Cosmin Perta

iată cum moartea…

Iată cum moartea vine pâş-pâş; cum se leagănă ca o mare lighioană verzuie

şi urletul ei traversează camerele lunecoase.

Tatăl meu a început bine. Avea tot atâtea piei cât un ornitofag.

Memoria lui era întotdeauna exactă şi seara, cartierul de vite îl adula rezemat de un felinar.

Aşa au început mulţi. Aşa vieţile noastre mici şi schimonosite ca la un bâlci de ţară erau expresive; erau trainice şi dureroase ca un cal de prăsilă.

Înima tatălui meu, mireasă tânără ascunsă cu de-a sila în moara dezafectată din piaţă.

L-am uitat preţ de câteva zile. Sângele lui în câteva sticluţe de cristal, învălmăşit prin pletele unsuroase ale marinarilor tineri, uscat într-un colţ al vechii mele mansarde din Gheorgheni – nu-mi mai spunea nimic.

Şi zău, l-am uitat atât de bine încât de abia acum carnea mea moale şi albăstruie prinde tărie.

Atunci a început schisma; naşterea câinelui şchiop – mustrarea prelungă a tatălui.

Acolo, unghiile lui scorojite şi negre ca o mierlă în mai au început să scormonească pământul călduţ şi uleios; cu fiecare falangă mai aproape de mine; cu fiecare rând de piele mai aproape de Ea.

Aş vrea să ştiu cu exactitate în care moment al acelei zile s-au oprit avioanele-n cer şi gurile lor reci de metal s-au priceput să urle cu forţă în jos; să se scălâmbăie ca o focă rănită, să pufăie ca o pisică violetă.

Mâinile îi încolţiseră aproape în pământul călduţ şi uleios, iar privit de deasupra restul corpului îi părea inutil.

Atunci am înţeles viermele gros de madagascar, viermele alb european, viermele maroniu australian, viermele viermilor şi alţi viermi.

Le-am priceput tristeţea plimbării singuratice prin pământul sticlos şi crăpat, bunătatea gurii căscate a foame, liniştea pântecului viu.

Iată cum moartea vine pâş-pâş. Tatăl meu a început bine:

avea un costum de rezervă şi bani la ciorap. Cunoştea scurtăturile Clujului şi mai ales scrupulele lui. Mergea legănat şi privea fix. Am putea spune că de acolo a început totul.

Petale de carne printre petale de flori.

Ca un şurub, creierul mic şi mutant se înfiletează în măduvă.

Prinde floare de mucigai şi supurează. Ca o bormaşină Bosch pătrunde în ţeastă

şi el, creierul, tronează acolo. Îşi construieşte imperiul după toate normele arhitectonice şi sociale până când sceptrul îi cade, mâna se prinde neputincioasă de falcă şi trage

şi trage

până când falca se desprinde şi o altă falcă mult mai fidelă îi ia locul.

Până când gura cu falcă nouă nu mai foloseşte doar la mâncat, iar el, creierul mic şi impertinent se retrage din nou în măduvă şi începe o altă construcţie

parcă mai voalată şi mai găurită.

Petale de carne printre petale de flori.

Am căzut ca o muscă roşie, ca o muscă de oţet în plasa lui de argint.

Ca un ţânţar în degetarul de aur cu sânge,

ca o viespe în degetarul de fier cu lapte.

Iertarea nu vine decât rar şi toate nopţile dinaintea ei par pierdute. Gleznele lui diforme pătrund aerul ca un glonte; îl foarfecă şi-l despică până la rădăcina cuiului.

Iertarea nu vine oricând şi când vine, puţini îngenunchează şi-i cer iertare

în numele tatălui.

Aşa a făcut şi el:

adidaşii storşi de drum, tricoul lacoste, carnea pe coaste, coasta pe inimă.

Aici a început cuţitul drept al fierei să taie.

Acolo am ajuns şi noi

şi am plecat.

Cuibul de cuc nu are pui. Mama lor e plecată la veneţia şi-n urma ei au rămas pene şi solzi. Cu solzii vom face o praştie, cu penele un aeroplan, şi el va zbura şi praştia va trage. Uneori vomăm înainte de moarte.

Tatăl meu a mişcat din degetul drept. Puterea lui mişca din sânul drept.

Puterea mea rămâne intactă.

Pavăza mea, liniştea lui;

în stânga lui cerul,

în stânga mea, Ea.

Iată cum moartea... 2

Dragostea mea este viaţa

imbecilă, curată.

Tatăl meu nu va muri niciodată

palmele lui se leagănă în aşteptare.

Plutim, ne retragem sub dune,

în venele strâmte ale vecinătăţii.

Martor mi-e scaunul gol, salopeta albastră,

puterea pentru ruşinea uitării.

Însă iată cum cerul se-aşterne alene,

cri-cri, ca un iepure gol,

umilit.

Nicicând nu vom mai visa continente,

eroi şi rachete.

Moartea este un animal de uscat

ce-şi presară tăria organică peste cimentul ud,

peste bobocii de raţă şi om.

Sub platoşă carnea e vie, integră

şi venele ei uşor răsfirate se-alintă, se rup.

Tatăl meu nu cunoaşte uimirea,

pentru el totul e o chestiune de timp,

de plăcere.

El se gândeşte la mine.

Eu mă gândesc la mine.

Ei se gândesc la ai lor.

E normal aşa, e bine,

pielea oraşului uscat acoperă străzile, piele cu piele,

strat după strat.

Iată liniştea strecurându-se ca un leopard în urechile mele,

iată, acum de abia ne vom trezi şi vom bea,

vom chema aripa dreaptă şi râsul. Vom bea.

Mi-a crescut o ciupercă pe piept,

obeză ca o libarcă, se-nalţă clipă de clipă

şi ştie să tacă.

În mintea lui se-mpung animalele slute,

mă priveşte cu ură şi rost.

Nu simt ciocanul, nu simt mai nimic.

Din când în când mă mai vizitează până şi tata,

sărbătorim şi uităm, ne prefacem, turnăm o rachie şi plângem

şi spunem:

iată, iată cum moartea hâş-hâş, ca o vrabie,

ca o fiere ne inundă coşul pieptului

şi dispare

în cutele ei luminoase, departe de noi şi de firea noastră.

Hâş-hâş, spunem noi, până aici

şi braţele ni se torsionează în îmbrăţişare, în spaimă.

Dar nu chiar de moarte ne e frică acum,

nu, nu, ci de vasile, de gheorghe, de ion,

spaima de ei e mai mai mare

şi vine uşor după treizeci de ani şi ne scrie pe-un colţ:

iată cum moartea...

şi-n împleticeală mai moare, e-adevărat, câte unul,

mai scoate capul din abator, din mormane,

şi-atunci mirarea îl prinde de ceafă şi-l trage,

şi-l trage-nspre noi,

către vasile, gheorghe, ion.

Întunericul căptuşeşte camera înainte de luptă,

ne scoatem izmenele şi ne pregătim,

aşteptăm.

El vine confuz, se aşează pe pat, îşi fumează ţigara.

El vine sleit, se aşează pe pat, îşi fumează ţigara.

Iată cum moartea vine pâş-pâş,

tunelul din carne creşte in urma ei, se lărgeşte,

copitele scârţâie în zăpadă şi noi,

noi ne prefacem ferice, virili.

Liniştea lui este seara de ieri,

pântecul gras al uitării.

Peste aerodromul de ceară

insecta îşi cheamă femela

şi cu o antenă subţire, atentă,

îi mângâie o elitră şi sexul pufos.

Inima tatălui meu îşi sapă prin sânge cărare,

printre mateloţi şi madame,

prin pădurea ţepoasă de peste deal

şi fâneaţă,

prin neobişnuita lui bunătate.

despre viaţă şi alte obsesii

Acum mi s-ar părea aproape onest să vorbesc despre viaţa mea;

aproape, aproape;

numai că vin pastorul de catifea şi limbricul, preotul şi vântul roşcat

şi-mi spun: nu, despre asta nu.

Nici măcar nu a fost atât de complicat,

pielea lui parfumată şi paştele apropiat m-au oprit.

Parcă şi acolo sângele s-a transformat în vin. Întotdeauna în stânga mea a stat

lăhuză şi sugrumată, moartea. Ceasul tatălui nu mi-a ajutat întotdeauna

şi nici pântecul nu mi-a fost de mare folos în seara când m-a sunat.

Aştept timid la o poartă. Ies pe rând ca o limbă aburindă,

pe rând ca iepurii cu blană roasă din vizuina afumată,

ca boabele dintr-o păstaie uscată tot ies.

I-am mai văzut, uneori seara, bălăcindu-se, rugându-se, ucigându-se

în faţa ferestrelor mele.

Ei sunt de fapt viaţa mea, mică şi proastă ca o curvă de cartier, măreaţă şi inutilă

ca un coşar de argint;

de-a lungul arterelor mele începe măcelul, satrapii se-adapă lungindu-şi privirea

ca o năframă întinsă pe lut.

Adânc îngropate în sufletul meu roz şi stângaci, lucrurile înţepenesc;

nimic nu se mişcă în casa copilului beat. Putem să ne facem crucile

şi să ne chemăm sfinţii,  putem să înjurăm sau să ne văicărim,

cuminţi, unsuroşi, relaxaţi.

Departe a trecut timpul meu de mine, nici nu mai ştiu de când foamea

mi s-a prefăcut într-un vierme vorbitor, iar ei, oamenii lungi ca o pasăre moartă

tot ies din casa aceasta în care eu ar trebui să vorbesc despre viaţă.

vis de vară

Puţini îşi amintesc culorile pestriţe ale caracatiţei de fier. Cu ea dorm noapte de noapte mai nou. Puţini ştiu cu adevărat să mângâie formele pline şi transpirate ale meduzelor-clopot. Pe aici umblă tigrii şi vietăţile marine; urma lor e albicioasă ca o ciupercă uscată de fag.

Noaptea, cu prietenii mei, prindem fluturi. Le rupem aripile şi le scufundăm în formol. Doar acolo viaţa mai poate începe. Prin vintrele prietenilor mei mişună furnicile roşii de amazon şi toate nopţile par sufocate de mişcarea lor exactă. Prin gleznele lor trece canalul sub-atlantic şi nimeni nu ştie cu adevărat mirosul uscat al stridiilor. Noaptea îmi iau un cearşaf alb, o mătură şi o lampă şi încep să curăţ discret pieile prietenilor mei dintre răsaduri.

santinela de lut

Cu mâinile reci închipui o santinelă de lut.

Ea va fi începutul şi învierea, pajiştea crudă şi sânul tare.

Vom mişuna împreună cu porcii şi viezurii. Ne vom ascunde în scorburi de nuci

şi buricele groase ale degetelor ni le vom reteza până mâine.

Lângă patul tău moale şi alb o să şedem pe rând curăţindu-ne inima cu

balegă de leac. Din marea învolburare a apelor verzi ne vom umple călimările

şi ne vom obloji picioarele crăpate şi goale cu frunze de măghiran şi pătlagină.

Tristeţea se lasă ca o mireasă în braţele morţii.

Lălâi şi încet ajungem acasă. Deschidem poarta şi hainele joase

mângâie iar fuioare de praf.

În camera oaselor tari un ochi uscat ca o gheară de leu priveşte resemnat în tavanul colţos şi zbârcit.

S-a-ndepărtat puterea mea de mine. Cuminţi ca o pajişte goală ne legănăm.

viaţa mea si santinela de lut, cântec pentru linalin II

În stânga mea creşte viermele de mătase, în dreapta părul tău răsfirat.

Sub palmele mele se naşte regatul de lut. Este exact şi întins în bătaia vântului negru

şi-a ciorii de antracit.

Departe, sub cupole pufoase de ploaie sângele veşted arde-n candele.

Fricoasă mi-e carnea în faţa obrazului tău lăcrimat.

Nu te îngrijora, Linalin, în noaptea asta mă întorc cu pieptul otrăvit de nesomn şi braţele încărcate de ierburi uscate.

Pajiştea deasă ascunde fagurii graşi şi zemoşi. Lumina se bate de-o pleoapă roşcată şi linxul de pluş se ascunde sub plapuma roasă.

Regatul va dăinui în pace şi nebunie nevinovată.

Tot mai aproape de iarnă, de foame, de somn...

the end

În noaptea asta catranul negru, sfărâmicios al fragilităţii, al speciei îşi arată dinţii şi ochii. Clădirile cele mai de seamă şi vântul sunt făcute din el. Îl aşteptăm luminaţi, cu pieptul greu şi credinţa întretăiată. Nu ne e frică de el. Frică ne-a fost mai demult. Culegeam scoici şi meduze uscate, vineţii, când l-am bănuit prima dată. De-atunci armele noastre-au evoluat. Avem doi, trei copii, iguane electrice şi vecini sănătoşi. Aproape ne-am putea spune bărbaţi şi hălci uriaşe de carne ne-am putea atârna pe balcon:

Aici, nicicând n-o să-nvingi!

În spatele meu tata ascute toporul. Lama lucioasă împarte realul în două. În partea mea sângele curge-n butoaie, se varsă limpede şi firesc în buţi rotofeie pentru copiii diformi ai veacului nou. În partea ta: claviaturi de ger şi pucioasă.

Ruşine îmi e cu inima mea şi coastele mele. În pielea câinelui-lup aş vrea să m-ascund şi să cresc, să leşin.

Armele noastre sunt minunate. Avem doi, trei copii şi ne plac. Seară de seară lecţia de viaţă.

În spatele tatei nu mai e nimeni. Umbra toporului despică sec umbra de nuc.

Lentoarea şi fericirea ne înconjoară de parcă nici n-am mai fi...

***

Primul câine pe care l-am avut era orb. Hăuia după acordurile muzicuţei cu care mă jucam în pauzele de la strânsul fânului, pleca pentru săptămâni întregi, însă întotdeauna se întorcea acasă. Odată s-a întors cu o tumoră cancerigenă, sau cel puţin aşa spunea veterinarul, care într-o altă zi a dispărut.

Mânca iarbă şi lăsa urme adânci şi gălbui în zăpada proaspătă, împrejmuind casa.

Într-o zi l-am surprins jucându-se cu un arici.

A trăit treizeci şi patru de ani.

Era alb.

***

Într-o dimineaţă l-am descoperit pe bunicul întins în curte, cu braţele desfăcute. Un lemn de brad se odihnea lângă creştetul lui uşor desprins de trup. Din arterele desfăcute vinişoare ruginii se scurgeau în iarbă.

Bunicule, nu-i aşa că dacă îţi ţin capul strâns lipit de trup inima ta va bate din nou?

Bunicule, nu-i aşa că flautul tău vechi, briciul galben, Biblia scorojită, lanţurile taurului cel mare, pe care numai tu îl poţi îmblânzi, toate acestea, nu vor rămâne nefolosite?

Bunicule, nu-i aşa că mâna ta aspră mă va alinta din nou şi-mi va arăta lilieci şi cârtiţe moarte şi şerpi sâsâind în tufişuri?

Nu-i aşa că te vei întoarce din nou de la mină cu piciorul zdrobit şi bunica îţi va face comprese cu hrean, iar eu îţi voi plânge pe piept?

   - Bunicule, până unde se întinde livada?

Poezii de Cosmin Perta