Ana Dragu

omul care aduce somnul

şi venele fug
şopteşte carnivor omul care aduce somnul
de atâta vreme şi-au luat şi ele lumea-n cap
întotdeuna tresari când te ating
strânge tare pumnul
sau mai bine dă-mi un picior

nici somnul nu mai am pe unde să-l picur în tine
şi simt miros de om începi să putrezeşti
la noapte fără fiole
încearcă un decoct din crenguţe de cimbru o baie fierbinte
şi nu mai urla că trezeşti tot spitalul

mi-am spânzurat moartea de gât

tu şi sâmburele tău amărui de caisă arătaţi ca dracu
îngrozitor de multe găuri negre şi sfârcuri vii care-mi iau pulsul
ca pe un pumn în gură


îmi strâng cuminte dinţii de pe jos
de azi înainte îi port în sân

de trezit mă trezesc

doar după-amiaza târziu
când mână în mână cu inocenţa
mă îndrept spre groapa de nisip

aici poezia adoarme şi se trezeşte viaţa
rostogol rostogol
în toboganul pe care alunec eu şi ea mă prinde
"mami. mami. vreau şi eu pe tobogan"
"mami mami.iar au mâncat câinii luna"
mi se face frică
lucrurile vin să se răzbune
viaţa îşi dă duhul şi aşa
se naşte poezia în care
după lungi căutări mobiliare mă mut

prima cuşcă cum privesti în sus
la grădina fonologică

în spatele placutei scrijelesc de copil
vieţaş poeziei

învăţăm împreună un nou nivel al singurătăţii

când am plecat era neagră lumina de-afară

"cine va spăla trupul tău şi cine îi va pune haine bune?"

cea care vine pleacă. vine pleacă. vine pleacă. vine. pleci tu
ea e maestra deghizărilor şi este pretutindeni
până aici. până aici
mâncăm colacul în locul nu ştiu cărui mort căci câte nu facem noi
în numele morţii

în vremea asta
eu sunt poarta dincolo de care lucrurile neînsemnate
mărşăluiesc în doliu
şi le ridic cu greu la valoarea lor de nimic
până aici. până când mă întreb
cine va spăla trupul tău şi cine îi va pune haine bune

cea care vine când pleci

când bunicii i s-a făcut frig

când bunicii i s-a făcut frig

i-au adus un sicriu
îi venea ca turnat
bunica a fost cândva o femeie. în poartă.
liniştită.

de-atunci
îmi răstălmăceşte cu cochetărie gândurile
pradă pierdută zorilor

aceasta e puntea

aceasta e puntea

malul surpat de cei ce-au rătăcit pe-aici

eu sunt puntea striga. femeia punte
peste care suspină
în care zac.suspendările toate.
doar inima mea gelatina tresare
sunt ruptă în două
din soare

dormea mai tot timpul inainte sa moara

asa cum dorm copiii mici
până se deprind cu viaţa
si batranii devin copilăroşi-letargici
până să se obişnuiască cu moartea
iar oamenii tineri n-au când nici atâta nevoie

însă grigore era tânăr şi plângeau muierile după el
şi ceilaltţi flăcăi ziceau că lenea l-a ucis
numai copilele neîncepute ştiau mai multe şi şopteau
ştiutele şi neştiutele lor vădanelor tinere nu nevestelor

grigore era tânăr si murise de prea mult
nu surprins pe la spate de junghiul vânătorului
care
spuneau babele
i-ar fi pus cuţitul

îşi dormea înainte să moară vremea de arat şi semănat
numai vremea de coasă n-o dormea zicând
că-i creşte inima când vede cum moare firul ierbii sub coasă

pai nu-i bine mă grigore ziceau bătrânii
iarba moare caă tre' sa moară
că tre' să mănânce animalele la iarnă
nu ca să-ţi poarte ţie plăcere
până şi mersul la biserică de duminică
şi-l dormea grigore
si nu călca printre privirile duşmănoase de la bufetul
de peste drum
până şi băutul şi-l dormea şi numai dibuitul cuiburilor de rândunică
primăvara nu şi-l dormea grigore
plimbându-şi mâna obraznică peste toate locurile pe sub toate streşinile
unde se pitulau primăvara pasaruicile tinere lăsând satul
fără pene
şi fără urmă de cântec
că nu-i plăcea lui grigore muzica
indiferent de culoarea penelor.

dormea mult înainte să moară şi purta vorbă
un drumeţ
cum uliţele satului au fost strabatute ca un fior de o hoardă
de şobolani roşii
când şi-a dat duhul grigore
început de coasă

de azi inainte

îmi spui

iubirea noastră nu va mai străluci neruşinată
în ochii lor
doar în ochiul unui timp îndepărtat
la o noapte distanţă

ne pierdem în marea de politeţuri şi urări de bine cu care ne răsfăţăm
în cele din urmă
din plin

de zi înainte ne întoarcem
răspund
iar iubirea noastră rotundă nu va mai patina neîmblânzită
pe retină.
pare că doarme
despicată în două de tăişul unei foi de hârtie

înaintea mea defilează un lung şir de aşteptări cuminţite.

numele meu de pasăre e aglaia

doar eu măsor cu aripile mele întunecate
distantţa dintre tine şi tine
dintre muşchiul inimii care mereu verde este
şi neuronii decoloraţi predispuşi la moarte încă din ceasul
naşterii

aglaia aglaia chicotesc nebunii
când simt umbra mea mângâindu-i pe creştet
aglaia aglaia suspina
dacă renaşti sub zodia mea
vieţii tale nu-i cade niciodată părul
până la rădăcinile aripilor mele
nici dinţii ascuţiţi de piatra unei mori de vânt

sunt pajura aglaia.mă hrănesc cu bucăţi dulci din carne de om
până te fac să stai în genunchi în faţa ta articulând
sunt ruptă din soare

Ana Dragu Născută la 13 noiembrie 1976 la Bistriţa. Este redactor la cotidianul „Mesagerul de Bistriţa-Năsăud”