Cosmin Perta

 

iată cum moartea…

Iată cum moartea vine pâș-pâș; cum se leagănă ca o mare lighioană verzuie

și urletul ei traversează camerele lunecoase.

 

Tatăl meu a început bine. Avea tot atâtea piei cât un ornitofag.

Memoria lui era întotdeauna exactă și seara, cartierul de vite îl adula rezemat de un felinar.

Așa au început mulți. Așa viețile noastre mici și schimonosite ca la un bâlci de țară erau expresive; erau trainice și dureroase ca un cal de prăsilă.

 

Înima tatălui meu, mireasă tânără ascunsă cu de-a sila în moara dezafectată din piață.

 

L-am uitat preț de câteva zile. Sângele lui în câteva sticluțe de cristal, învălmășit prin pletele unsuroase ale marinarilor tineri, uscat într-un colț al vechii mele mansarde din Gheorgheni – nu-mi mai spunea nimic.

Și zău, l-am uitat atât de bine încât de abia acum carnea mea moale și albăstruie prinde tărie.

 

Atunci a început schisma; nașterea câinelui șchiop – mustrarea prelungă a tatălui.

Acolo, unghiile lui scorojite și negre ca o mierlă în mai au început să scormonească pământul călduț și uleios; cu fiecare falangă mai aproape de mine; cu fiecare rând de piele mai aproape de Ea.

 

Aș vrea să știu cu exactitate în care moment al acelei zile s-au oprit avioanele-n cer și gurile lor reci de metal s-au priceput să urle cu forță în jos; să se scălâmbăie ca o focă rănită, să pufăie ca o pisică violetă.

Mâinile îi încolțiseră aproape în pământul călduț și uleios, iar privit de deasupra restul corpului îi părea inutil.

 

Atunci am înțeles viermele gros de madagascar, viermele alb european, viermele maroniu australian, viermele viermilor și alți viermi.

Le-am priceput tristețea plimbării singuratice prin pământul sticlos și crăpat, bunătatea gurii căscate a foame, liniștea pântecului viu.

 

Iată cum moartea vine pâș-pâș. Tatăl meu a început bine:

avea un costum de rezervă și bani la ciorap. Cunoștea scurtăturile Clujului și mai ales scrupulele lui. Mergea legănat și privea fix. Am putea spune că de acolo a început totul.

 

Petale de carne printre petale de flori.

 

 

Ca un șurub, creierul mic și mutant se înfiletează în măduvă.

Prinde floare de mucigai și supurează. Ca o bormașină Bosch pătrunde în țeastă

și el, creierul, tronează acolo. Își construiește imperiul după toate normele arhitectonice și sociale până când sceptrul îi cade, mâna se prinde neputincioasă de falcă și trage

și trage

până când falca se desprinde și o altă falcă mult mai fidelă îi ia locul.

Până când gura cu falcă nouă nu mai folosește doar la mâncat, iar el, creierul mic și impertinent se retrage din nou în măduvă și începe o altă construcție

parcă mai voalată și mai găurită.

 

Petale de carne printre petale de flori.

 

Am căzut ca o muscă roșie, ca o muscă de oțet în plasa lui de argint.

Ca un țânțar în degetarul de aur cu sânge,

ca o viespe în degetarul de fier cu lapte.

 

Iertarea nu vine decât rar și toate nopțile dinaintea ei par pierdute. Gleznele lui diforme pătrund aerul ca un glonte; îl foarfecă și-l despică până la rădăcina cuiului.

Iertarea nu vine oricând și când vine, puțini îngenunchează și-i cer iertare

în numele tatălui.

Așa a făcut și el:

adidașii storși de drum, tricoul lacoste, carnea pe coaste, coasta pe inimă.

Aici a început cuțitul drept al fierei să taie.

Acolo am ajuns și noi

și am plecat.

Cuibul de cuc nu are pui. Mama lor e plecată la veneția și-n urma ei au rămas pene și solzi. Cu solzii vom face o praștie, cu penele un aeroplan, și el va zbura și praștia va trage. Uneori vomăm înainte de moarte.

 

Tatăl meu a mișcat din degetul drept. Puterea lui mișca din sânul drept.

Puterea mea rămâne intactă.

 

Pavăza mea, liniștea lui;

în stânga lui cerul,

în stânga mea, Ea.

 

 

 

 

Iată cum moartea... 2

Dragostea mea este viața

imbecilă, curată.

Tatăl meu nu va muri niciodată

palmele lui se leagănă în așteptare.

Plutim, ne retragem sub dune,

în venele strâmte ale vecinătății.

Martor mi-e scaunul gol, salopeta albastră,

puterea pentru rușinea uitării.

Însă iată cum cerul se-așterne alene,

cri-cri, ca un iepure gol,

umilit.

Nicicând nu vom mai visa continente,

eroi și rachete.

Moartea este un animal de uscat

ce-și presară tăria organică peste cimentul ud,

peste bobocii de rață și om.

Sub platoșă carnea e vie, integră

și venele ei ușor răsfirate se-alintă, se rup.

Tatăl meu nu cunoaște uimirea,

pentru el totul e o chestiune de timp,

de plăcere.

 

El se gândește la mine.

Eu mă gândesc la mine.

Ei se gândesc la ai lor.

 

E normal așa, e bine,

pielea orașului uscat acoperă străzile, piele cu piele,

strat după strat.

 

Iată liniștea strecurându-se ca un leopard în urechile mele,

iată, acum de abia ne vom trezi și vom bea,

vom chema aripa dreaptă și râsul. Vom bea.

 

Mi-a crescut o ciupercă pe piept,

obeză ca o libarcă, se-nalță clipă de clipă

și știe să tacă.

În mintea lui se-mpung animalele slute,

mă privește cu ură și rost.

Nu simt ciocanul, nu simt mai nimic.

Din când în când mă mai vizitează până și tata,

sărbătorim și uităm, ne prefacem, turnăm o rachie și plângem

și spunem:

iată, iată cum moartea hâș-hâș, ca o vrabie,

ca o fiere ne inundă coșul pieptului

și dispare

în cutele ei luminoase, departe de noi și de firea noastră.

Hâș-hâș, spunem noi, până aici

și brațele ni se torsionează în îmbrățișare, în spaimă.

 

Dar nu chiar de moarte ne e frică acum,

nu, nu, ci de vasile, de gheorghe, de ion,

spaima de ei e mai mai mare

și vine ușor după treizeci de ani și ne scrie pe-un colț:

iată cum moartea...

și-n împleticeală mai moare, e-adevărat, câte unul,

mai scoate capul din abator, din mormane,

și-atunci mirarea îl prinde de ceafă și-l trage,

și-l trage-nspre noi,

către vasile, gheorghe, ion.

 

Întunericul căptușește camera înainte de luptă,

ne scoatem izmenele și ne pregătim,

așteptăm.

El vine confuz, se așează pe pat, își fumează țigara.

El vine sleit, se așează pe pat, își fumează țigara.

 

Iată cum moartea vine pâș-pâș,

tunelul din carne crește in urma ei, se lărgește,

copitele scârțâie în zăpadă și noi,

noi ne prefacem ferice, virili.

 

Liniștea lui este seara de ieri,

pântecul gras al uitării.

 

Peste aerodromul de ceară

insecta își cheamă femela

și cu o antenă subțire, atentă,

îi mângâie o elitră și sexul pufos.

 

Inima tatălui meu își sapă prin sânge cărare,

printre mateloți și madame,

prin pădurea țepoasă de peste deal

și fâneață,

 

prin neobișnuita lui bunătate.

 

 

 

despre viață și alte obsesii

Acum mi s-ar părea aproape onest să vorbesc despre viața mea;

aproape, aproape;

numai că vin pastorul de catifea și limbricul, preotul și vântul roșcat

și-mi spun: nu, despre asta nu.

Nici măcar nu a fost atât de complicat,

pielea lui parfumată și paștele apropiat m-au oprit.

Parcă și acolo sângele s-a transformat în vin. Întotdeauna în stânga mea a stat

lăhuză și sugrumată, moartea. Ceasul tatălui nu mi-a ajutat întotdeauna

și nici pântecul nu mi-a fost de mare folos în seara când m-a sunat.

 

Aștept timid la o poartă. Ies pe rând ca o limbă aburindă,

pe rând ca iepurii cu blană roasă din vizuina afumată,

ca boabele dintr-o păstaie uscată tot ies.

I-am mai văzut, uneori seara, bălăcindu-se, rugându-se, ucigându-se

în fața ferestrelor mele.

Ei sunt de fapt viața mea, mică și proastă ca o curvă de cartier, măreață și inutilă

ca un coșar de argint;

 

de-a lungul arterelor mele începe măcelul, satrapii se-adapă lungindu-și privirea

ca o năframă întinsă pe lut.

 

Adânc îngropate în sufletul meu roz și stângaci, lucrurile înțepenesc;

nimic nu se mișcă în casa copilului beat. Putem să ne facem crucile

și să ne chemăm sfinții,  putem să înjurăm sau să ne văicărim,

cuminți, unsuroși, relaxați.

 

Departe a trecut timpul meu de mine, nici nu mai știu de când foamea

mi s-a prefăcut într-un vierme vorbitor, iar ei, oamenii lungi ca o pasăre moartă

tot ies din casa aceasta în care eu ar trebui să vorbesc despre viață.

 

 

 

 

 

vis de vară

Puțini își amintesc culorile pestrițe ale caracatiței de fier. Cu ea dorm noapte de noapte mai nou. Puțini știu cu adevărat să mângâie formele pline și transpirate ale meduzelor-clopot. Pe aici umblă tigrii și vietățile marine; urma lor e albicioasă ca o ciupercă uscată de fag.

Noaptea, cu prietenii mei, prindem fluturi. Le rupem aripile și le scufundăm în formol. Doar acolo viața mai poate începe. Prin vintrele prietenilor mei mișună furnicile roșii de amazon și toate nopțile par sufocate de mișcarea lor exactă. Prin gleznele lor trece canalul sub-atlantic și nimeni nu știe cu adevărat mirosul uscat al stridiilor. Noaptea îmi iau un cearșaf alb, o mătură și o lampă și încep să curăț discret pieile prietenilor mei dintre răsaduri.

 

 

 

santinela de lut

Cu mâinile reci închipui o santinelă de lut.

Ea va fi începutul și învierea, pajiștea crudă și sânul tare.

Vom mișuna împreună cu porcii și viezurii. Ne vom ascunde în scorburi de nuci

și buricele groase ale degetelor ni le vom reteza până mâine.

Lângă patul tău moale și alb o să ședem pe rând curățindu-ne inima cu

balegă de leac. Din marea învolburare a apelor verzi ne vom umple călimările

și ne vom obloji picioarele crăpate și goale cu frunze de măghiran și pătlagină.

 

Tristețea se lasă ca o mireasă în brațele morții.

 

Lălâi și încet ajungem acasă. Deschidem poarta și hainele joase

mângâie iar fuioare de praf.

În camera oaselor tari un ochi uscat ca o gheară de leu privește resemnat în tavanul colțos și zbârcit.

S-a-ndepărtat puterea mea de mine. Cuminți ca o pajiște goală ne legănăm.

 

 

 

viața mea si santinela de lut, cântec pentru linalin II

În stânga mea crește viermele de mătase, în dreapta părul tău răsfirat.

Sub palmele mele se naște regatul de lut. Este exact și întins în bătaia vântului negru

și-a ciorii de antracit.

Departe, sub cupole pufoase de ploaie sângele veșted arde-n candele.

Fricoasă mi-e carnea în fața obrazului tău lăcrimat.

Nu te îngrijora, Linalin, în noaptea asta mă întorc cu pieptul otrăvit de nesomn și brațele încărcate de ierburi uscate.

Pajiștea deasă ascunde fagurii grași și zemoși. Lumina se bate de-o pleoapă roșcată și linxul de pluș se ascunde sub plapuma roasă.

Regatul va dăinui în pace și nebunie nevinovată.

Tot mai aproape de iarnă, de foame, de somn...

 

 

the end

În noaptea asta catranul negru, sfărâmicios al fragilității, al speciei își arată dinții și ochii. Clădirile cele mai de seamă și vântul sunt făcute din el. Îl așteptăm luminați, cu pieptul greu și credința întretăiată. Nu ne e frică de el. Frică ne-a fost mai demult. Culegeam scoici și meduze uscate, vineții, când l-am bănuit prima dată. De-atunci armele noastre-au evoluat. Avem doi, trei copii, iguane electrice și vecini sănătoși. Aproape ne-am putea spune bărbați și hălci uriașe de carne ne-am putea atârna pe balcon:

Aici, nicicând n-o să-nvingi!

În spatele meu tata ascute toporul. Lama lucioasă împarte realul în două. În partea mea sângele curge-n butoaie, se varsă limpede și firesc în buți rotofeie pentru copiii diformi ai veacului nou. În partea ta: claviaturi de ger și pucioasă.

Rușine îmi e cu inima mea și coastele mele. În pielea câinelui-lup aș vrea să m-ascund și să cresc, să leșin.

Armele noastre sunt minunate. Avem doi, trei copii și ne plac. Seară de seară lecția de viață.

În spatele tatei nu mai e nimeni. Umbra toporului despică sec umbra de nuc.

Lentoarea și fericirea ne înconjoară de parcă nici n-am mai fi...

 

 

 

***

Primul câine pe care l-am avut era orb. Hăuia după acordurile muzicuței cu care mă jucam în pauzele de la strânsul fânului, pleca pentru săptămâni întregi, însă întotdeauna se întorcea acasă. Odată s-a întors cu o tumoră cancerigenă, sau cel puțin așa spunea veterinarul, care într-o altă zi a dispărut.

Mânca iarbă și lăsa urme adânci și gălbui în zăpada proaspătă, împrejmuind casa.

Într-o zi l-am surprins jucându-se cu un arici.

A trăit treizeci și patru de ani.

Era alb.

 

 

 

 

***

Într-o dimineață l-am descoperit pe bunicul întins în curte, cu brațele desfăcute. Un lemn de brad se odihnea lângă creștetul lui ușor desprins de trup. Din arterele desfăcute vinișoare ruginii se scurgeau în iarbă.

Bunicule, nu-i așa că dacă îți țin capul strâns lipit de trup inima ta va bate din nou?

Bunicule, nu-i așa că flautul tău vechi, briciul galben, Biblia scorojită, lanțurile taurului cel mare, pe care numai tu îl poți îmblânzi, toate acestea, nu vor rămâne nefolosite?

Bunicule, nu-i așa că mâna ta aspră mă va alinta din nou și-mi va arăta lilieci și cârtițe moarte și șerpi sâsâind în tufișuri?

Nu-i așa că te vei întoarce din nou de la mină cu piciorul zdrobit și bunica îți va face comprese cu hrean, iar eu îți voi plânge pe piept?

   - Bunicule, până unde se întinde livada?

 

Poezii de Cosmin Perta

  

 

respiro@2000-2004 All rights reserved