|
Claudiu Komartin
Mama și-ar fi dorit să îmi văd de treabă Să spun că din depozitul acesta, cu pardoseala neagră
Mama și-ar fi dorit să îmi văd de treabă să nu mă doboare înfrângerea oricărui anonim să nu fiu nefericit să dorm noaptea și să fac bani de fapt, eu chiar umblu mult mă urc în tren doar fiindcă mi-e dor de unul sau altul și mă plâng că trăim într-o minciună ioana fetița lui sociu s-a născut când l-au prins pe saddam ce iarnă ciudată curmalii plesneau de flori în grădina în care soldații îl dibuiseră pe arab aliații au căutat mult dar nimeni n-a găsit până la urmă dovezi concludente pentru pornirea acelui război din care în curând va rămâne doar amintirea hopa am ajuns să vorbesc despre politică și războaie când eu nu voiam decât să notez că mama e dezamăgită de mine acum stau cu piciorul pe-un prag și mă balansez gândindu-mă în ce parte să îmi arunc trupul ca pe o mănușă smulsă cu mână cu tot în explozia unei mașini-capcană lângă o moschee din bagdad.
Să spun că din depozitul acesta, cu pardoseala neagră
acoperită ici-colo de pete simetrice, alburii, anonime (uzină dezafectată prin care mai demult aș fi petrecut nebunește) lumea s-ar vedea altfel, ca o aglomerare de galerii luminoase și scorburi în care e pusă-n scenă explozia firavelor mele cartilagii, articulații, speranțe (mă sfârșesc într-o hală întunecată și orice zgomot capătă pretutindeni în jur amplitudinea unui tunet) cu trecerea timpului îmi descopăr corpul tot mai departe de mine carnea mâinii atârnă deja flască și rece ca un șirag de perle pe piele cicatrici și cheaguri înlănțuite precum lichenii încât nu știu ce mă mai împiedică să-mi trag pătura peste cap în așteptarea unui cutremur ce-o să mă îngroape de viu într-o noapte și până când să mai scriu cu infimele mele resurse în starea comună a neputinței și deznădejdii cu obrazul fierbinte și ochii spre zidul ce stă să se năruie acum când numai paharele mai păstrează în clinchetul lor urmele buzelor ce n-or să mai guste vreodată spaima dimineții forțând ferestrele.
Din două în două nopți visez un mare cutremur am zile oribile mă doare fiecare bucățică de carne îmi vine să le spun tuturor că o să murim brusc în mintea mea se repetă același scenariu totul în jur e transformat în moloz și
mă isterizez de frică mănânc cu noduri de frică soneria îmi sparge timpanele de frică beau prea mult, de frică mă și fut de frică
tratamentele chimice prescrise o dată la câteva luni sunt o frecție se poate ca mințile mele să fie țăndări dar nimic nu mă poate împiedica să alerg mai departe prin dezastrul psihic al unei vieți răvășite de la optișpe ani
poate că gura asta hâdă care mă înghite este scăparea mea
ce cauți tu aici soldat trecut prin grodek apropie-te dezleagă-mă cu un urlet de coșmarul prin care trec strivește-mi buzele
scrie.
Poezii de Claudiu Komartin
|