Cosmin Perta

odă prieteniei

De câte ori îţi iei capul în palme şi plângi unui fluture mic cât o viespe

îi cade-o aripă-n noroi şi vinele grase şi parfumate ale plăcerii

se umflă,

se umflă.

Păşeşti încet prin camera copilului beat şi-ţi reazămi trunchiul de-o bibliotecă de ceară 

Ha ha, ha ha, acolo ne vom încălzi cu toţii într-o dimineaţă de iarnă,

albă ca un iepure şchiop. Ne vom ospăta cu sângele şi ficatul

taţilor noştri adoptivi şi vom juca un şotron maro, albastru,

nemaivăzut – pe bani de argilă.

Acolo ne vor găsi pistolarii şi hoţii, mânjii şi corbii

şi ne vor împuşca în inimă şi ne vor venera apoi învelindu-ne într-un cearşaf gros

şi ne vor rostogoli prin cameră.

Nici nu mai ştiu câte degete vom avea la mâini şi la picioare

şi nimeni nu va bănui nimic. Şi eu cu degetele astea voi împleti o cămaşă de noapte

pentru prietenii mei trişti şi la fiecare le voi da un petec călduros

pentru iarnă.

Cu degetele astea voi închiria o cameră şi-o să mă-mbăt în ea

şi o să-ţi spun că te urăsc puţin câte puţin cu fiecare goliciune a mea,

cu fiecare dinte spart, iar păru-ţi mi se va mula pe corp

ca un cearşaf de teracotă caldă şi mă vei împărţi bucată cu bucată

prietenilor mei.

primul cânt pentru linalin                                                                                   

Tu, Linalin, zaci într-o baltă de sânge şi caramel. Picioarele mi-au uitat drumul spre casă şi noaptea mi se lasă în palme, lucidă.

Tu, dragostea mea te întorci de pe-o parte pe alta în sânul mic şi rotund, perfect articulat al pieptului meu.

Monştrii îşi cheamă soţiile seara; călare pe bivoli verzui le însoţesc la parter acolo unde durerea cu ochi mici şi gălbui şi căruţaşii osteniţi de viaţă se lasă pe vine, îşi mângâie coapsa şi mor.

sânul răcoros al uitării

Nu de tine mi se face frică seara închis într-o cameră

ci de mine privindu-mă rece într-o oglindă ca pe-un tabu

de care încă nu mă apropii.

Aproape de noi stă paingul pântecos ruşinându-se de trupurile noastre

transparente şi moi.

Şi el e închis ca şi mine într-o temniţă a uitării,

a tăcerii umile în sânul sângeros şi cald al vieţii.

Şi el îşi caută cu atenţie şi răbdare prada şi-o înveleşte

în straturi groase şi străvezii pentru altădată,

poate mâine.

Nu de tine mi-e scârbă închis într-o cameră lividă de hotel,

ci de mine, puricele căţărat pe-un ciolan,

aciuat bine şi neştiut într-o coapsă parfumată şi umedă

de femeie,

fericit pentru câteva nopţi, neliniştit pentru mâine.

marioneta din sânul tău

Probabil că nu mi-ar plăcea să mă vezi aşa. Înveşmântat într-o mantie albă,

cu spada lungă şi lucitoare a îndoielii

prelingându-mi-se pe lângă splină, cu poleiala istovitoare a viselor,

a iepurelui gri, scurgându-mi-se pe lângă picioare.

Probabil că doar aşa pot exista şi pântecul tău greu

nu trebuie să înţeleagă asta.

În acvariul roz al părinţilor mei trăieşte Basil.

L-am cunoscut de mic, însă de-abia în temniţa lui verde

l-am cunoscut cu adevărat.

Iar sângele ţi se va urca la cap şi-ţi va acoperi ceafa

c-o platoşă maronie, poroasă. Mă vei întreba

cum de-am ajuns în subsolul acesta lângă coapsele tale

şi-ţi voi răspunde printr-o uşoară înclinare a capului

într-o direcţie în care tu bănuieşti c-ar fi umezeală, ca-n prima zi

iar limfa gălbuie şi uleioasă ni se va separa de sânge

şi se va retrage încet în gură

înecându-ne.