Florina Daniela Bordieanu

 

 

Blues cu lămâie

 

Woman, what you’re doin’ to me?

m-am săturat, dom’le

m-am săturat să tot fiu mit chiar și-n propriile mele versuri
să tot fiu femeialacrimă-femeiatristețe-femeiacadâna
femeiascorpion-femeiaculoare-femeiacopac
mai bine-mi sparg tâmplele cu toate metaforele de profil
și crisalidele și balcoanele cu fluturări de batiste și centuri de castitate
în care mi-am ros unghiile până la manichiura perfectă
afișată la cioc-cioc-sărut-mâna-eu-sunt-cutare-cât-vă-admir
ce cheie ce lacăt ce absurd să mă-nchid și
absolut, m-am săturat
să mă prefac fluturele perfect
să tresar gingaș din aripioare cu-n suspin la fiecare călcătură de gheată
de tremură și prag și ferestre și
m-am săturat să exist în același cerc de o mie de vieți
în centrul căruia picură perpetuu amăgind
aceeași picătură de speranță cu aromă de fruct exotic
- până și Dumnezeu o știe deșartă -
ce trademark ce laudă ce ironie ce iluzie

sunt un sâmbure între masele
și sparg scrâșnind frustrări și nebunie și lasă-mă dom’le cu
algocalmin nu trece niciodată
mi-e obrazul umflat de atâta plâns și m-am săturat de crema de pe noptieră
cu care îmi asigur aparența zilei de mâine
dintotdeauna țip dintotdeauna tac dintotdeauna mă agit
și, zău, asta mi-ajunge, am obosit
să tot mestec șabloane

vreau să fiu pur și simplu un intermediar
între lumină și întuneric
tic-tac tic-tac ce liniște-i între ele
să vorbesc doar o limbă de metronom
să fiu definită ca o limită oarecare și-atât
fără plus și fără infinituri, te rog, m-am săturat de cuvinte și de utopii
să fiu doar somn să fiu doar gri
- la naiba, toate-s de genul neutru și
nu mai suport pe limbă gustul compromisului
deja omulețul din fundul gurii îmi face semn
de ia-mă, nene, că pot să revărs din fiere -

lasă-mă să ies
vreau să fiu pur și simplu
amară și rea și nebună

cantă live B. B. King despre frate-său din Coreea și despre soră-sa din New Orleans, nu ți-am spus?
I’ll keep looooovin’ yoooooooou just the same

(Din sală se aud țipetele altor femei. Aplauze)

 

 

 

Eraser

 

punct și de la capăt

juram ieri pe-o tristețe că mă voi lăsa de cuvinte,
țineam zâmbetul drept pe ea și
degetele încrucișate la spate să nu-mi vezi între ele sufletul
în colivie au rămas doar pene, numai pene ciufulite
felii de zile fără tine cu tine căzute grămadă printre resturi de semințe
de silabe pierdute în zbateri limitate de gratiile temerilor

vreau o nouă identitate pentru aceleași sunete
aaaaeeeeeeeeeeeeeeeeiiiiiiiiiiiiiiiiiooooooooooooouuuuuuuuuu
exercițiul e mama
supraviețuirii claustrofobice între definiții
pasărea a murit sau poate doar a zburat, totuna-i
mi-a ciugulit ficații de umbră răstignită-ntr-o cușcă
și-a fugit
undeva, probabil că zeii
sau doar altcineva
reinventează focul sub un alt nume
- uite hoțul-nu e hoțul -


dar s-a întâmplat că te-am văzut, am venit să jur și am ajuns
martorul
din programele de reabilitare reintegrare renaștere reînvățare revenire

(zâmbesc citind pe o foaie de hârtie cu pătrățele bleu:
douăzecișitreiaprilieunamienouăsuteoptezicișiopt
la ora de baze(le electrotehnicii) despre virginitatea gândurilor
- ce scriam la douăzeci de ani la un curs
pe vremea când ne făceam toți ingineri - citez :
ne-am-pierdut-spiralele-în-drumuri-peste-pădure-și-am-început-a-mirosi-a-melci-striviți)

delirez
o facere de ego
până la primul țipăt


(ce spirale, dom’le, iluziile astea de libertate feliată-ntre gratii precum
lumina în carceră
îți jur, în viața mea nu am călcat pe vreunul,
știu doar mirosul de reavăn, de după ploaie, când melcii ies la iveala
și fac perechi lascive cu râmele pe pământul răscolit
ca un așternut pe care s-a petrecut o partidă nebuna de amor cu
picătura)

numai de greul zborului purtăm coliviile acestea
ca proteze de aripi
și zău că ieri juram pe tristețe că renunț la cuvinte
pene, numai pene ciufulite
doare undeva pe sub inima
mi-am mâncat ficații singura, devorându-te pe îndelete,
te despicam cu fiecare frază și zâmbeam felin
câte o lacrimă în dosul monitorului

pentru tine scriu, da, tu. citește.

mă dezvălui în toată splendoarea mea de
literă nouă pe aceeași tastatură veche
cresc altă amprentă
mai curată, mai ieftină, mai isteață, într-o nouă prezentare
de reclamă reușită la detergenți de personalitate

de astăzi mi-am câștigat legal dreptul de a delira în cuvinte
într-o sală cu judecata de cușcă
poc, a făcut ciocănelul, și gata
sunt alta
(îți-ziceam-că-am-îmbătrânit-și-nu-m-ai-crezut
acum ai dovada scrisă în fața ochilor)

scriu-șterg-scriu-șterg
I am clean.

 
 

Târziu pentru tandrețe

Să-mi vii cu vorba.

Si ai venit

m-ai iubit din greșeala unui contraceptiv expirat
tot așa cum
ți-a rămas sacoul cu picățele-picăturele căzând
pe un umeraș singur cuc între două fuste și-o cămașă
de simțeam lacrimile tale pe dinăuntru
cand atingeam ca praful țesătura
încercând un exercițiu de memorie pentru mai târziu
erai disperat eram disperată
nu cumva să fac un alt avort de vis
cu hormoni estrogeni împrăștiați printre cuvinte
greșisem doza de insomnie
paranteză și cafeaua e închid paranteza
se moare de cancer se moare de sida se moare din iubire dar
nu se moare de feminitate
posibil să extirpăm până la nuanțe mai terne pentru că
ești prea femeie mult prea femeie până-n albul ochiului
se zbat în ape sunete de final înecându-se
nu tăiați, dom’ doctor, nu mai tăiați din mine
mai bine o injecție adio-dragul-meu
știți, asta sigur
sigur mă sterilizează, domnule doctor, vă rog
nu mai vreau alte fraze din aceleași cuvinte aceeași specie
nu mai vreau să nasc cu durere un miracol cu ADN diferit
din aceeași-eu și același-tu

Ce târziu e

e plin șervețelul harmony cu aromă de-mentă de urme
m-am șters până mi s-a tocit creionul dermatograf s-a tocit de tot
nici măcar poezie nu mai pot scrie cu el la coada ochilor
n-a ramas loc nici pentru o frază și-un gest ca un punct
cât-de-sexi-ești a-doua zi-pa
și-am plecat

Mi-e rușine să fiu

dar sunt
atât de goală port prea multe complexe
un pumn de pastile să nu
să nu mai semăn atât de mult cu mine însămi, Eva

Amorțește-mă cu o iluzie, domnule doctor

de pe sacoul tău zgârie gesturi formale
am început să sângerez și mă doare versul acesta olog
e deja târziu pentru tandrețe
am colții prea mari și mult prea însetați de sânge
mă mușc în fiecare zi de ceva vreme până m-oi termina
nu mai am piele sănătoasă pentru grefe

 

 

 

Scrisoarea unei anonime

noiembrie
undeva, printre cuvinte.


nu te lăsa păcălit de aparențe știi bine ele fură ochiului din lumină
prin sclipirile de sticlă colorată dar ieftină și crede-mă
nu scriu cel mai bine atunci când sunt tristă ci doar atunci
când sufletul sau mă rog o chestie care zvâcnește
începe să aibă contracții de facere și expulzează câte o grămăjoară de cuvinte
din astea cu formă de carne și gust de toamnă amară unii îi spun și poezie
dar eu o recunosc într-o altă revărsare de ape firească altminteri
în anotimpul de care-ți vorbeam mai demult până în decembrie

nu te lăsa păcălit de aparențe și nu mă crede atunci când îți spun
că poveștile mele au happy-end pentru că nu au de fapt decât un end
poate și un soi de epilog din acela îmbrăcat în haine de gală
cu smoching și cămașă albă ca un mire rămas fără mireasă îți spuneam
nu te lăsa păcălit de gestul meu la plecare motivul
pentru care nu trântesc ușile e doar unul de formă în fond
nu există uși există doar treceri dintr-un spațiu în altul
dintr-un balon de săpun în altul dintr-o vorbă în alta
toate se sparg singure și-atunci la ce bun să risipești
o energie și așa subțire

nu te lăsa păcălit de aparenta mea existență
ca și scrisoarea aceasta e la fel de volatilă
precum gândul doar am trecut pe aici să văd ce mai faci



 

Eclipsă de cuvinte
 
cu zâmbetul de pe fața nevăzută rotundă ziua ți-o vestesc
mă scriu peste noapte și tu mă citești pe lumină
nu pot să mă definesc
ar înseamnă că am margini ori ele nu-s decât vârfuri de corăbii
nu pot să mă împart
ar înseamnă că am latitudine și longitudine ori tu mă adori
perfect sferic pe obrazul de lună
am doar câteva cearcăne de la vreun meteorit mărunt
pe care nu le fardez
și port în adâncuri aceeași magma care erupe ciclic între două scrieri
decalajul e doar de fus orar:
eu dorm când tu îmi privești cerul calculând traiectorii
tu dormi când eu miros a cafea zorii din ceașcă

sunt peste tot atât de asemănătoare mie însămi
încât nimeni nu ar putea să mă ascundă
față de tine gravitez la distanță, constant
metronom zidit între ficțiune și realitate
a crede că fericirea constă în atingere e ca reclama cu pret-a-porter
demodat să îmbraci ziua trecută cu parfumul nopților și hilar
vorba mea e la fel de departe pe cât de aproape
ca diferența dintre înțelepciune și nebunie - dacă este vreuna -
tu însuți te-ai întrebat de ce sunt atât de puțini înțelepți
și de ce atât de mulți nebuni cu pietre
uite că acum știu să-ți răspund
că e mai ușor să fii fericit foto-model pășind împleticit pe covorul de iluzii
decât scufundător într-o apă adâncă și tulbure
în căutarea perlelor adevărului palpabil
ce nevoie am eu de un templu? iți spuneam doar să cauți
conjuncția lui marte cu venus în tranzit prin casa soarelui
să pot odihni albă ziua mea pe negru irisul tău
și-atât

preț de-o eclipsă
mă recunoști în lumină apoi te trezești
când eu am apus

 

 

Străină

 

n-a fost decât întunericul și poezia de vină
ca praful stârnit între degete să prindă miros de neliniște
“vă rog să mă scuzați că stau cu spatele”
prea multe cuvinte pentru un alien
prea mult zâmbet pentru o aterizare forțată
și curios tocmai traducerea lipsea
cum să înțelegi semnele cum să înțelegi reflexia luminii
am uitat mesajul îndelung pregătit și
(totuși ceva ceva îmi amintesc eram singură în față o masă de lemn masiv
mult fum de țigară umbrele celorlalți le aud foindu-se tac
un telefon un pahar cu apă și politicos blitzuri cineva
o chitară un cântec mai vechi și
asta era sigur înainte de plecare da da)
“vă rog să mă scuzați că stau cu spatele”
mersul de-a-ndoaselea nu e tocmai cauza
pentru care am pornit-o hai-hui printre stele

*
m-am prezentat e ciudat că îți aminteai numele meu de apă
deși era prima dată îți simțeam scrâșnind deșertul sub tălpi
am scos tăblița cu omul și soarele și explic
aici eram eu în copilărie aici e Rilke povestind despre bunul Dumnezeu
și dincoace am șoptit e umbra mea
port luna la picior și o cometă mă taie de-o groază de lumi
când și când
tăceai
roteai gânduri de jur împrejurul meu pământean
mă știai și nu mă știai de undeva

nisipul tău roșu începuse a curge prin vene clepsidre
pulverizau cuvinte într-o limbă prea veche sau prea nouă
înțelegeam că fără apă ochiul meu nu-și mai avea rostul
trocul perdant o privire o frază o privire o frază
hotărât, la a doua rotire de inimă voi pleca
tot noapte fiind ți-am explicat de fericire
de mamă de soră de frate mi-ai îngânat silabele
dar erai singur acolo cum să crezi
semnele puține pe lumea ta mult prea uscată
de unde să știi că în spate e întins câmpul meu de verde
cu maci care-mi cresc în fiecare vară pe tâmple
la-mpreunările ocazionale cu ploaia
când pe solul tău nici nu se născuse încă
femeia pământului

*
din palme sting o melodie oarecum speriată
oarecum tânără oarecum bătrâna cu timpul
țopăind de colo-colo karaoke un refren un semn de stat locului punct
nu pot nu
din chitara corzile rup drumuri afone desprinse opririle
nu sunt decât pauze dintre două salturi
nu sunt decât musafirul cu degete mute de pe altă planetă
ce subțire e aerul ce fără sunet e
nu pot nu
mimez un cuvânt vechi pe terra “cu bine”
și-atât

e vremea să plec nu mai am unghii la capete
le-am tocit scriind o frază pe limba ta împietrita
e frig și târziu pentru o pământeancă fără pământ

îmi iau voyageru’ la spinare
spre capătul lumii drumul e lung și cine știe ce mă mai așteaptă
pe Pluto
Lord knows you sound just like a stranger

 

 

Vegetală

 

plec din mine cum plec dintr-un cimitir
plin de verde ca o grădină
las în urma fraze înalte deasupra cuvintelor strivite
liane de temeri înăbușind zâmbete
cu iarba tăcerilor înaltă cât spicul și pretutindeni
o viață moare și învie
tristețea transformată în humă
pântecul pentru încălzirea altor semințe de fericire
gestul fără sens al speranței azvârlind neîncetat
iluzia de a sorbi soarele
mult prea multă lumină
când închid ochii să prind clipa
unui salt în gol
dumnezeu știe încotro mă poartă năvala de forme
ce seamănă locurile
în carnea mea de zburător ocazional
mereu aceleași urme
pe-aici am plâns pe-aici am iubit
pe-aici am primit pe-aici m-am dăruit

astăzi m-am oprit la un capăt
cât să iau flori și să dau flori
ce risipă de jertfă vegetală
de bucurie parfumată țâșnește din mine
și scutură ninsori de lumină petale
mă-mbracă blând a pământ
și negândesc un zâmbet
pe o-ntrebare și pe-un răspuns
ce să faci cu-atâtea gânduri albe
nostalgii care-ți ies din trup
roadele nenăscute din polen
ispita galbenului inocența pistilului
ce să faci cu atâtea ofrande necerute tocmai tu
cu seriozitatea stearpă de creatură cugetătoare și liberă
le ascunzi prin buzunare și umpli
carnetul cu impresii presate mulțumești frumos și pleci
în direcția opusă

pe locul meu
nuditatea rănilor împietrite
crește o altă grădină

 

Poezii de Florina Daniela Bordieanu

 

Florina Daniela Bordieanu. Data nașterii: 16 februarie 1968, în satul Banca, județul Vaslui. Absolventă în 1991 a Facultății de Electrotehnică, Specializarea Energetică din cadrul Institutului Politehnic “Gheorghe Asachi” Iași. În present, inginer la Filiala de Distribuție și Furnizare a Energiei Electrice Moldova, cu sediul la Bacău. Publică pe site-ul www.poezie.ro din aprilie 2003. Participă la edițiile din 2003, 2004, 2005 ale cenaclului Virtualia și publică în cele patru antologii de cenaclu, editate de PIM Iași, sub coordonarea Alinei Manole. Este prezentă cu câteva poezii la rubrica „Portret de autor” din cadrul Buletinului Informativ al FDFEE Electrica Moldova, în numărul din martie 2004.

 

 

respiro@2000-2004 All rights reserved