca să uităm de la sine totul,
să fim cuminţi!

Poezia nr. 2:

Bucharest Song

Îţi vei târî picioarele, maşini multe şi colorate                                                                                            se vor opri la un centimetru de tine, câinii vor lătra,                                                                               deja latră, printre colţii unuia tocmai e borât un peşte,                                                                      poliţiştii de aur sclipesc în intersecţii, tezaurul ţării;                                                                                    ţi-e sete, linge ceaţa, lipeşte-ţi  spatele de ziduri,

aşteaptă o secunda, ţi-a sărit pulsul spre o sută.

Eşti lividă, albăstrie, din cer cad soldaţi îmbrăcaţi în gherilă,au ochii de fosfor şi se sparg pe asfalt.

Tu vrei să-i salvezi şi alergi  ca să-i prinzi câte unul în glugă,

o ambulanţă îţi trece prin creieri, îţi ciopârţeşte timpanul, unde eşti?

unde sunt? Îţi cresc solzi pe tot corpul

şi din ei iese noaptea, terorişti deturnează avioane

şi ţi le-nfig drept în gât, ţi se scurg prin aortă;

te arunci de la ferastră şi cazi într-o altă-ncăpere

şi trebuie iar să te-arunci.

Vrei să cânţi ceva, simţi nevoia să cânţi, dar ai uitat orice cântec.

Îţi pipăi corpul cu palmele să vezi dacă mai eşti,

te bucuri că încă mai eşti.

Aduni de pe marginea străzii o pungă de plastic

şi-ndeşi în ea tot ce găseşti prin buzunare.

E bagajul tău. E tot ce eşti tu.

Vei pleca pe jos în Marea Britanie, ce dacă nu te lasă să treci!

Tu tot ai să treci. Le vei arăta că poţi merge pe linia de graniţă

ca un saltimbanc şi-i vei lăsa cu gura căscată.

Din canale ies îngeri şi-ţi cer o ţigară.

Le-o-ntinzi printre corzi de harpă, l-ai prins în flagrant delict, l-ai văzut! Domnule preşedinte, ce faceţi în scara de bloc?

De ce nu vă masturbaţi la dumneavoastră acasă?

Liftul e o biserica mică, te duce în sus, la Domnul cel bun.

Acolo vom dormi mult într-o blană de iepure de angora…

- Cît e ceasul?

Poezia nr. 3:                                                               

Pa!

Sunt cu mâinile împreunate pe restul acesta de ţigară.

Din vârful lui se ridică albastrul lapte

Către cer.

Visez despre omul de hârtie.

- Omule de hârtie stampată-n bănci,

omule cuprins de nimbul hainelor tale Gucci,

de caroseria BMW mai argintie ca luna,

omule cu viitorul atârnându-ţi de vârful cravatei ca o mare, antiseptică bală,

eu am sa te transform.

Aftershave-ul cel preţios şi dătător de beatitudini

îl voi preschimba în muzica lui Kreisler,

costumul tău de pionier al valutei forte -

încet, în pene lungi şi albe se va mistifica.

Vei umbla pe deasupra trotoarelor fără să le atingi

fără să te stingi în graţia şi miracolul tău.

Din burta cea răsturnată peste lume

vom face un deal cu iarba verde, măruntă,

unde păpădiile să creasca laolaltă cu fluturii.

Te vor paşte căprioare prin jurul buricului.

Din ghiulurile de pe degetele mici vom face vestigii romane

adânc înfundate-n glie.

Din rictusul tău jumătate excitare, jumătate prostie

noi vom crea arcul măiastru cu care copiii străzilor vor trage

în reclame McDonald’s într-o după-amiază târzie

de august.

În orbitele goale - două smaralde.

Pe limbă - apă de mare.

BMW-l tău - sus - lansat în aer de o mâna lui Proust

- sus - în vârful cerului, printre stele

va deveni una dintre ele

şi nimeni, nimeni nu va observa adevărul tău de aici de pe pământ.

Te vom creşte mare, businessman-ule,

te vom face frumos.

Cum n-ai visat vreodată

că unul ca tine poate fi.

Din păcate s-a făcut prea devreme dimineaţă şi somnambulii

au rămas pe străzi.

Ochii lor, ca şi ai tăi, schiaza peste lume.

Aş vrea să fiu o şină de tren peste care somnul să se facă roată.

Una, două, trei, toate stelele cat bete laolaltă.

 Eşti un morman de stele impregnate cu rom,

 adio, iubirea mea selenară,

 Abia m-am ridicat o frântură de vis de la pământ

 ca să mă zgâiesc le tine  printre opacele zile.

 Mă dureau colţii care nu mai muşcaseră decât mortăciuni,

 îmi  plesniseră arterele din cauză de aşteptare tâmpă şi îndelungă,

 aşchii de bronz îmi săriseră de la balamale, iată…

totul s-a întâmplat fără ca măcar să-ţi pese,

N-ai de ce să mă ierţi de plecare.

 Sunt dintr-o specie comună: cea a imbecililor

Îti las adresa domiciliului meu forţat:

              Pluto, in crater, pe dreapta.

Mi-am purtat sentimentele înalte (i.e. iubire, onoare, puritate, fidelitate etc.)

pe strazile tale printre solare sticle goale

ţi-am fost şoim, pionier, utecist

doctrinar marxist, contorsionist,

Acum e târziu de tot, ca după sfâşitul cuvintelor ,

şi am bani - i-am făcut tot dându-mă în spectacol

 cu tentativele mele derizorii de sinucidere -

am deci bani mulţi, mulţi, un munte, balcani întregi de bani.

Plec.

Mâine când o să-ţi termini istoria, uită-te în cutia de scrisori.

 Ţi-am trimis o carte poştală cu Lautrec,

 pe spatele ei e o ştampilă pe care n-o s-o recunoşti,

o dată pe care n-ai ajuns-o încă, 3 rânduri într-o limbă monumentală,

 numai din verbe, (ele însele numai la condiţional optativ, perfect)

Perfect.

Acum să ne sărutăm pentru ultima oară.

 Întinde râtul, scumpă patrie, să ţi-l ling!

La nevoie, dar numai cu prezervativ, putem să ne şi f…

Tot pentru ultima oară.

De data asta, eu pe tine.   

Aur o să-ţi curgă dintre fesele tale carpatine,

sfânta huilă printre colţii rânjiţi,

 un albatros îţi va lua zborul din creierii mei obosiţi

pornografii cu aurolacii tăi dezgoliţi or s-apară prin ziare

mă voi duce calare

spre albastra zare

fire din coada calului meu în alergare

ţi se vor strecura prin venele în mirare

punct.

Manfiest de plecare:

 lăsat moştenire neamului care atât de candid m-a găzduit

 în inima sa caldă timp de douazeci şi ceva de ani fericiţi:

 Copiii să-ţi crească durdulii şi nepăsători ca şi până cum,

din ei să se dezvolte bravi oameni de afaceri

universităţile tale să zâmbescă în continuare

La soare.

Glorie, glorie neţărmurită ţie,

mai mult romparkin în uzinele farmaceutice, te rog,

pentru cei rămaşi închişi în sexul tău cu semafoare

ce reglează traficul de nopţi şi zile

O oglinda mare mare

să-ţi atârne pe cruce, când vei muri, căci vei muri,

în ea să se vadă ce eşti, când deja ai încetat să mai fi

în ea cerşetorii să-şi pieptene părul

păsări în trecere să-şi înţepenească zborul

poeţii să ţi se-nece-n bere

Memoria să-ţi fie cea mai cruntă durere

Aşadar, la revedere!

Copiii nucleari

                            Se dedică fix lui Adrian Şchiop

Ai să te trezeşti şi lumina îţi va fi performată prin ochiul unui

prototip uman genderfree & sugarfree

alter abstract anonim fără teorii existenţialiste

îţi vei întinde electronii către el, veţi face dragoste chimică

electrică fără urmă de figuri de stil

hetero-cosmică + un procent homo dat pe faţă

neapărat la vedere

în care posibilitatea exquisite pleasure

vă va rarefia mişcările

vă va limpezi creierii

vă va descentra memoria.

TE vei trezi şi aerul ţi se va furniza dintr-o moleculă de timp

dilatată atât cât să-ţi îngăduie o sinucidere calculată  neaccidentală

--o cuantă a tuturor poeziilor scrise vreodată--

inspiri matematic   

expiri matematic

străzile oraşului malign = un şir de numere ireale

dar necesare

o supradoză de praf stelar (la propriu: tu nu te-ncurci cu metaforele)

din ea vei împărţi jointuri egale copiilor KoRn

care vor construi o societate deflaţionistă, i.e.

- travestită

- exhibiţionistă

- non-verbală = făcută numai din atingeri subversive timide

-paradoxală (bullshit META-doxală)*

- o lume precisă în care nimic nu e întâmplător întrucât

însăşi accidentele sunt prevazute în relocări ficţionale#

TE vei trezi şi ziua va fi un desen animat

vei trece pe desupra faptelor cu un boeing dezaripat

te văd cu casca de pilot trasă peste faţă, gata de cea mai memorabilă

decolare = în spirală centrifugă expansivă ascendentă

În jocul de pe calculator personajul va sta sub ape pentru eternitate

învins de tactica echivocă a ironiei

 superman se va smiorcăi sub apele cyber

‘scoate-mă la suprafaţă, please!!’ – va urla

dar tu vei pilota deja marele boeing al extazului

prin spaţiul rarefiat al tuturor lumilor posibile

aduse împreună de copiii KoRn specially for you. 

• *folosesc cuvântul rahat în engleză nu din discreţie, ci din cosmopolitism
• # relocările ficţionale sunt invenţii de lumi paralele în care oamenii sunt fericiţi, se iubesc, se ating şi se ajută unii pe alţii să moară atunci când este nevoie.

Doamna cu licornul

1) văzul

te aştept cum îi aştepta Kavafis pe barbari.
simţurile toate îmbrăcate-n rochii de seară, suflul rătăcit pe banda lui Moebus
ochii de sărbătoare nereuşind să împace între ele lucrurile şi văzul.
cu inima autistă -ntre coaste te-aştept, desenând Casiopeea din sistole şi diastole.
cartea ta preferată: A la recherche du temps perdu - plasată strategic lângă toaletă.
acolo se spune că scriu ca să te fac să vezi, să te fac să fii. În schimb eu îţi trimit
cioburi de oglindă - bumerang ieşite direct din retină.
printr-un zid de diamant te văd cum văd păsările reciful de coral.
încet, bezna virilă îşi leapădă hainele rând pe rând. Te văd jucând şah
cu Funes - cine câştigă, acela poate în sfârşit să uite.
într-un ciob de oglindă îmi spui "victoria e un sacru trompe l'oeil"
într-un altul te văd cu sandalele rupte, smerit, înconjurat de păsări de noapte,
cu sexul erect, din antracit şi mâinile legate la spate
pe un pod suspendat între Pan şi un călugăr franciscan,
într-un galop nesfârşit -
te caut cum îi căutau grecii pe barbari.

 

*

2) auzul

tu nu vei fi niciodată mai frumos ca Rachmaninoff.
nu vei creşte şi nu vei descreşte.
delfinii trucaţi ţi-au muşcat timpanul şi l-au infectat
cuvânt cu cuvânt
din tine se-aude acum bormaşina orelor săpând ca-ntr-un trunchi de copac
tu nu vei cotrobăi după miezul de muzică ascuns în orice atom de linişte
nu vei auzi duelul tacit al peştilor - spadă
nici urletul şoptit al zeilor mici, cristalizaţi în smarald.
până şi vântul - fantomă ce bate în august dinspre Oman, aducător
de extaz şi halijii, pentru tine va fi a(s)muţit.
fiecare tren care te va duce departe va trece peste venele lui Kreisler.

 

*

3) mirosul

peste un an infecţiile devin odihnitoare.
"nu trânti uşile peste memorie" spuneai. În schimb memoria a trecut
cu şenilele ei peste fapte. Greşisei. (ca atunci când mi-ai arătat pe cer un desen familiar dar
prin lunetă era cea mai tânără nebuloasă planetară)
"ce miros or avea stelele te-am întrebat"
şi m-ai dus lângă o fabrică de pâine. Ninsese anul acela pentru prima oară
şi în aer pluteau îngeri cu o aripa de pâine caldă şi alta de zăpadă.
"prinde unul şi miroase-l" mi-ai zis. Dar iarna aceea îngerii nu
se lăsau prinşi cu una cu două.
stai acum într-un oraş unde s-a născut alchimia. Din eprubetele tale
cu esenţe pure (una hedonistă, alta criptic masochistă, a treia sinucigaşă, alta disimulatorie)
ajunge la mine doar izul unei nostalgii ţinute secret,
după metalele grele ce refuză să se transforme în aur.

 

*

4) pipăitul

sunt secole de când n-am mai atins ceva viu
umblu pe străzi, vânez câini şi pisici ca să-i mângâi
întotdeauna se sperie de mine. Port pe sub pielea palmelor un organ - lamă de cuţit
mă gândesc la tine ca la cineva care s-a decupat pe sine
dintr-o fotografie şi şi-a dat drumul prin lume. Dacă
ne-am întâlni acum pe fundul oceanului, tu - un fir de nisip
eu - o scoică oarecare, nu te-aş mai înghiţi chiar de-ar fi să rămân fără perlă
de-a lungul timpului m-am obişnuit cu perlele artificiale; şi-am învăţat
să folosesc obiectele fără să le-ating.
dintre toţi barbarii pe care i-am cucerit, nu-i nici unul care să primească
drept în piept, ca tine, lama mea de cuţit.

 

*

5) gustul

când o să mă fac mare, o să fiu o bună gospodină
îţi voi presăra pe fiecare fel de mâncare, drept condimente,
semnul lui Cain.
Acum însă mi-a venit să mă fac mică de tot şi s-adorm pe o farfurie
între şerveţele de hârtie, cu capul pe o bucată de pâine.
mi-ar plăcea ca tu să iei farfuria cu mine, s-o aşezi pe masă la prânz
să-nfigi furculiţa şi să mă înghiţi. Înainte însă, evaziv, să îndepărtezi
sexul şi creierii abuzivi - aceştia nu au gust pentru tine.
dintr-un flute de cristal ai putea să îmi sorbi limfa în loc de şampanie.
în tot acest timp
eu voi avea grijă să stau cuminte cu ochii închişi ca să nu te stânjenesc
şi cu câte o măslină înfiptă cu scobitoare în fiecare sân.
o vei face cu desăvârşite maniere predate numai şi numai
la curtea prinţilor grenadini.
La sfârşit, ca o bună gospodină, voi face bucătăria lună şi voi arunca
la gunoi toate resturile de viaţă rămase de la prânz.

Preludiu la ură

bordelul minţii, curvele

proxeneţii, claustrofobiile minţii.

noroiul în fierbere. Peştele-Libido mut

lovindu-şi aripioarele de gând.

 Ciocnirea cochiliilor de melci între ele,

tornadele cu un clitoris în miez

 demenţa culmilor şi-a prăpăstiilor adânci

 ceasul: trepidând, zgâlţâind, demontând

 pământul până la oase.

 şi apoi – a improviza, a inventa stelele

 rând pe rând

 înainte să faci cu bezna legământ.

 simţurile se masturbează unul pe altul

 ne călărim demonii peste Gobi

 un cuţit în gâtul lui da Vinci

 demenţi. demenţi. demenţi.

 ca cel care-a vrut să scoată diamnatul

 din capul lui eminescu

 cu cleştele a vrut.

 o spadă murdară de embrioni

în mâinile zeului sex.

 în armura lui goală dormim

 cu hoitul calului lui ne hrănim

 cruciada lui glorificată pe veci

 de mii de prezervative, mii de avorturi.

 bordelul minţii,

curvele şi proxeneţii minţii,

 insinuări bolnave-ale câinilor

 invitaţia obscenă de-a înghiţi tot

 hipnoza peisajului mort

 viteza vârstei,

 mumifierea sânilor,

 sângerarea până la moarte a creierului,

 alcoolul social,

 atingerea frunţii cu mâna

 dializa zilelor. 

ENGLISH

FEAR WITH SPIDER LEGS

I remember your toes.

irregular, collapsing at the fourth one into

somebody else’s toes. And the big one –

-         always breaking through the socks.

No sock of yours resisted that toe

for more than a walk.

Your belligerence resides mostly in your toes.

sooner or later they shall break even through

the tough Canadian shoe

you bought on one of your trips

for something true. 

The right knee: wearing a scar from

our third year.

cut deep by pieces of mirror

to reach your artery .

All through that September I watched it carefully.

it seemed to me

those were the real lines in your palm

that moved onto your knee

to tell

the future’s joys and pains

at each step.

Or rather – you have stored the future down,

where it’s covered by cloth. Some place where you

wouldn’t have to mind it too much

and so have your hands free.

You are also the only man ever to jump at himself

into a Sicilian mirror screaming:

‘what the fuck are you doing here?!’

and to cut himself into

as many pieces as the ancient mirror

pleased.

I was the one cleaning the floor

of little dead ants – our heart beats -

afterwards.

In silence, shutters down

and fear crawling with spider legs

in all directions.

Imagine: the very same mirror

where we had spied onto our passion-

-         now bleeding into pieces by the bed.

I put everything in a big box.

my T-shirt I cleaned the mess with,

the mirror pieces, your milliard globules.

and my straw sun hat.

I still can’t figure out why my sun hat,

but it seemed a necessary, urgent gesture

at that point.

Perhaps I guessed the night was to begin

from there onwards.

I carried everything to the bin outside,

the one by the sea where motorcycles run at 200kms/h

and whores linger out after sunset.

At the hospital you looked small

in the new pyjamas I bought for you that day.

‘too large, you said’

and those were the only items of clothes

I ever bought you and didn’t fit.

I wanted you bigger that day.

I wanted you huge, undefeatable like

a Carpathian bear.

Instead, terror had shrunk you to

a little boy grabbing at his diary

as if it were a colouring book, an omen-toy.

Before I left, I changed your underwear.

the blood got all over them and

that reminded me:

 I must have become a small girl

too, that very second.

It happened on white linens just

like the ones in the hospital.

I was embarrassed with your blood-spotted underwear,

as I must have been with mine,

half a life before.

so I folded them and hid them away

in my purse.

Later, when the plane landed at thousand miles away,

looking for the keys to my little attic,

they were still there.

A rabbit stopped in my chest

to watch a stoat dancing.

I’m committing a sin.

against my ambiguous friend.

I invent carnivalesque outfits

to wrap my faults and keep him entertained.

while my gifts get stale, weary,

bribery for joy.

But you see, otherwise there’s nothing

there left for me

but fear, treachery .

a lesson I learned and cannot bring

myself to follow:

that love resides in nothing

but philosophy.

HAI-KU

                                    *

You have a red admiral wing on your nape.

Let me remove it

with the tip of my tongue.

                                    *

my winter landscape looks empty.

too much so

Shall I add your coming footprints

across the snow?

                                    *

the rudeness of tacit hostility

the loud screams of superiority

the penitence of eternal gratitude.

                        *

I create my own distances

I design the core of things

And inhabit it.

ACHTUNG!

You’ve never been there.

With the precision of ice you brought me alive

from a woman’s despair.

And shortly after you disappeared. Behind your

eyelids. Your piano key,

your poetry.

You left me with quite an appetite for winter.

You taught me the taste of snow.

Opened my jars with your thumb - you pushed

the blizzard down my throat while the old pick up

was playing Rachmaninoff for the thousandth time.

I caught a corner of your blue eye

           slipping out the window.

It printed on glass the everlasting flowers of ice.

Then you put on your royal clothing of silence,

adorned with jewels of doubt and sat on your throne.

Your palace - a gallery of exquisite dead bodies.

Ordered me to find you elsewhere.

And so I did. I searched the world to its last

flake of  flurry, to its last iceberg.

I met you by chance in long, empty corridors,

met you in trains, in countless bottles

of alcoholic pains.

A Robert Graves’ line contained you as well;

Each man I slept with bewildered your sign.

The further they’ve gone, the closer you breathed.

The louder their laughter, the stronger

the grab of your hands.

I’m every beggar in the streets

your steps shall shatter,

every wobbly hand extending the heart

with the request of nerve.

I will beg you from each back corner

in each bus stop, with my pupils inflated

to reach your feet, your velvet feet

My nostrils distended for your scent.

I shall reside within the nipples of

every woman you may meet,

My blow  will curl their hair

bend their knees.

Every train you’ll take will cut my veins.

Swallows will be battering my cry between their wings,

Badgers will be digging holes

into the earth no more, but straight into my limbs.

When night with attics of bright stars shall fall

I’ll be every whore

inviting you. Every drunk stranger

 stumbling over you.

From every porno magazine,

 I’ll be looking at you,

From every church icon. The quarantine

of time won’t melt the sign of Cain

and when the snow is gone, I’ll be selling flowers

in every spotted dream of yours.

For the time being though,

Sleep! Sleep well,

My love-freezing emperor!

Ioana Morpurgo

RESTARTING

you are the child of ambiguity,

born on the edge of a precipice

settled to sleep on the blade of a knife

with you I can cross the world and

still find myself at the beginning

with you I can make hundreds of butterflies

gather in my chest

to prepare your suckling.

With you the world restarts.

                        *

OF SUICIDAL PRINCESS

there’s no triumph of wit

over suffering,

dear dead princess,

now you’re through

like I might be too

with my windows shut,

my chest shut,

my fruit shut.

this wonder – disappearance

bewilders human nature

ten times more

than your beating heart.

                                    *

BEFORE YOU ARRIVE

we don’t know each other

our eyes are turned towards worlds

that have not yet met.

I look at you in ultrasound images,

you float so silently

utterly graciously you hold yourself.

and everything everything is perfect where you are.

little rose petals and rosemary leaves

surround your sleep

while your 5 mm heart is pumping the universe

we’ve sinned against you

but you are incapable to blame

we make too much noise

and disturb your delicateness

 but you are thoroughly made of forgiveness

you shame every other thing in this world

by your beauty and your tranquillity

yet, you do not know what pride is.

you cannot harm anyone,

but anyone can harm you.

yet, you do not seek revenge.

you show no spite in return.

where you are

you cannot sin.

you are perfectly clean.

                        *

LIONS OF GRACE

‘It is said that is a man who has the lion for totem injures a lion, he may beget a son with nails like claws’ (E.E.Evans-Pritchard – The Nuer Religion)

have I ever injured you,

my lion?

have I secretly followed you

throughout dense woods

just to exhaust your delicacy,

deliberately?

have I hunt you, ever,

unaware of the game we played?

have I once disturbed

the depth of your eye,

disobeyed the darkness

upon which you rule,

or showed else but worship and excitement

to your roaring –

you may then punish me

with a son who

in his turn,

will injure me.

                        *

DISTRACTION

The fog. This fog.

Where no temptation of colour or shape

can distract me from my dissolution.

where noises reach improper, sly, lugubrious.

where memories fade away,

run away from their incubator – myself –

like little scared mice.

where peace ends,

having no purpose any longer.

and tacitly the determination to die

penetrates the membranes of my brain,

nesting there like a little embryo-beast.

Almost beautiful.

Poezii de Ioana Morpurgo

Ioana Morpurgo (ex-Baetica) s-a născut în Turnu Magurele in 1980, unde a învaţat să cânte la pian. În 2002 a absolvit Facultatea de Litere din Bucureşti şi Masteratul de Antropologie Culturală (SNSPA) în 2004. Din toamna aceluiasi an  preda seminariile de Societăţi Contemporane şi este doctorand în Antropologie la Universitatea Exeter din Marea Britanie cercetând cultura tranziţiei postsocialiste din România. Ioana Morpurgo a colaborat la revistele România Literara, Fracturi, Vatra, Deci (supliment cultural al revistei Academia Caţavencu), Ziua Literară (Supliment al revistei Ziarul Financiar), Contemporanul, New Internationalist şi Contemporary Review. Face parte din grupul literar Fracturi. In 2004 a publicat volumul Fişa de înregistrare în colecţia EgoProză a editurii Polirom. În prezent Ioana trăieşte în Anglia, Bridport.