Ioana Cheregi Crişan

Lighioana

de când toate femeile se cheamă cu numele ei de femeie
şi toţi bărbaţii cu numele ei de bărbat
ea îşi descarcă în lehamite întreg cerul aici.
ea nu se mai poate suporta aşa ca o poartă
îşi măsoară nopţile cu rembrandt.
dacă strigi la ea se preface că doarme
nu o poţi prinde. doar pe scara de incendiu poţi să o vezi.
ea ţi se întoarce noaptea acasă şi se dezbracă de tine
te desface în fâşii de neon.

(nu ştiu cum reuşeşte ea să te iubească întotdeauna mai mult când eu dorm)

moartea se împleteşte se despică se împleteşte cu ea
după ce-şi miroase inima o ascunde ca pe o echimoză în decolteu
seminţele tale obscene încolţesc pe chipul ei păduros
apoi rodesc sălbatice în numele ei rupt de lighioană.
nu o atinge nu o privi că sângerează
ca o animală ca o gingie ca un destin
împinge-o pe scări. urmăreşte-o pe ascuns cum se deschide la capete
ca un crin ucigaş ce naşte pui vii. ca un crin.

poem de dragoste care vorbeşte întruna

pe-atunci lucrurile se numeau încă lucruri. apele se întorceau în matcă prin definiţie. nu aveam aceste angoase atârnate de încheieturi ca nişte clopote de piatră.
tu veneai mereu cu trupul tău perfect. îţi aşezai sângele în mine ca într-un uter
împlinind prorociri. nu întrebam . ştiam dinainte ce eşti.

aveam acelaşi nume în afara lumii.

nici un cuvânt nu se risipea între noi.
niciodată un cântec nu ar fi căzut ca o ghilotină retezând clipele
ca acum.

popoare întregi de năluci ne înlocuiesc trupurile.

cineva ne leagă nopţile una de alta inventând frigul.
mai avem doar bucuria stupidă de a ne mistifica între aceşti pereţi de întuneric pe care se scurge igrasioasă disperarea.
am avut cândva certitudinea unei posibile împliniri. dar cred că singura certitudine e această ceaţă neagră şi acest poem de dragoste care vorbeşte întruna
despre vremurile când eram atât de sănătoşi încât nici nu mai aveam trupuri