Daniela Stănescu

Loading...

şi nu e decât o dimineaţă ca oricare alta
ploaia îmi secţionează transversal visul
fâşiile verticale se aşează cuminţi în jurnal
pe frunze picături gravide nasc în mine sete

ce senzaţie
dimineaţa asta o simt ca pe o limbă uriaşă de câine prietenos

între timp hrănim animale savurăm cafeaua
acceptăm liniştea normalităţii
azi refuzăm să ne sufocăm în aşteptare sau între decizii
mutăm scaune în căutarea colţului potrivit fiecărui poet din noi
generatorul automat de timp, viaţă, cuvinte se pune în mişcare

şi nu e decât o altă dimineaţă oarecare
 

Portret II

Dacă priveşti de aproape nu vezi nimic,
nici cuvintele nu ar avea înţeles
trebuie să faci un pas înapoi
preţ de o respiraţie
trebuie să deschizi ochii mari
sa îi laşi să cadă în capcana privirii albastre a celor din tablou
privire pe orizontală
şi calmă şi şugubeaţa şi proaspătă
doar lacrimile se opresc în colţul zâmbetului verde

un jurnal ca un portret
cu ochi şi nas şi buze
cu riduri ce vor veni
doar corpul e ciudat
căci în loc de mâini şi picioare
el desenează un şotron
pătrat lângă pătrat
roşu
oare aşa facem cu toţii?
sărim într-un picior prin noi
ghidaţi doar de un ciob de hazard?

suprapuse
bucăţile de hârtie şi culoare
poartă în ele amprente
de suflet
 

Chipuri

inchizitorial mă priveşte
aproape şi mai aproape până nu e decât un iris uriaş
plec umerii, plec capul, mă ghemuiesc în mine,
cuvintele se izbesc
iuţi amare săgeţi
de tâmple
în timp ce îmi cresc gheare şi colţi şi aripi împlătoşate
cuvintele alunecă acum
iuţi amare săgeţi
cu amândouă mâinile înalţ sabia deasupra umărului stâng
trei lovituri
trei bucăţi de carne
ciozvârte de iluzii

se apropie de mine
zâmbeşte
mă îmbracă în petale de crini imperiali
aceasta e gradina promisă
cresc în jur copaci înalţi subţiri învăluiţi în ceaţă
păşesc pe ape
petalele amăgirii mă plouă pe obraji
în somnul uitării îngenunchez a rugăciune
prea moale lut în mâna ta, Doamne, prea moale…
mă dedublez…
oglinda îmi arată şi faţa cealaltă
oglinda mă arată acum întreagă

Ecoul unui vis

oare când ne vom părăsi casele săpate adânc în munte
legate doar prin scări suspendate
oare când vom coborî
să ne ţinem de mână
în cercuri largi din ce în ce mai largi
respirând cu toţii în acelaşi ritm
până se va auzi o singura bătaie de inimă

nesomn

zid rece duşmănos
după frunte acum mâinile pipăie oarbe
repere
ca după o beţie
o supradoză de viaţă

am din nou mâini şi picioare
şi ochi
undeva inima bate şi ea

oraşul ăsta te fură
de identitate îţi cotrobăieşte prin buzunare
îţi aruncă actele amintirile toate la un coş de gunoi
te lasă străzilor înguste te loveşti
de alţii purtând identice măşti de carnaval

cine tu unde de ce eşti eu

trei lacăte au căzut
peste vise
de atunci dormim cu ochii deschişi

trezirea e mereu în alt loc

 

Poezii de Daniela Stănescu

Născută la 24 noiembrie 1972 în Drăgăşani, Vâlcea. Este absolventă a Facultăţii de Litere si Istorie, Craiova. În 2004, a publicat un volum de proză scurtă la editura www.liternet.ro, intitulat Motanul Suki şi floarea. Membru al site-ului www.poezie.ro cu apariţie în „Virtualia 4”, Editura Pim, Iaşi, 2005.