Opt povestiri

                                                                                                    de Alina Savin

1.

Nevoia de a privi prin globul meu de sticla era uneori acută. Trebuia sa țin doar palmele întredeschise, cu degetele curbate, și astfel vedeam prin spațiul dintre ele lumea. Mi se întîmpla nu numai atunci cînd stăteam întinsa pe pat, și priveam prin glob frunzele de castan udate de ploaie sau păsările în zbor. Uneori, în mijlocul oamenilor, mîinile mele trebuiau sa creeze din nou acea transparenta ușoară și deformatoare, și, ciudat, toți cei din jurul meu își dădeau seama ca susțin greutatea unui glob de sticla, și zîmbeau. Poate că îmi vedeau și ei trasaturile fetei deformate, așa cum și eu îi vedeam schimbați, neștiuți călători într-o lume a fantasmelor. Urmăream uneori, în felul acesta, perfecțiunile umane, dîndu-le la iveală grotescul din mișcările elegante, care păreau acum doar tîrîiri sumbre ale unor corpuri bolnave. Coapsele suple deveneau revărsări moi de carne învechită, rotunjimile mîngietoare doar schilodenii dizgrațioase. Machiajul aplicat cu măiestrie de miniaturist medieval se întindea într-o secundă pe jumătate din fața cu gură sau nas enorm, porii acoperiți cu pudră strălucitoare apăreau adînci ca niște răni deschise, din care se scurgea fără oprire lichidul purulent, mirosind a cangrenă. Odată, o femeie de o urîțenie totală și înduioșătoare a devenit, privită prin globul meu inexistent, cu diametru complet variabil, de o frumusețe stranie, de insecta nobila. Ca și cînd și-ar fi dat seama de miracolul pe care îl înfăptuisem asupra trasaturilor ei care, pînă în acel moment, nu făcuseră decît sa îi îndepărteze pe oamenii îngrețoșați, ea mi-a zîmbit, s-a apropiat de mine și mi-a vorbit, pentru prima data în viata ei funesta, cu cea mai înnăscuta cochetărie feminină. Și sunetele ajungeau altfel la mine, filtrate prin sticla globului. Auzeam în stridente cele mai neașteptate linii melodice, iar în banalele conversații mărturîșiri de nerostit. Într-un magazin de pantofi am auzit cu siguranța fraza « În 1644, la Paris existau șaptezeci și cinci de ateliere de imprimerie. », iar pe holurile universității « Dorința mea cea mai mare este sa călăresc goala pe o pantera uriașă, iar parul lung sa-mi fie desprins pe spate. ». Nu am văzut niciodată prin globul meu de sticla lucruri neadevărate, sau care nu se întîmplau exact în acel moment. Au fost, poate, momentele cînd am trăit cel mai în interiorul realității, ghemuita în ea ca într-un ou uriaș, cu coaja străvezie.

Pe neașteptate, globul s-a spart. Stăteam cu palmele întredeschise, ca de obicei, privind lumea prin spațiul dintre ele. Cred ca îmi dădusem seama de multă vreme că acolo nu e decît o construcție a mintii mele. De aceea, poate, m-am speriat atunci cînd aerul din fata mea a început sa se închege și sa se îngroașe în străluciri lăptoase; am simțit pe piele atingerea rece a perfecțiunii dure de sticla, a cărei greutate de necrezut am reușit s-o mai susțin doar pentru cîteva secunde de teroare. Mușchii mi s-au relaxat dintr-o data, și globul a căzut pe asfalt, spărgîndu-se în sute de bucăți care reflectau lumina după-amiezii. M-am lăsat pe vine în fata cioburilor, trecîndu-mi degetele peste ascuțimile lor pline ; evidența era prea dureroasă, distrusesem ceea ce îmi fusese oferit cu infinită bunăvoință de o putere necunoscută. Acum, nu mai îmi rămăsese decît sa îmi repar greșeala fricii. Am adunat fiecare ciob, le-am pus pe toate într-un compartiment separat al genții, și m-am îndreptat spre prima postă. Sîngele care cursese din tăieturi mi se uscase, așa ca nu am patat hirtia ca de Biblie a Paginilor Aurii, în care am cautat o sticlarie. Erau doua manufacturi particulare, cu nume complicate și caractere ingrosate, și numele unui sticlar particular, care parea, dupa adresa, sa stea pe undeva prin spatele Mitropoliei. Am mers pe jos, fără sa mă gindesc la nimic, fără sa mă astept la mare lucru de la calatoria mea. Scria pe o tabla mare, la intrarea în curtea casei « Sticlarie casnica », am sunat și am asteptat, mi-a deschis un barbat mai degaraba batrin, inalt, imbracat cu pantaloni de catifea raiata. Mi-a făcut semn sa intru și ne-am asezat amindoi la masa acoperita cu o fata de masa inflorata din curte, el mi-a povestit ca repara chiuvete sau cazi de baie crapate, ca e o meserie foarte buna, ca probabil mi-a fost recomandat de cineva dar ca nu va putea sa mă ajute decît la sfirsitul saptaminii. Fără sa-i spun nimic, am scos cioburile unul cite unul, și l-am privit în ochi. S-a spart, i-am spus, cît am putut de calm, desi de multa vreme îmi venea sa pling. S-a spart, și acum nu stiu ce sa fac cu el. M-am gindit ca mi l-ati putea lipi. Trasaturile lui s-au inmuiat dintr-o data, parea ca recunoaste gramada aceea neregulata de bucati de sticla, mi-a spus: a mai fost o fata care a venit anul acesta, tot așa, cu un glob făcut țăndări. Apoi a adăugat, cu blîndețe : vino mîine. Sau nu, mai bine peste doua zile. A doua zi am sunat îndelung la soneria de la poarta, dar nu mi-a răspuns nimeni. M-am așezat pe bordura trotuarului, și am așteptat pînă s-a făcut seara, dar nimeni nu a ieșit sau a intrat din casa. Au mai venit și alți oameni, au sunat și ei și au înjurat, dar nimeni nu le-a deschis. Au fost ore foarte chinuitoare, nu știam cine era fata dinaintea mea, și nici nu știam daca voi mai avea vreodată propriul meu glob, pe care-l spărsesem din prostie, la fel ca toți ceilalți. Nu am putut să dorm, trebuia să îl am din nou. M-am îndepărtat de lume, trăiam pur și simplu doar în gîndurile mele, regretînd amarnic globul. A doua zi am ajuns pe acolo cu puțin înainte de amiază. Voiam sa fiu sigură că timpul a fost suficient, bărbatul m-a primit în curte și de departe am văzut, pe masă, într-un suport de lemn, sărmanul meu glob, cu carnea sticlei străbătută de rețele de tăieturi, cusături, lipiri, palid suferind în convalescență, care va rămîne veșnic cu sechele. L-am luat cu grija pe palme, fiind-mi frica sa nu se dezintegreze, și l-am mîngîiat ușor. Nu l-am mai întrebat nimic pe bărbat, am uitat și să-i plătesc. Am strîns globul la piept și am ieșit cu el afara, în lumea constantă și strălucitoare.

2.

Fetita cu maimuța a ieșit din curtea unei case din spatele Mitropoliei. Ținea maimuța de zgardă, ca pe un cîine, și părea adîncită în gînduri, era îmbarcată cu o rochiță de catifea vișinie, cu guler de bumbac brodat, casa era pe undeva prin spatele Mitropoliei. Maimuța avea pantalonași de catifea vișinie, cu o gaura pentru coada. Fetita a încuiat poarta cu o cheie pe care apoi a băgat-o într-unul din buzunarele ghiozdanului, un ghiozdan simplu, negru, fetita a încuiat poarta după ce a ieșit și maimuța, care părea solitară și liniștită. Fetita nu m-a văzut, le-am urmărit de departe. Trecătorii se uitau la ele și zîmbeau, sau rîdeau, sau se prefăceau că nu bagă de seamă, că nu le pasă că o fetita îmbrăcată în rochie vișinie duce de zgardă o maimuță cu pantaloni vișinii, probabil că așa au auzit că e frumos, că e politicos, că e un semn de noblețe să pari indiferent atunci cînd ceva interesant trece pe strada. Eu nu numai că m-am uitat, dar am început să o urmăresc pe fetită, am uitat de toate treburile mele și am început să merg după ea. Umbrele lor nu ajungeau pînă la mine, dar știam la cîți pași înaintea mea sînt după vibrațiile din murmurele trecătorilor, așadar, mergeam după ele. Mergeau încet, ba chiar uneori se opreau, nu vorbeau, se ignorau, se vede treaba ca se cunoșteau de mult, ca de mult împart aceeași cameră, că nu mai au intimități, secrete și amintiri neștiute. Mergeau indiferente, fetita a scos din ghiozdan un plic, pe care l-a rupt, și din el a scos o mănușă chirurgicală, pe care a umflat-o, era un balon mare cu degete de om, un balon alb, după ce l-a umflat, fetita i-a dat drumul și balonul s-a învîrtit de cîteva ori prin aer, pînă a căzut, mort și moale, pe asfalt, ea nu s-a mai întors sa se uite, doar a împăturit în patru plicul, l-a băgat într-unul din buzunarele ghiozdanului, același buzunar în care băgase și cheia de la clasă. M-am aplecat și am cules mănușa. Era moale și scîrboasă, ca o piele fără conținut, și păstra încă urme de salivă la orificiu. Mi-am reluat drumul după fetita. Își trecuse capătul zgărzii în jurul încheieturii mîinii stîngi, mergea așa, avea amîndouă palmele libere, și își mișca degetele de parca ar fi cîntat pe claviatura invizibila a coapselor ei drepte, androgine. Eu o urmăream. Ei rîdeau, ei se făceau că nu o vad. Era cald. Unele mașini claxonau. Maimuța se apleca din cînd în cînd și culegea frunze lunguiețe de salcie, pe care le mesteca o vreme, apoi le scuipa. Casele cu pereții crăpați de la cutremure. Am ajuns în fata scolii. Copii care erau pe afara au început sa chicotească, aratînd cu degetul. Era clar ca mai văzuseră maimuța. Fetitele o priveau obraznic, cu cochetărie. Asta m-a mirat. Fetitele aveau toate rochițe de catifea vișinie, cu guler de bumbac brodat. Băieții aveau pantaloni negri, sau blugi. Maimuța avea pantaloni de catifea vișinie. Maimuța se uita fix la fetita, cerea indurare. Și-a încetinit pașii. Ea a tras-o de zgarda. A intrat într-un grup ciripitor, s-au îndreptat înspre scoală. În curînd o sa se sune, am auzit. M-a mirat acel « în curînd ». Copiii nu vorbesc așa. Acesta e singurul lucru pe care l-am auzit spus de fetita. Am intrat după ei în scoală. Am pierdut-o. Era într-una din clasele astea mirosind a dezinfectant și a acuarele. Dar unde? Am încercat sa-mi iau o figura acră de profesoară, am oprit un băiat care ieșise de la baie cu un burete picurînd în mînă, un burete mare, roz, de dus, în forma de peste, l-am oprit și m-am întrebat ce e cu maimuța aceea în scoală, iar el m-a privit obraznic și mi-a zis ca nu e maimuță, că e un maimuțoi, ca ea îl aduce la școala ca sa le arate celorlalte fetițe ce au băieții în pantaloni, și rîd toate de se prăpădesc. Exact așa a zis: ca e un maimuțoi, ca ea (nu i-a spus nume, i-a zis doar ea) îl aduce la scoală ca să le arate celorlalte fetite (exact așa a spus, fetițe) ce au băieții în pantaloni. Și a început sa rîdă, și s-a îndepărtat legănat, ținînd buretele puțin depărtat de corp, și lăsa în urma lui o dîră lungă de picuri. În jurul meu au început sa treacă profesori pe jumătate adormiți, eu am ieșit din școala, am plecat. Am uitat. Am uitat de fetita și de maimuța ei cu pantaloni vișinii. După cîteva zile, am trecut din nou pe acolo. Era seara și ploua. Ferestrele casei aceleia erau luminate. M-am apropiat. poarta nu era încuiată. Am deschis-o și m-am apropiat ușor. Am intrat în gradina, m-am udat la picioare. Ploua. M-am apropiat de o fereastra. Am privit. Maimuța stătea, imobilă, cu fruntea lipită de geam și se uita la întunericul de afară. Poate m-a văzut. Nu a schițat nici un gest. Fetita era pe pat, se uita la televizor, la desene animate. Lîngă un perete, un trunchi de copac, crengi de plastic, flori. Maimuța se uita impasibila la întuneric. Afara ploua.

3.

Ce putere aveau în ele cele două femei, de ne-au făcut pe toți să ne oprim, și să ne îndreptam spre marginea de faianță a piscinei? Rînd pe rînd, am încetat cu toții să înotăm, am ieșit unul după altul din apa verzuie, călduță, mirosind puternic a sulf, și de abia atunci cînd lichidul s-a purificat de orice prezenta umana, au intrat și ele, fiecare tindu-și cu grija copilul la piept. La început bineînțeles că ne-am mirat din cauza ca nu aveau pe ele decît slipi negri, cu același model din paiete verzi într-o parte, și fiecăruia dintre noi i-a salivat, probabil, gura, văzînd stropii de un alb opalescent care le colorau sfîrcurile, tinere și întărite, dar am uitat cu toții de frumusețea lor ireala, de năluci ale vieții, și le-am privit pur și simplu, nemișcați la locurile noastre de pe marginea piscinei. Au vorbit tot timpul între ele, dar cuvintele lor ajungeau pînă la noi codate ca un cîntec într-o limba moartă. Își învățau cei doi copii grăsuți și sănătoși sa înoate, în timp ce ele își mențineau corpurile într-o poziție de o verticalitate de nedescris. Prin crusta apei se li se vedeau picioarele cu musculatura fina ca a antilopelor realizînd complicate mișcări de dans lichid, de o eleganță tăcută. Cînd oboseau, veneau amîndouă în partea unde nivelul apei e mai scăzut, și făceau plimbări calme, una lîngă alta, legănîndu-și copiii. Apoi se apucau iar sa înoate vertical, neluîndu-și ochii de la ființele de carne moale care se zbăteau în fața lor, cu capul în apa și privindu-ne de acolo cu ochii lor mari și fără gene. De abia la sfîrșit am văzut că apa piscinei începuse de mult sa se brînzească, devenind groasă și albă, acoperită din loc în loc cu paiete mărunte și verzi. După ce au ieșit din sală, îndreptîndu-se lin înspre garderoba, ne-am aruncat cu toții la în lichidul acela al vieții, într-o învălmășeală de membre diforme, lovindu-ne unul pe altul cu ferocitate și încercînd să înghițim cît mai mult din darul lor.

4.

De necrezut cît era de liniște, într-o curte de pe o strada aproape de centru. Ca și cînd întreaga grădină ar fi fost acoperită de un veșnic clopot de sticlă, cu pereții atît de subțiri și de limpezi, încît doar dacă ți-ar fi trecut prin cap o asemenea idee dementă ai fi descoperit simplul adevăr. Pereții subțiri ai clopotului de sticla lăsau sa treacă lumina de dinainte de apus, florile de castan, cîntecul mierlelor. Treceau, din cînd în cînd, oameni, cu pași de pîslă și vise rușinoase. Amesteci toate culorile, cele mai pure culori, cele mai proaspete și mai uleioase, le amesteci cu poftă, dar rezultatul e o pastă murdară căreia nu îi poți spune culoare, o materie urîtă, rîncedă, o fecală fără miros, un noroi alunecos după o ploaie meschină. Amesteci toate înșelătoarele parfumuri într-un clondir cu marginile crestate, cele mai încîntătoare arome florale și minerale, le amesteci pe toate, aștepți să se pătrundă una în cealaltă, să se unească în trupurile lor lichide, dar cînd îți apropii nările de vas, rezultatul e o scursură grețoasă, un miros pămîntiu și rușinos ca o bătrînă în lenjerie intima.

Știu, știu, și eu m-am gîndit deseori la lucrurile acestea, dar nu am făcut niciodată experiențele, pur și simplu am repetat mișcările mental, fără sa le pun vreodată în practică, așa i-am spus, cît am putut de politicos, bătrînei care stătea pe scările vechi ale casei, cu lenjerie intimă ieftină, vizibilă prin capotul decolorat, fără vreo nuanță anume, mirosind uscat, sfărîmicios. Trecusem pe strada aceea doar pentru ca nu am vrut sa iau tramvaiul spre casa, mergeam cu grijă, căutînd locurile cele mai nevăzute pînă atunci, culegînd frunze veșnic verzi de iederă și conuri de brad. Intră, mi-a spus, atunci cînd am rămas locului, privindu-i fix păpușa pe care o ținea pe brațe, o păpușă dintr-alea vechi, cu cap ceramic și rochii de dantelă albă, cum nu se vad decît pe la anticariate. Intră, mi-a spus, așa ca am împins portița de fier forjat, trecînd fără sa știu (de abia după vreun sfert de ora de liniște aveam sa descopăr existenta clopotului) prin peretele subțire de sticlă

inexistentă, și m-am așezat lîngă ea, lîngă cea care reușise, într-un mod dureros și plin de regrete, să înglobeze în ea toate culorile, toate mirosurile, toate chipurile de femei de pe lume, chiar și al meu, chiar și pe-al ei de dinainte de marea experiență.

Multă vreme doar am tăcut, ignorîndu-ne, eu mă uitam la plantele din gradină, crescute în dezordine, ea nu știu ce făcea, stătea liniștită, apoi au venit cuvintele.

O ascultam cum vorbește sacadat despre minunile necunoscute ale lumii acesteia, în timp ce învîrteam de codiță o frunză de arțar. Îmi povestea de lucruri care conțin în ele adevărul fabricat de oameni, despre o jumătate de kilogram de salam cu ardei învelit în

hîrtie aurie, sau despre mirosul de smirnă arsă al becului spart dintr-o cameră de demult, în care erau într-o vază cinci jerbere roșii, sau despre cum se răsfrîngea tot orașul, ca întreaga pădure în crusta chitinoasă a unui gîndac de bălegar, în argintul lustruit al unui samovar rusesc, așezat în vitrina unui magazin de haute-couture, între valuri de

mătăsuri străvezii și broderii grele.

Nu m-a lăsat să ating păpușa. A tras-o înspre sine atunci cînd am întins mina, cu mișcările hipnotice ale omului care a așteptat prea mult timpurile de glorie.

Am renunțat. Toata copilăria mi-am dorit sa mă joc cu o astfel de păpușa. Nu voiam decît sa-i simt greutatea în mîinile mele, sa îmi plimb degetele de-a lungul rotunjimilor obrajilor ei. A fost acesta semnul că trebuie să plec. Era și timpul, în jurul nostru ziua se colora într-un albastru de cerneală. Mierlele tăcuseră.

5.

Plutea în jurul ei o prezenta de neînțeles, un strat de aer gros, cald, îmbietor, ca un lichid amniotic gazificat în petale transparente de flori ornamentale de săpun, pe care mișcările ei anonime și bruște îl făceau sa vibreze amețitor. Rare erau momentele cînd puteam sta atît de aproape de ea încît sedimentul acela invizibil sa mă învăluie ca o îmbrățișare furată. De aceea, exploatam pervers pasiunea ei morbidă pentru eșarfe colorate, pe care îi plăcea sa le poarte strîns legate în jurul gîtului lung și străbătut de amețitorul alfabet al ridurilor sidefii.

Umblam ore fără număr prin magazinele cochete din centrul orașului, cautînd febril bucățile moi de voal înflorat, pe care i le dăruiam apoi glumind, încercînd sa îmi păstrez pe chip semnele pierdute ale inocenței, în timp ce i le aranjam pe umeri. Îmi doream o prelungire la nesfîrșit a momentelor acelora, mimînd o stîngăcie care îmi storcea toată vlaga, însă nimic nu se compara cu beția pătrunderii în spațiul ei sacru.

În perioada aceea mi-am întrerupt și orice urmă de viață socială, nevăzutul care o înconjura fiindu-mi de ajuns. Voiam sa mă păstrez cît mai pură pentru întîlnirile cu ea, și îmi supravegheam cu o stranie precizie igiena corporală și alimentația. Mă spălam în fiecare seara cu o fiertură parfumată de petale de crin, bromelii și frunze argintii de salvie, și mîncam numai mere roșii, bine coapte, pe care le cumpăram învelite în celofan dintr-un aprozar care avea în vitrina statuia din ipsos a unei iepe albe, gestante, în mărime naturala, al cărei pîntec debordant, generos, îmi amintea, ilogic, de formele ei subțiri și prelungi. Viata ei privată, micile ei secrete feminine nu mă interesau deloc. Îi eram recunoscătoare pentru faptul ca o inteligență superioară o socotise demnă de a fi centrul acelei energii care mă făcea atît de fericită. Chiar și nebunia de la început se potolise, nu trebuia sa o văd decît o dată pe săptamînă pentru ca oasele mele, pînă atunci grele ca mișcate de resorturi interioare din metal inoxidabil, sa își expandeze consistența într-o materie rarefiată și plutitoare. Alunecam apoi fără gînduri peste asfaltul topit al trotuarelor, simțind prin toți porii transpirația frumos mirositoare a femeilor tinere și sunetele în mille-fleurs ale clopoțeilor implantați în organele genitale ale bărbaților înalți și neștiutori.

Narile mi se dilatau, fertile, oferind trecătorilor imaginea cremoasă a plămînilor mei lacomi. Eram fericită, cu adevărat fericită, și nu mi-am dorit niciodată, avînd, poate, presimțirea tulbure a unei iremediabile pierderi, sa pătrund în intimitatea ei anonimă. Totuși, nu m-am putut împotrivi invitației ciudat de tardive, ca după o îndelungată luptă, de a o vizita. Îți voi face o cafea tare, cu mult zahăr, așa cum îți place ție, mi-a spus, zîmbind, iar imperceptibila ridicare a colturilor buzelor ei a provocat o descărcare de forte în diafanul din jurul ei, căreia nu i-am putut opune slaba mea voința, astfel că, a doua zi (țin minte ca era o după-amiază caldă, cu aer încărcat cu praf strălucitor de paiete, ca înaintea unei furtuni) i-am făcut fatala vizita.

Miliarde de timpuri au trecut pînă cînd arătătorul meu s-a deplasat din dreptul coapsei pînă la sonerie. Miliarde de timpuri în care părți din mine se îndepărtau în goana, țipînd din cauza primejdiei. Mi-a deschis, zîmbitoare, îmbrăcată cu o fustă lungă din vîscoză creponată și o bluză transparentă, prin care i se vedea sutienul din tul, albastru-aprins, cu broderii. Gîtul îi era gol, proaspăt, în așteptarea darului nepromis. M-a rugat sa mă descalț și m-a invitat în singura cameră a micului ei apartament pe care îl aranjase singura, cum deseori mi-a spus, inspirată de revistele italiene de decorațiuni interioare. Pe rafturile din lemn nelăcuit străluceau porțelanuri Rosenthal și vase galbene de sticla Gallé, sfeșnice din bronz aurit și miniaturi indiene din imitație de fildeș. Ea tăcea plăcut impresionată de atenția mea egal distribuită fiecărui obiect, iar eu respiram aroma de cafea fierbinte care se scurgea din bucătărie și cea dulce-amăruie a ghimbirului din parfumul pe care și-l pulverizase pe ceafă și la încheieturile mîinilor. M-am întors apoi înspre ea, gîndindu-mă la cuvinte goale de laudă, dar privirile mi-au alunecat iremediabil de pe trupul ei, către fotografiile alb-negru de pe peretele din spate. Am trecut pe lîngă ea, și m-am apropiat. Infățișau aceeași femeie obeză, goală, cu carnea în nefirești revărsări, așeazată pe un pat mare. Îi priveam încordarea mușchilor gîtului gras, zîmbetul cu diferite grade de lascivitate în fiecare fotografie, machiajul gros al ochilor, rotunjimile de necrezut ale genunchilor, buricul ca o rana deschisa în mijlocul netezimii adipoase. Mă agățam de fiecare detaliu care mi-ar fi putut da speranțe, dar vocea ei devenită dintr-o data stridentă a răsunat prostesc de sfidător în interiorul camerei, Sînt eu acum cîțiva ani, înainte de a slabi, De fapt, cred ca eram mult mai frumoasă atunci, așa a spus și fotograful. Sub fiecare dintre fotografiile înrămate, acesta se semnase cu carioca neagră, trimițîndu-mi din trecut, ca un spirit al distrugerii, cartea de vizită a puterii lui disprețuitoare. Ea s-a apropiat de mine, dar eu m-am îndepărtat, îngrețoșată. Vedeam acum clar straturile de carne moartă din jurul ei, care atîrna în franjuri putrede de pielea ei lucioasă. Mă bălăcisem luni în șir în lichidele pestilențiale stoarse dintr-un cadavru obez, îmi spuneam fără oprire. Am împins-o la o parte, și am alergat înspre hol. Mi-am luat în mînă pantofii și am ieșit din apartamentul blestemat. Am alergat pe străzile pustii pînă cînd nu am mai putut să respir. Eșarfei frumoase pe care o cumpărasem pentru ea i-am dat drumul de pe un pod înalt. Am privit cum a înghițit-o apa, purtînd-o înspre mare.

6.

Îmi cumpărasem de la un magazin din fața bibliotecii un pachet de halva de susan. Îl țineam, desfăcut, în mînă, și mîncam bucațele mici, zaharoase, picura ușor, nu mă grăbeam, nu aveam unde, mergeam, a fost o întîmplare că am trecut în ziua aceea, la ora aceea, prin fata Universității de Arte. Picura ușor, am continuat sa mănînc bucațele mici și hazaroase de halva de susan chiar și atunci cînd am ajuns în fata Universității, chiar și atunci cînd am intrat, chiar și atunci cînd m-am îndreptat spre orar, era un panou luminat de undeva de sus de un neon nevăzut, m-am uitat la orar și am vrut sa mă duc la un curs de la anul 3 de teoria picturii, pur și simplu am vrut sa mă duc la cursul acela, nu am întrebat unde e sala, mă așteptam sa o găsesc așa, fără sa întreb pe nimeni, și chiar așa s-a și întîmplat, am ajuns pe undeva pe la unul din etaje, era o ușă mare, vopsită în alb, lîngă care era o fata. Fata tăcea, fata stătea cu mîinile încrucișate și privea tavanul, cu spatele lipit de perete, fata era îmbrăcată cu o rochie de în, roșie, avea mîinile și picioarele date cu crema autobronzantă, pielea obrajilor îi era albă iar mîinile și picioarele arămii, avea o rochie de în, roșie. M-am apropiat de ea, zîmbind, am întrebat-o dacă acolo se ține cursul de teoria picturii, fata nu părea sa mă fi auzit, am mai întrebat-o o dată, atunci și-a întors spre mine privirea plictisită, voit și extrovertit întoarsă spre sine însăși, și-a întors spre mine privirea disprețuitoare, atunci am văzut ca poalele rochiei erau murdare de vopsea, fata s-a uitat la mine și la halvaua din mîna mea, și a zis Da, apoi continuat sa privească tavanul, iar eu am intrat, cei din sala m-au privit ca pe o intrusă, m-am așezat într-o bancă. Am pus pachetul de halva în fața mea, pe pupitru, luam mici graunțe pe care le sugeam apoi, lipite de cerul gurii, pînă mai rămînea doar un rest vegetal fără gust, pe care îl inghițeam cu scîrbă. Am știut ca se apropie profesorul atunci cînd fata aceea a intrat în sală, pielea îi era luminoasă, de un alb care făcea sa pară ridicol bronzul ei artificial și roșul rochiei ei de în și petele de vopsea de pe poale, pete aranjate cu gust, ca un model din sclipici și mărgele colorate. S-a așezat pe undeva prin primele bănci, a privit fără oprire ușa prin care a intrat, într-un sfîrșit, profesorul, era un bărbat înalt, îmbrăcat cu pantaloni din catifea raiată, negri, nu a privit pe nimeni, dar toți îl priveau pe el, avea o gîscă vie sub braț.

Profesorul nu a zis nici un cuvînt, ceilalți nu au zis nici un cuvînt, profesorul a pus gîsca pe catedră, gîsca a rămas nemișcată, profesorul a scos din geantă un borcan de vopsea violet diluată și un penson gros, a desfăcut capacul de metal al borcanului, și-a trecut întîi degetul arătător prin pămătuful pensonului, a părut mulțumit, a băgat apoi pensonul în borcan, a început sa picteze penele albe ale gîștii, care stătea liniștită, ciudat de liniștită. Gîsca era ciudat de liniștită, eu mă oprisem din mîncat halva de susan, profesorul picta cu infinită concentrare, ceilalți priveau. Nu știu cît să fi durat, profesorul picta cu infinită concentrare, poate să-i fi luat o oră, și ciocul l-a făcut violet, gîsca stătea liniștită. Cînd a terminat, profesorul s-a îndepărtat puțin, a admirat gîsca violet, gîsca ireala, gîsca de pe alta lume, am admirat și eu gîsca violet (poate și ei, dar ei nu mai existau pentru mine, existau doar profesorul și gîsca și, poate, fata aceea enervantă cu rochie roșie de în), cred ca am început sa zîmbesc, cred ca mi se părea cel mai frumos și mai artificial lucru pe care-l văzusem vreodată, zîmbeam. Dar profesorul nu mai zîmbea. Și-a deschis încet geanta, a pus la loc borcanul de vopsea, căruia îi înșurubase capacul de metal, a înfășurat pensonul într-o bucată groasă de pînză, a băgat și pensonul în geanta, a scos un cuțit, un cuțit lung de bucătărie, cu plasele ieftine de plastic, cu plasele violet de plastic. A prins capul gîștii cu mina stîngă, s-a murdărit de vopsea, am văzut cum palma i se murdărește de vopsea, a retezat gîtul gîștii, gîsca a început să se zbată, așa, fără cap, dădea înfiorător din aripi și ne murdărea pe toți de stropi de sînge și de vopsea violet, pînă la urma a murit. Ceilalți (care nu mai existau de mult pentru mine), au început să aplaude, profesorul s-a înclinat puțin, eu m-am ridicat, mi-am luat halvaua, am ieșit din sală și am început sa alerg pe culoare, nu mai găseam ieșirea, toate culoarele erau la fel, spațioase, luminoase, oribile, îmi era greață. Am ieșit, nu mai ploua, aerul era proaspăt, eu eram murdara de sînge și de vopsea, am vomat lîngă intrare, o pastă galbuie, am împăturit cu grijă halvaua care rămăsese, am pus-o în geantă, sa o mănînc mai tîrziu.

Am continuat apoi să merg, prin aerul proaspăt și umed, ca și cînd nimic nu s-ar fi întîmplat.

7.

Pamîntul era gălbui și sfărîmicios sub tălpile mele. Din loc în loc, pe platoul întins, rămăseseră mărăcini și scaieți uscați, iar pe cerul roșiatic se alungeau două dîre albe de fum, de la rachetele militare invizibile și mute. Coborîsem din autobuz la poalele dealului, acolo unde se termina orașul, cu ultimele lui case răzlețe, înconjurate de grădini de zarzavat.

Am mers vreo ora pînă să ajung la platou, trecusem pe lîngă două mașini care se ciocniseră, una era gri metalizată iar cealaltă albă, o femeie tînără țipa și bătea cu pumnii în geamul uneia dintre ele, i se desprinsese părul lung din care picurau fulgi argintii și i se umflaseră venele albăstrii ale gîtului subțire și unduitor. Din bluza împletită, cu nasturi descheiați de efort, îi ieșea un sîn rotund, cu sfîrc minuscul, iar celălalt șofer stătea paralizat pe scaun, fără sa spună nimic, cu centura de siguranță încă prinsă în jurul corpului, cu mîinile încleștate pe volan. De pe platou se vedea orașul îndepărtat, încadrat între două ape subțiri, strălucind argintiu.

Mă îndreptam încet înspre fundul de mare preistorica, o vraja mă chema înspre locul acela, o vraja cu expeditor necunoscut, dar care mă lovise în punctul dureros și moale dintre ochi, tragîndu-mă, împotriva voinței mele, cu un lanț invizibil prins de un belciug gros, înfipt în pielea cicatrizata a frunții. Eram deasupra unui oraș și al unui fund secat de mare preistorica, simțeam că merg prin cerul fierbinte, cu particule roșiatice, simțeam cum devin, cu fiecare pas, sterilă, neroditoare, soarele invizibil îmi ardea încet ovarele și voința. Mestecam încet mărgelele de lemn care se împraștiaseră în autobuz atunci cînd colierul mi s-a rupt, am reușit sa rețin, în cădere, cîteva în palmele făcute căuș, le-am băgat în buzunarul de la piept al cămășii negre și le-am ronțăit pe drum, una cîte una, iar gustul de vopsea și de fibre vegetale mi se amesteca cu cel al salivei uscate, alunecînd dureros pe git. Din loc în loc, pe platou, pășteau cai puternici, cu blana moale, maro-deschis și coama lunga, albicioasa. Aveau cu toții boturile mari și catifelate îndreptate înspre marginea prăpăstiei. Și atunci mi-am amintit ca o mai văzusem pe femeia care avusese accidentul, îmi apăruse în fata ochilor în timp ce mă uitam la un documentar despre cutremurele oceanice, a apărut dintr-o data, ireală, cu pielea de un galben-aprins, era goală pînă la brîu și nespus de îndepărtată, își ținea sînii cu mîinile, cu sfîrcurile ridicate în sus, dintr-unul curgea sînge, din celalalt lapte, jeturile lor subțiri mă încadrau așa cum pe oraș îl încadrează rîurile, dar totul s-a destrămat atunci cînd la televizor a apărut o reclama cu o pisica care avea pe cap o pălărie țuguiată de clovn, și care mă privea pe mine, cu siguranță pe mine, sarcastic și fix, în timp ce dansa pe picioarele dinapoi. Am privit fundul de mare de sus, de la buza prăpăstiei, i-am cercetat de sus gurile grotelor pline de gunoaie și excremente batrîne, urmele de focuri de tabără și resturile menajere. Se vedea cărarea abrupta coborînd pînă jos, și pentru prima data am avut curajul sa mă împotrivesc chemării de jos. M-am lăsat pe pamînt, m-am întins pe pamînt, și am făcut din corpul meu un cerc în jurul darului care îmi fusese trimis : o cochilie de melc pietrificata, uriașă. Am închis-o în spațiul din mijlocul corpului meu contorsionat, cu gaura întoarsă către ochii mei, îi ascultam poveștile dinaintea lumii, și eram fericita. S-a răcorit, au venit țărani și și-au luat capii de lanț, păreau ca nu mă vad. Cerul se înnegura, începeam să mă trezesc. Încă puțin, îmi spuneam, ascultam valurile moarte de milioane de ani ale marii în spectrul căreia mă întinsesem. Mă trezeam, dureros, cînd, din scobitura bătrînă a cochiliei a ieșit, tîrîndu-se adipos, un melc mic, tîrîndu-și cu greutate cochilia colorata și strălucitoare ca o bijuterie indiana. Am întins doua degete și l-am apucat, cercul corpului meu s-a desfăcut, m-am eliberat, am căutat cu ochii o crenguță ascuțită și tare, părea de arțar, avea scoarța neteda și cenușie, am ascuțit-o cu unghiile și apoi am înfipt-o în inima melcului, care s-a retras în sine, am lovit de multe ori, pînă a început să mi se prelingea pe palma o zeama uleioasa, atunci l-am întors cu despicătura înspre pămînt și am început sa-l curat de măruntaiele scîrboase. După aceea, mi l-am înfipt, curat și mort, în buric. Vîrful ascuțit ieșea prin despicaturile cămășii, și am început sa merg repede.

Am prins autobuzul înspre oraș tocmai cînd pleca. Era același autobuz, se mai vedeau, pe sub scaune, mărgele pierdute. M-am aplecat și am cules una, am mestecat-o, fericita, pînă am ajuns acasă.

8.

Eram ca după o mare bătălie. Nu conta daca învinsesem sau nu ; numărul morților era același. Era prea rece pentru luna mai, așa că mi-am pus un pulover gros, mi-am luat umbrela și am ieșit să-mi plimb armata rămasă în viață. Cuvîntul meu preferat din limba franceză e « déambuler », un verb grosolan, cu o sonoritate tăioasă și obscenă. Unul din primele cuvinte pe care le-am învățat în limba aceasta, țin minte exact cînd, eram la sfîrșitul liceului, l-am căutat în dicționarul meu fără coperte care a fost uitat de o prietena de atunci într-un metrou din Paris. Ce mi-a plăcut a fost cuvîntul « rar », scris cu caractere mici și italice în paranteze, lîngă el. Ca pentru a-l anihila, ca pentru a indica în mod clar ca acel cuvint trebuie uitat.

Je déambulais sans but sur l’étroite rue de la Fôret.

Ea mi-a apărut în față fără să bag de seama. Totul în înfățișarea ei ar fi trebuit sa mă mire. Totuși, reușise să combine fiecare element al fermecătorului tablou cu o precizie de autoportretist baroc. Nu m-am întrebat vreun moment unde a găsit ea rochia aceea impunătoare, de catifea verde-închis, cu falduri largi prinse sub sînii slabi cu o broșă de argint căreia îi săriseră pietrele, cu mîneci bogate și pelerină subțire, cusută de gulerul răsfrînt, așa cum nu m-am întrebat nici cine i-o fi dat crucifixul de aluminiu atîrnat de panglica subțire din jurul gîtului, sau șiragul de mătănii pe care îl ținea în jurul încheieturii osoase. Am admirat mai întîi, ca și cind aș fi vrut sa prelungesc la maximum plăcerea privirii, rama bogată, pe care degetele ei încleștate o ridicaseră la o înălțime suficientă cît să-i intre în vidul dintre lemnele frumos sculptate trupul tăiat de la talia subțire în sus de geniala mînuire a pensulei. Chiar și fondul de ten pe care îl folosise ca sa își coloreze obrajii și gîtul îi era mult mai închis decît pielea obrajilor și, de aceea, părea ca timpul oxidase stratul gros al vernisului care trebuise să păstreze intacte strălucirile uleioase ale culorilor care îi compuneau irealitatea chipului. În planul îndepărtat se vedea strada îngustă, tăiată de linia de tramvai, casele înnegrite, gardurile pipernicite și cerul gri și rece. Își construise expresia accea pierdută, care privea undeva pe deasupra umărului meu, cu o migală maniacală, ochii îi erau de o irizare incertă iar porii plini de un sebum delicat. Poza cu o gratie plăpîndă, păstrîndu-și trăsăturile vii în acea înțepeneală pe care ar fi vrut să o perpetueze la nesfîrșit, în uriașul muzeu care devenise, printr-un simplu act de voință al unui personaj din propriul tablou, orașul meu.

Cum sa nu o urăsc, chiar și acum, pe femeia în vîrstă care a venit în fuga de pe o străduță perpendiculară, agintîndu-și brațele, rupînd vraja ? Cum să nu o privesc ca pe o profanatoare vulgară, atunci cînd îmi amintesc cum a smuls rama cea aurită din mîinile fiicei ei, punîndu-și-o ei înșeși pe umeri ca pe o cruce ? Cum sa nu mi se încrețească pielea de dezgust, atunci cînd mîinile ei de gospodină i-au prins fetei cotul fragil, tragînd-o după sine, cu sclipiri de panică în ochi, dar cu cea mai tandră voce de pe pămînt ? Cum să îi uit privirea ei moartă care mi-a fixat pupilele, care implora milă și înțelegere, în timp ce încerca să ascundă din concretitudinea acelei după-amiezi umede de mai faldurile de un verde-închis ale uimitoarei rochii ale fiicei ei? Au plecat mergînd ușor, în urma lor a rămas doar o urmă goală și decolorată pe zidul vechi al realității mele dezolate.

J’ai continué à déambuler sans but sur l’étroite rue de la Fôret.                                

 

respiro@2000-2004 All rights reserved