Micile mele ispite

 

de Radu Pavel Gheo

 

Intro

Dacă nu-ți amintești, nu-ți amintești. Asta e. Sînt inși care rețin cînd s-au aburcat prima dată pe oliță, cînd au apucat prima oară ferm lingura sau cuțitul, cînd au mîngîiat prima coaps㠖 sau copsișoară. Cu vîrstă, cu detalii despre ziua (însorită sau înnorată, cam pe la prînz sau pe întunericul serii), cu tot. Cît îi invidiez...

Eu nu-mi amintesc. De fapt, ca să fiu sincer, îmi amintesc cîte ceva, dar totul e atît de nebulos, iar anii și vîrstele, personajele și faptele se amestecă atît de tare, încît nu-mi dau seama dacă primul sărut cast și romantic a fost înainte sau după prima coaps㠖 sau copsișoar㠖 fierbinte palpată de degetele cu care scriu acum. Uneori mă întreb dacă, în lipsă de memorie, nu mi-am zgrepțănat imaginația să umple golurile, justificare destul de bună pentru un scriitor care și-ar fi dorit să fie istoric, dar, fiindcă nu poate să țină minte, e nevoit să imagineze. Dar atunci unde mai e adevărul?

Ori poate mă credeți  pe cuvînt. Sau doar de dragul poveștii. Așa-i că, de dragul ei, parcă ar fi mai bine să le povestesc de să zbîrnîie, inventînd acolo unde nu-mi amintesc, înflorind acolo unde e uscăciune? Mai ales că, dacă e să vorbim despre felul magic în care apar pe lume miniaturile de oameni din care cresc socrați și hitleri și popești și smithi sau despre rolul fascinant pe care îl joacă în mintea copiilor înduioșătoarea barză, o să încep cu o mărturisire:

 

Eu n-am înghițit povestea cu barza

 Nu știu a cui e vina, dar prefer să cred că nu e a mea. Sînt bănățean – prilej de mîndrie stupid㠖 și, orice s-ar spune, zona are o tradiție pragmatică și raționalistă care ne face adesea mai încuiați. Așadar, nu mai știu dacă inșii care mi-au explicat procedura aducerii copiilor în casă au adoptat de la început o perspectivă pragmatică sau au încercat totuși să mă convingă de eforturile înaripatelor longiline de a aduce plozi în casele oamenilor, eșuînd în fața neîncrederii mele. Oricum, trebuie să recunoașteți că aveam motivele mele să mă îndoiesc. Cum să care o pasăre din aia ditamai copilul în cioc? Și cum îl înfașă pasărea? De ce n-am văzut nici o barză cu copii în cioc, deși berze șomere văzusem cu miile, ba chiar studiasem pe îndelete obiceiurile perechii plasate pe hornul casei noastre? Mai erau multe alte întrebări, dar – asta ca să nu mai subestimăm vreodată mintea copiilor – pe unele din ele mi le-am pus. Și am dedus că aici se ascunde ceva.

Și de-aici ar putea începe povestea... Dar nu. Fiindcă, pe la 3, 5 sau 8 ani (v-am spus că n-am memorie cronologică) mi s-a explicat cît de simplu e totul. La un moment dat, la mămici li se umflă burtica (din ce motive, n-am aflat atunci și, inocent cum eram, am pierdut ocazia să întreb). Cînd li se umflă prea tare, vine nenea doctorul și le-o taie, iar de acolo scoate un copil mic. „Și cam urît” aș fi adăugat eu, fiindcă abia ce-mi văzusem surioara proaspăt născută (așadar, aveam vreo 5-6 ani), iar informațiile adunate au fost suficiente ca să-mi taie pofta de a afla mai multe. Așa am pierdut ocazia să mă lămuresc atunci și acolo (sau măcar să aflu vreo altă poveste, poate cu semincioare) și mai tîrziu, rememorînd momentul, m-am simțit asemenea unui savant care abandonează o pistă de cercetare și află abia peste ani că părăsise calea cea bună. Doar că pe atunci preferam să ocolesc informațiile neplăcute, iar cele aflate mi se păreau cu adevărat neplăcute, din două motive. Mai întîi fiindcă, așa cum am zis, mi-am văzut surioara. Mama abia venise de la spital, o instalase pe micuță într-un pătuț și familia m-a chemat să-mi văd concurenta. M-am apropiat cam cu frică și, chiar în momentul cînd săltasem un cap peste marginea pătuțului și am văzut un chip de-o palmă, zbîrcit ca un cartof de anul trecut, făptura a început să urle din toți bojocii, eu am luat-o la fugă și nu m-am oprit decît în stradă, trîntind și poarta casei după mine, ca nu cumva „surioara” să mă urmărească și să-mi facă vreun rău. Ce-i drept, cu timpul am ajuns să mă împac mult mai bine cu frumoasa mea soră blondă, dar în acel moment nu numai că nu mă mai interesa cum se fac copiii mici, dar aș fi vrut să nu mai întîlnesc în viața mea vreo altă zbîrcitură din aia urlătoare.

Al doilea motiv care m-a îndepărtat de taina nașterii a fost faza cu doctorul. Ca mulți alți țărani, am crescut cu o spaimă de doctor pe care nu mi-am înfrînt-o nici azi. Nici nu-i de mirare: în Ticvani imaginea cea mai apropiată de doctor era Beloia „pelțarul”, cel care „pelțuia” – adică făcea injecții – la vaci și, cum am aflat pe pielea mea, la copiii bolnavi. Așa că, de cîte ori îl vedeam intrînd pe poartă, cu casoleta lui argintie sub braț, fugeam în grădină și mă urcam pe acoperișul casei, în speranța că de-acolo n-o să mă poată coborî nimeni. Cum, în opinia mea, singurul rost esențial al unui ins ca moș Beloia era să pelțuiască, doctorii despre care însuși pelțarul vorbea cu respect, ca despre niște șefi de-ai lui, trebuia să fie ceva mult mai înfiorător sau, oricum, cu ace de seringă mult mai mari. Preferam să nu am de-a face niciodată cu ei. Așa că, atunci cînd am aflat că medicii mai taie și burți ca să aducă pe lume ghemotoace urlătoare și crețe la piele, am considerat subiectul rezolvat.

 

Amorul sacru și amorul prin fîn

Încerc să-mi amintesc dacă am încercat vreodată să aflu de unde vin copiii și ce fac mamele și tații de scot frățiori și surioare, uneori chiar pe bandă rulantă, fără să-și întrebe născuții cu oarecare drepturi în gospodărie. Dar nu-mi amintesc. Mă tem că am fost mai interesat de încolțirea boabei de fasole pe care o înfășasem într-un tifon umed sau de viermii de mătase pe care îi creșteam la un moment dat în casă decît de apariția unor noi bipede inteligente. Nici locul de unde proveneam eu nu mă interesa prea tare, nu numai fiindcă era legat de doctor și de seringa „pelțarului”, ci fiindcă pur și simplu nu o consideram o problemă. Eram, existam, ce atîta poveste... N-aveam – cum n-am nici acum – aptitudini de filosof sau, cel puțin, tema începutului ființării nu mi se potrivea. Am preferat să-mi îndrept atenția în alte direcții, care oricum tindeau să mi-o acapareze, fără să-mi dau seama ce strîns legate sînt unele de altele. Dacă nu m-a apăsat prea tare grija provenienței copiilor, am descoperit însă cu o încîntare ce nu mă va părăsi niciodată că, pe lîngă băieții cu care poți face o mulțime de trăsnăi, mai există o specie, delicată, fragilă, armonioasă și misterioasă, cu care eram sigur că se pot face o mulțime de alte lucruri de nemărturisit. Cine mi-a spus? De unde am tras concluzia asta? Nu știu. Dar e unul din puținele lucruri descoperite atunci și rămase valabile și astăzi. Așadar, ignorînd scopul, mi-am concentrat toată energia asupra a ceea ce aveam să aflu mai tîrziu că reprezenta mijlocul. Și ce mijloc!

Încă o pauză filosofardă, dacă mi-e îngăduit! Bărbații discută extrem de mult despre două imagini feminine – tîrfa ideală și iubita ideală (sfînta e mai mult o referință livrescă, respinsă cu rîcă trupească de masculul fremătător, dar bună ca imagine cînd vine vorba să epatezi sau să impresionezi una din cele două categorii importante de mai sus). Ei bine, și copiii fac la fel. De fapt, copiii sînt cei care încep – cel puțin eu așa cred. Mie așa mi s-a întîmplat să descopăr feminitatea. Feminitățile...

Amorul sacru l-am descoperit pe la 3-4-5 ani (am mai zis, de vină e păcătoasa mea de memorie cronologică). Oricum, nu mergeam încă la grădiniță, dar ăsta nu e un reper, fiindcă în sătucul meu retras nu mergeam la grădiniță decît din cînd în cînd. Îmi amintesc că era o zi minunată de vară (așa sînt toate în astfel de momente!) și eu, împreună cu un prieten, exploram satul, încercînd să ridicăm cît mai mult praf gălbui de pe ulițe cu sandalele noastre. La un moment dat, pe o străduță în pant㠖 o văd și azi –, în spatele unui gard de uluci, am zărit o fetiță care se oprise cu nasul între două uluci și se uita curioasă la noi. Nu era din sat, că aș fi știut-o. Venise doar la bunici, cum făceau mulți dintre tovarășii mei de joacă, de-i așteptam cu sufletul la gură în fiecare vară și iarnă. Era un năpîrstoc de fată, cam buflie, dar simpatică foc, și era clar că se plictisea, iar noi îi atrăseserăm atenția. Așa că ne-am apropiat, mai întîi ca din greșeală, prefăcîndu-ne că n-o vedem, iar apoi am „descoperit-o”, am intrat în vorbă cu ea și am început să ne dăm în stambă, cam așa cum aveam să facem și peste vreo 10-12 ani la discoteci, și peste 20 de ani la petreceri, și peste 40-50 de ani oriunde o să mirosim vreo prezență feminină.

„Aici Genuinul Ne- / rostibil s-a spus / Etern-Femininul / Ne trage în sus” zicea Goethe și-l citez și eu, dar trebuie să precizez că tot el, femininul, ne trage și în jos, și în stînga, și în dreapta, și unde vrea el. Și aici vine partea paradisiacă. Să vedeți. Mai întîi am încercat s-o convingem pe tovarășa noastră abia descoperită să iasă din grădina casei și să se joace cu noi pe stradă. Nu a vrut – n-avea voie. În grădina ei nu aveam noi voie să intrăm, așa că am rămas să ne jucăm separat, de o parte și de alta a ulucilor. Dar apoi, nu știu de ce și nu știu în ce moment sau cu ce justificare, la un moment dat fetița s-a lipit de ulucile gardului, m-am apropiat și eu și am sărutat-o pe buze, lung, languros (mi se pare acum). A fost... a fost cumva... a... Ei, nu ! nu pot explica, nu pot descrie momentul, dar a fost minunat. Era un soare superb, o iarbă verde strălucitoare, o zi unică, iar sărutul acela se deosebea de orice sărut al bunicii sau al mamei sau al oricui altcuiva. Dacă stau să mă gîndesc, sărutul acela mi-a dovedit că nu cuvintele creează neapărat realitatea. Nu e nevoie să știi neapărat cum se numește un lucru. Simți. Iar eu simțeam că mă îndrăgostisem de fetița aia și, după ce ne-am despărțit, abia așteptam a doua zi, să trecem pe acolo ca din greșeală, să ne jucăm și să ne sărutăm iar. Adică să ne lipim iar buzele ca să simțim lucrul ăla minunat despre care iar știam cumva că nu avem voie să discutăm cu cei mari. Ei, ce zi a fost ziua aceea!

Nu mai știu dacă fetița l-a sărutat și pe prietenul meu. Nu-mi păsa. Eram mai bun atunci decît sînt acum. Nu-mi păsa de nimic, voiam doar să vină a doua zi și etern femininul să mă tragă încotro o vrea el. Numai că a doua zi a fost una tristă: fetița nu a mai apărut, deși și eu, și prietenul meu ne-am jucat mai toată ziua numai în colțișorul acela de sat. Am aflat apoi că plecase înapoi, la oraș, adică acasă, cu părinții ei. După cîteva zile m-am luat cu altele, mi-am amintit rareori, în treacăt, de momentul acela și apoi am uitat. Mi-am amintit de ea cîțiva ani mai tîrziu, dar degeaba. Nu am mai întîlnit-o niciodată, nu i-am știut niciodată numele și nici nu mi-am mai putut aminti grădina cu uluci unde am cunoscut prima dată tremurul care îți încălzește atît de plăcut pieptul.

Asta a fost partea frumoasă. Mai există și o alta, la fel de frumoasă și de fascinant㖠cum sînt întotdeauna istorioarele legate de amorul „profan” –, dar care mă face să mă rușinez, fiindcă aduce cu sine doza de lașitate masculină de care nu am putut scăpa niciodată. Era iarăși o zi superbă, de primăvară, dar nu aș putea spune nici în ruptul capului dacă a fost înainte sau după primul meu sărut romantic. În orice caz, aveam tot vreo 3-4-5 ani. De data asta fusesem luat de ai mei undeva, pe cîmp, unde aveau de lucru. Prin jur mai erau și alte familii care își lucrau bucățica de pămînt primită de la colectiv. Eu nu puteam să fac mai nimic (fusesem luat doar ca să nu rămîn singur acasă), așa că am pornit printr-un lan de grîu verde și mi-am căutat de joacă, plictisindu-mă destul de tare. La un moment dat însă am dat peste o fetiță un pic mai mare decît mine, o țigăncușă pe nume Elisabeta, dar căreia toți îi spuneau – nu știu de ce –  Gheorghina.

Pînă și mie îmi vine să rag cînd văd cît de clișeatică e povestea asta: veșnicul amor cu țiganca focoasă! Parcă scriitorii n-ar fi în stare să găsească și alte declanșatoare ale erotismului. Umilit, dau din umeri: ce să fac? Așa s-a întîmplat. Sînt o relicvă vie a livrescului romantic.

Fetișcana era cam în aceeași situație cu mine: singură și plictisită. Părinții ei veniseră să lucreze „cu ziua” la o familie din sat (fiindcă, am impresia, colectivizarea nu schimbase cu totul relațiile de producție din lumea satului), iar ea nu prea avea mare lucru de făcut. Am început să ne jucăm așa, aiurea, fiindcă nu prea găseam puncte comune, pînă cînd am descoperit farmecul jocului „de-a prinsa”. Bineînțeles că eu, ca băiat, eram cel care încercam s-o prind – așa stabiliserăm, de comun acord –, iar la un moment dat, cînd am prins-o, mi-am încîlcit piciorul într-un șomoiog de grîu culcat la pămînt și am căzut peste ea. Avea un trup cald și mirosea ciudat, dar incitant, într-un fel pe care nu-l mai simțisem niciodată. Fetișcana a încercat, cred, să se ridice de sub mine, dar ne-am încîlcit și mai tare unul de altul – mă tem că, inconștient, nici nu voiam să-i dau drumul – și m-am trezit cu ea călare peste mine. Asta deja îmi stîrnea orgoliul meu de băiat! M-am chinuit să o răstorn la loc, sub mine, în timp ce ea continua să se zbată, iar în tăvăleala copilărească în care culcam la pămînt cu nesimțire grîul oamenilor am ajuns dintr-o dată cu mîna pe coapsa ei caldă, bronzată și frumos arcuită. Am simțit iar fiorul de dinainte și am început să mîngîi, fără să știu prea bine ce fac, piciorul acela lung, cald, pînă la coapse, ajungînd și la despicătura tainică și la fel de întunecată. Fetița chicotea, dar mai pe înfundate, de parcă știa că facem ceva interzis (de fapt știa, cum știam și eu și cum știu toți copiii, întotdeauna). Eu mă înfundasem într-o tăcere exploratoare și începusem să-i mîngîi tot mai puternic, cu o mînă, zona aceea caldă dintre picioare, iar cu cealaltă mînă începusem să explorez zona pieptului Gheorghinei, deși nici acum nu-mi explic de ce o făceam... atunci. Apoi ne-am sărutat ca bezmeticii, mi-a strecurat și ea mîna pe piept și pe fese, ne-am strîns ca disperații în brațe și în mintea noastră cred că a avut loc primul orgasm. În orice caz, de atunci datează prima mea imagine a frumuseții corpului femeii, care se arcuiește și dezgolește cele mai dulci curbe inventate pe lume. Țin minte că, după ce Gheorghina a plecat rîzînd – o chemaseră părinții –, eu am mai rămas cîteva minute, întins pe spate și holbîndu-mă cu mintea seacă la grîul ăla tăvălit. De atunci n-am mai apucat să fiu niciodată atît de aproape de Gheorghina.

Mai tîrziu, cînd am mers la școală, m-am trezit că o am colegă pe Gheorghina. Nu chiar de clasă, fiindcă era mai mare cu doi sau trei ani decît mine, dar la mine în sat elevii din ciclul primar făceau orele laolaltă, în aceeași sală micuță de clasă. Numai că lucrurile se schimbaseră: eu eram unul dintre elevii buni, veniți dintr-o familie nu chiar săracă și cu perspective, iar ea era fată de țigani, locuia cu ai ei într-o casă părăsită de la marginea satului, rămăsese un an repetentă și mai avea (sau avusese) și păduchi. Așa că, ori de cîte ori școlarii făceau mici glume pseudo-erotice, una din jignirile cele mai mari era să te anunțe c㠄O să te însori cu Gheorghina” sau doar c㠄Știu eu că tu o pupi seara pe Gheorghina”. Și n-a trecut mult pînă cînd un puști răutăcios a descoperit apropierea onomastică între prenumele meu – Gheorghiț㠖 și Gheorghina (pe care de fapt, v-am zis, o chema Elisabeta), iar posibilitatea de a fi acuzat de vreo asociere cu Gheorghina m-a înspăimîntat. Chiar mă temeam să nu-mi afle cineva taina sau să n-o divulge chiar ea (dacă mai ținea minte ceea ce din mintea mea nu s-a șters nici acum), așa că am fost o vreme cel mai crunt acuzator al ei, al țigăncii care nu se spăla, nu-și făcea temele și avea păduchi. După o vreme mi s-a făcut destulă rușine ca s㠄mă îmbun” și să-i dau mereu să copieze de la mine, cu o mărinimie princiară care era de fapt masca ipocrită a unui simțămînt de vinovăție și de poftă neclară. Ce să mai zic... taman ca un om mare!

Atunci, în lanul de grîu, deși nu știam nici cuvintele interzise, nici acțiunile interzise, mintea mea pricepuse foarte bine ce și cum se întîmplă cînd un băiat și o fată sînt singuri și se apropie unul de altul, ce locuri sînt fermecătoare și provoacă cel mai zdravăn extaz al trupului, ba chiar – cred – și ce trebuie făcut. Dincolo de descoperirea celor două tipuri de iubire care m-au obsedat separat ani în șir – fiindcă ele merg și împreună, cum aveam să aflu destul de mai tîrziu –, fascinația asta a actului fără cuvinte m-a determinat să nu pun niciodată prea mare preț pe cuvintele tabu. A fost bine că le-am aflat, dar mi-am dat seama că ele sînt utile doar ca să-i impresionezi pe ceilalți băieți, altfel nefiind decît niște biete cuvinte. Ca și cele scrise aici.

 

Descoperirea fiorilor

Cred că nu există formă de lumea asta care să mă fascineze atît de mult cum mă fascinează corpul femeii, cotloanele ei ascunse, parfumate, aromitoare, ademenitoare... Ideea mi s-a iscat în minte la vîrsta aceea a inocenței nu întru totul inocente. Poate nu era atît de bine conturată în cuvinte, dar ce încredere mai poți avea în cuvinte cînd e vorba de lucrul acela care e de întotdeauna unul, oricît am încerca să-l aranjăm pe căprării. Așadar, mă fascinează și mă fascinau, mă atrag și mă atrăgeau, mă intrigă și mă intrigau corpurile acelea alungite sau bondoace, cu forme care promiteau întotdeauna ceva. Nu pierdeam nici o ocazie să aflu mai mult și, eventual, să mă apropii mai mult. Iar în copilărie de obicei ocaziile nu lipsesc. Cîte sînt și cum sînt, cu doza lor de naivitate și caraghioșenie, ele își au rostul lor și pe atunci nu le-aș fi dat pe zece premii I, ba chiar nici pe o mie de abțibilde cu fotbaliști din care cumpăram de la sîrbi pe timpul campionatelor mondiale. Acum – cu atît mai puțin.

În tot procesul ăsta pe care îl repetă fiecare, un rol important l-a mai avut o fetișcană, vecină cu mine și cu Marius, acel prieten cu care mă jucam cînd am simțit vraja primului sărut. Se numea Cristina sau, mai exact, Kristine, fiindcă era șvăboaică din Timișoara și venea la sat doar în vacanțe, la bunici, ca majoritatea prietenilor mei. Ea chiar venea mai rar decît alți prieteni și, cum stătea la doi pași de mine și de Marius – tot timișorean –, devenise și partenera noastră privilegiată de joacă, măcar că mulți alții ar fi vrut să se apropie de ea. Aveau și de ce, ne ziceam noi cu mîndrie: Cristina era subțire, blondă și rasată (zic acum, pe atunci simțeam doar), cu încheieturi fine și extrem de înaltă, din care pricină ceilalți băieți, răutăcioși și geloși, îi ziceau „Păluga”. Noi nu. Așteptam zilele privilegiate – puține, întotdeauna prea puține – în care venea la Ticvani și atunci încercam să ne petrecem tot timpul cu ea. O păzeam cu gelozie de alții, iar ea, destul de băiețoasă pentru o fată, se apăra și ne apăra pe noi, doi pricăjiți, de furia invidioasă a altor băieți din sat. Iar de jucat ziua ne jucam orice, rezervînd seara jocurilor de-a mama și de-a tata. Dar nu așa, pur și simplu. Nu! Noi – adică ea – inventa(m) scenarii în care eu cu Marius eram tații veniți de la război pe tanc (care era tractorul tatălui meu, din fața casei), tații eliberatori ai mamei, tații care pleacă să facă rost de mîncare sau de bani, care trec granița și vin să o ia și pe mama... în fine, Cristina avea o imaginație destul de bogată ca să devină scriitoare. Iar revederile erau întotdeauna înflăcărate, după ani de dor, așa că sărutările pătimașe și mîngîierile nu lipseau niciodată. Și nu știu cum se făcea, dar clipa revederii dura întotdeauna mult mai mult decît absența noastră de doi, cinci sau zece ani, adică pînă cînd ne chemau părinții sau bunicii în casă, fiindcă se făcea prea întuneric. Pînă atunci însă nu mai știam cum să ajungem să-i dovedim dragostea noastră sinceră. Urma să-i facem și copii, dacă-mi amintesc eu bine, dar partea asta a fost întotdeauna pe un plan secund. Noi pe Cristina o iubeam, iar un copil mai mult ne-ar fi încurcat. Iubirea noastră era însă cast㠖 n-am încercat niciodată să-i mîngîiem coapsele sau să-i vedem chiloții, deși, cînd eram numai eu cu Marius, ne gîndeam destul de lung și la asta. Dar Cristina era prietena noastră iubită sau iubita noastră prietenă... era cu totul altceva decît cealaltă Cristina, sîrboaica blondă, tot cu vreo trei-patru ani mai mare decît noi și despre care un prieten ne-a mărturisit pe la 12 ani că i-a văzut părul pubian, care îi era negru-negru, deși ea era blondă. Nici azi nu știu dacă să-l cred.

Cristinei noastre îi aduceam și cadouri. Pietre, frunze, castane, toate lucrurile prețioase ale copilăriei, pe care adulții, fraieri, nu mai dau doi bani. Licuricii erau la mare preț, iar în valea unde locuiam, lîngă pîrîu, frumusețile acelea luminoase zburau pe atunci din belșug. Noi o păzeam. Ciudat mi se pare că nici un moment nu ne-a deranjat, nici pe mine, nici pe Marius, că eram doi „tați” la o singur㠄mamă”. Nici pe noi, nici pe ea. Dar de ce să ne fi deranjat? Doar eram cei mai buni prieteni! Și poate am mai fi fost, doar că, după cîțiva ani, Cristina a emigrat cu părinții ei în Germania, unde am auzit că ar fi devenit crainic TV. De văzut n-am mai văzut-o. Iar Marius a murit de cancer, la 23 de ani.

Pe partea cealaltă, mai profană, a trupului feminin, am scăpat de la început hățurile într-o extremă. Desigur, se mai întîmplase să le văd goale pe mama, pe bunica, dar n-am avut niciodată nimic oedipian în mine. Ele erau mama și bunica, nu femei. În schimb, pe cînd eram prin clasa a 5-a, unul dintre prietenii mei a pus mîna – nici azi nu știu cum – pe o revistă pornografică. M-am dus la el acasă ca să mi-o arate și am stat îndelung, răsfoind paginile lucioase și încărcate de imagini explicite, ce porneau de la sex oral și anal și se încheiau cu ejaculări masive, în grupuri sau în banale perechi, iar de atunci imaginația mea în domeniu nu a mai putut fi zăgăzuită de nimic. În acea după-amiază, după vreo oră de studiu profund asupra imaginilor deșucheate, am simțit că ni se întărește ceva, așa cum începuse să se întîmple de la o vreme încoace, și am simțit o nevoie apăsătoare să ne descărcăm, așa că, într-un acces de naivitate, am pornit prin sat, căutînd o „gagic㔠pe care s-o.. futem, desigur. Și, la fel de sigur, nu am găsit nici una pe care să îndrăznim s-o întrebăm dacă ar fi de acord să... Nici nu s-a oferit nici una. Așa că am rămas cu imaginile respective înfipte adînc în creier, iar în noaptea aceea bănuiesc că am mînjit cearșafurile patului. Așa fac băieții...

Au și imaginile rostul lor. Așa s-a întîmplat că într-o seară, cînd la televizor la sîrbi începuse un film mai ciudat, am simțit și eu pentru prima dată sentimentul de solidaritate masculină. Cum la televiziunea română nu prea aveai la ce să te uiți, bineînțeles că toată lumea se uita la sîrbi, chiar dacă nu pricepea chiar totul, iar în seara despre care vorbesc acum începuse filmul intitulat Decameronul. Tata s-a nimerit și el în cameră și, văzînd cîteva imagini mai interesante, cu femei dezbrăcate și tîrtoșe și cu bărbați umblînd în pula goală, s-a așezat pe un scaun și... acolo a rămas. Eu stăteam și mă uitam cu spaima în gît, convins că mă va trimite la culcare. Cum acea epocă fericită era și cea a lecturilor nedirijate, citisem cartea lui Boccaccio și știam – spre deosebire de tata – că filmul nu era de copii mici, iar mintea mea derula prospectiv, cu frică și frustrare, momentul cînd și tata o să-și dea seama de asta. Mai grav, eu mai trebuia și să mă trezesc la 6 dimineața, ca să prind autobuzul ce mă ducea la gimnaziu, în satul vecin. Spre cinstea lui, tata nu a scos nici un sunet – nici eu, ce credeați? – și ne-am uitat amîndoi pînă la capăt la filmul care s-a încheiat la ora 3 noaptea, în ciuda faptului că mama l-a chemat de vreo două ori pe tata la culcare. „Vin acum!” a strigat el de fiecare dată. Cînd filmul s-a terminat, eu și tata, tot în tăcere, am plecat la culcare, păstrînd în memorie imaginea trupurilor ce se zvîrcoleau unul peste altul, după ce cîte un el i-o băgase ei. Procedeul îl știam deja, dar asta nu-i redusese farmecul (fiindcă n-avea cum) și nu i l-a redus nici pînă în ziua de azi. Peste ani, mi-am dat seama că filmul respectiv, în ciuda scenelor erotice, era un film artistic valoros (cred că era faimoasa ecranizare a lui Pasolini), dar nu eram eu la vîrsta la care să percep direct valoarea artistică a cinematografului. A trupurilor goale, a sînilor descoperiți, a coapselor cambrate și a feselor rotunjite – da.

Diferența între imagine și realitate însă... știe toată lumea. Și oricine preferă the real thing, ceea ce vă doresc și dumneavoastră. Experiențele voyeuriste le-am continuat, însă pe viu, în gimnaziu, adevărată școală a prepuberilor – din toate punctele de vedere. Fiindcă vorbesc tot de o școală de țară, nu e de mirare că WC-urile erau în curte, clădite din scînduri și cu două șiruri de cabine, spate în spate: unele pentru fete, celelalte pentru băieți. Cabinele masculine și cele feminine erau astfel separate doar de un perete de scînduri, iar scîndurile, după cum se știe, au nenumărate noduri. Era suficient să împingi mai insistent cu degetul un nod al scîndurii putrezite, aflat la o înățime acceptabilă, ca să ai o panoramă plăcută asupra cabinei de vizavi. Și cînd mă gîndesc ce tîrziu am aflat de cabinele de peeping, atît de populare în Occidentul decadent! Erau bune și ale noastre, chiar dacă erau mai prăfuite, cu varul întotdeauna scorojit și mirosind a excremente stătute. Prin ochiul de scîndură se vedeau în schimb măcar bucile și coapsele colegelor noastre, motiv pentru care cele două cabine cu ochi erau mereu ocupate pe partea băieților. Eu unul m-am putut lăuda cîtva timp cu o realizare care nu era la îndemîna oricui: văzusem un fund bine bombat și parcă mai atrăgător decît al fetișcanelor din școal㠖 cel al profesoarei de biologie, o femeie „mare”, de vreo 28-30 de ani. O asemenea reușită în peeping nu era de ici, de colo. Cerea sincronizare, stăruință și mai ales șansă, fiindcă profesorii aveau cabinele lor separate, tot spate în spate, așa încît de obicei se puteau spiona numai ei între ei, iar dacă n-o făceau – aici toți băieții eram de acord – atunci erau niște fraieri. În clipa aceea cabina profesorilor era deja ocupată, așa că doamna de biologie a trebuit să intre într-o cabină a plebei, iar pe partea cealaltă m-am nimerit să fiu eu. O vreme am făcut o obsesie pentru ea, mai ales că obișnuia să vină la școală în niște pantaloni de pînză foarte mulați pe corp, evidențiind șanțul misterios pe care îl au femeile între coapse.

Joaca asta avea însă și riscurile ei, cum ne-a povestit o dată un coleg, în timp ce se ținea cu mîna de frunte. Nici fetele nu erau atît de prostuțe cum le credeam noi.

— Și să vedeți, ne povestea el, Daniela s-a ridicat și eu mă uitam la fundul ei și ziceam că gata, acuma pleacă... dar după aia s-a-ntors și cu fața și am am văzut și partea aialaltă...

—    Și cum era? am întrebat noi, înfiorați de suspansul poveștii.

— Era... ia mai dă-o dracului! s-a înfuriat puștiul. Că de-aia s-a și întors. Cred că m-a auzit cumva. Mă uitam așa de bine... și dintr-o dată m-am trezit cu ceva în ochi și am auzit-o cum rîde. Mi-a băgat degetul în ochi, proasta!

Noi asta nu auziserăm. Dar de atunci am fost mult mai precauți, fiindcă abia atunci ne-am dat seama de un lucru clar ca lumina zilei: că gaura aia funcționa de fapt în ambele sensuri. M-am întrebat apoi dacă vreuna din fete va fi avut curiozitatea să se uite și ea la noi. Și dacă da, ce? mi-am zis, deși m-a cam strîns în spate.

Dacă mă gîndesc bine, îmi dau seama că încă mai separam în minte amorul sacru de cel profan, dar atît de clar și de sistematic, de parcă aș fi vrut să aranjez totul pe rafturi cu etichete. Pe de o parte, în fiecare zi așteptam cu atîta încordare de mă apuca uneori și durerea de cap cele mai frumoase momente ale școlii, adică jumătatea de oră de după sfîrșitul orelor de clasă. Atunci, în așteptarea autobuzelor care urmau să ne ducă pe fiecare spre satul de unde veneam, profesorii ne înghesuiau pe toți elevii navetiști în cîte o sală de clasă, iar acolo căutam fiecare să ne așezăm lîngă vreuna din fetișcanele ce așteptau și ele cuminți, cu rochițele scurte ale uniformei școlare dezgolind pulpele deja destul de bine formate. Eu făcusem o obsesie pentru Ionela, o fată cu pielea albă, forme bine rotunjite și mai ales sîni rotunzi și tari. Mă înghesuiam lîngă ea, o mîngîiam încet, urcînd pe linia piciorului pînă spre tainița dintre picioare, sau, cuprinzînd-o pe după umeri, îi înveleam sînul în palma mea peste materialul subțire al uniformei albastre. Au uniformele școlare și de liceu un farmec erotic pe care nu-l poți trece cu vederea la nici o vîrstă. De altfel, după revoluție am regretat că fetele au renunțat la ele. Pe vremea mea... Fusta Ionelei aluneca ușor în sus, pielea ei caldă îmi stîrnea fiori și stînjeneli, învîrtoșări și palpitații. Cu toate acestea, deși am încercat vreun an să ajung cît mai departe, nu m-a lăsat să trec decît cu doi-trei centimetri de linia chiloților și nu în zona aceea magică.

Desigur, pe Ionela nu o iubeam. Mă îndrăgostisem de o colegă de clasă, dar mă îndrăgostisem cu înflăcărare, cavalerește, aerian și inocent. Era iubirea care se cădea și despre care – după nenumărate lecturi romanțioase –știam că se cuvine să o am. Lucrul pe care-l doream cel mai tare era să ajung să dansez cu ea și să o sărut cast, pe buze. Nici vorbă să-i umblu pe sub fustița albastră sau să-i cîntăresc sînii în palme. Pentru asta o aveam pe Ionela. Față de ea, iubirea mea disperată, care nu mi-a răspuns niciodată, deși o copleșeam cu mărțișoare și ghiocei în fiecare primăvară, aveam alte intenții. Singura mea reușită a fost într-un an școlar cînd a venit, ca de obicei, un fotograf pentru tradiționalele poze cu clasa și cînd– roșindu-mă și frecîndu-mi încurcat mîinile care ieșeau din niște mîneci prea scurte, cum se poate vedea din poz㠖,  am îndrăznit să-i cer să se fotografieze alături de mine. Fotografia o mai aveam acum cîțiva ani: doi copii care stau stînjeniți unul lîngă altul, ferindu-se să se atingă sau să se uite măcar unul spre celălalt, ca și cum nimeriseră accidental în același cadru. Ce-i drept, după ce ne-am fotografiat am plecat fiecare în altă direcție, la fel de rușinați, și nu ne-am mai adunat curaj să ne adresăm măcar o vorbă toată ziua aceea. Iar iubirea mi-a rămas neîmpărtășită.

 

Consummatum est

Dacă ar fi să fixez un moment pentru sfîrșitul inocenței, cred că aș alege prima noapte de video clandestin din anii ’80, cînd ajunsesem licean în Timișoara și, împreună cu cîțiva colegi, am decis să cheltuim imensa sumă de 25 de lei ca să vedem niște filme „adevărate”, cu karate, cu explozii și urmăriri multe și mai ales pornografice – pornografie veritabilă, care pe atunci era greu accesibilă, mai ales puștilor de 14 ani. Dacă mă detașez un pic de biografic, văd și aici un clișeu: tînărul pur de la sat, venit la oraș, la școală, și căruia lumea urbană îi răpește inocența. Deși filmele pornografice mi-au fost ulterior mult mai ușor accesibile tot de la sat. Satul meu fiind aproape de graniță, vedeam mult mai clar programele sîrbești decît pe cele emise de la București, iar pe programul 2 al televiziunii iugoslave am avut ocazia să văd într-o noapte din aceiași ani ’80 un film porno hard în noaptea de Paști, imediat după mesajul patriarhului Bisericii Sîrbești. Iar cărțile lui Liviu Rebreanu se deschideau de mult și la mine tot la aceleași pagini la care se deschid, cred, în orice bibliotecă. „Apoi de ce să nu te...” „Cucoană, necucoană...” și așa mai departe.

Noaptea aceea de video a fost însă prima dată cînd am văzut un film pornografic, cu toate clișeele lui. Îmi amintesc că mai tîrziu, pe drumul de întoarcere spre Liceul Silvic, buimac de somn, mi-am exprimat o nedumerire:

— Dar de ce și-o scoteau toți ăia la sfîrșit? Și după aia ejaculau pe fețele și pe sînii tipelor?

Nu zic că nu era incitant, dar mă intrigase. M-a dezmeticit un coleg mai

priceput:

— Păi cum ai fi vrut să facă? Doar trebuia să vezi! Și dup-aia, dacă ar fi ejaculat în ele, le-ar fi lăsat gravide!

Aha! Deci asta era! Orice, numai să nu le lase gravide. Că după aia vine doctorul, vine injecția și prin crăpătura micuță a femeii iese una din făpturile alea mici și chirăitoare. Lucrurile se legau. Era limpede. Era sfîrșitul copilăriei. Nu că aș fi ținut să aflu totul în detaliu, dar e bine să știi.

Și am știut. Dar totul a rămas cumva separat de ceea ce mă fascinase cu mulți ani în urmă și continuă să mă fascineze și acum: Etern-Femininul.

Care ne trage în sus.

În jos.

Oriunde.

Grațioasă mecanică a cerurilor și-a pămîntului.

 

 

Radu Pavel Gheo (Gheorghiță Pavel RADU, născut în Oravița în1969) este redactor de carte și traducător la Editura Polirom. Colaborează cu rubrici permanente la revistele Suplimentul de cultură (Iași) și Orizont (Timișoara). Publică sistematic și în alte reviste de cultură din țară (Timpul, Dilema veche, 22, Observator cultural, România literară etc.).

Absolvent al Liceului Silvic Timișoara și al Facultății de Litere din Timișoara, între 1994 și 2002 a lucrat ca profesor, redactor radio, colaborator la Monitorul de Iași, redactor la revista Timpul, vînzător la fast food, la magazin alimentar și la o librărie Barnes & Noble (ultimele trei slujbe în Statele Unite).

A publicat cinci volume personale: Valea Cerului Senin, Editura Athena, 1997, București (proză fantastică și SF), Despre science fiction, Editura Omnibooks, Satu Mare, 2001 (studii literare), Adio, adio, patria mea, cu î din i, cu â din a, Editura Polirom, Iași (eseuri, ediția I – 2003; ediția a II-a – 2004), Românii e deștepți, Editura Polirom, 2004 (eseuri), Fairia – o lume îndepărtată, Editura Polirom, 2004 (roman).

Radu Pavel Gheo este inclus și în cîteva antologii de proză și studii literare sau eseistică (d. ex. Cazul Eminescu. Polemici, atitudini, reacții din presa anului 1998, antologie de Cezar-Paul Bădescu, Editura Paralela 45, 1999; oZone friendly. Iași. Configurări literare. O antologie, coordonator O. Nimigean, Editura T, Iași, 2002; Cartea roz a comunismului, coordonator Gabriel H. Decuble, Editura Versus, Iași, 2004). A fost printre co-autorii primului Dicționar SF apărut în România (Editura Nemira, București, 1999). Fragmente din Cartea roz a comunismului au apărut în revista austriacă Wienzeile, iar unul din textele din volumul Românii e deștepți a fos tradus în fosta Iugoslavie: în sîrbă, în Sarajevske sveske – Sarajevo Notebook (Sarajevo, Bosnia, 2005) și în slovenă, în Dialogi (Maribor, Slovenia, 2004).

Autorul a obținut o serie de premii literare, printre care: premiul revistei Sfera politicii pentru cea mai bună traducere a unei lucrări de știință politică în anul 2000 (volumul lui Leo Strauss - Cetatea și omul, Editura Polirom, Iași) - martie 2001; premiul Asociației Scriitorilor din Timișoara (categoria eseistică) pentru volumul Adio, adio, patria mea, cu î din i, cu â din a, Editura Polirom, Iași, 2003 – decembrie 2004; premiul „Ioan Slavici” al Fundației pentru Cultură și Învățămînt „I. Slavici” Timișoara pentru merite deosebite în activitatea cultural㠖 ianuarie 2005.

Ca traducător, a publicat la Editura Polirom cîteva volume din diverse domenii, printre care trei romane de David Lodge (Muzeul Britanic s-a dărîmat! – 2003; Cît să-ntindem coarda – 2004; și Afară din adăpost - 2005) și unul de Tom Sharpe (Marea aspirație - 2005).

Radu Pavel Gheo este membru al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Timișoara, din 2003, membru fondator al Club 8 din Iași din 2004 și membru al PEN Club România din 2005.

 

 

                                   

 

respiro@2000-2004 All rights reserved