Scurtă introducere în literatura macedoneană

 

de Octavian Blenchea

 

Ca orice altă națiune din Balcani, și națiunea macedoneană are propriile ei marturii despre adîncile urme lăsate de istorie. Atîta doar ca, în cazul macedonenilor, lucrurile evoluează puțin mai greu. Cam orice element care ține de identitatea culturală și națională a unui popor este astăzi, sau a fost în trecutul apropiat, contestat în cazul macedonenilor. Începînd cu drapelul, trecînd prin limbă (s-a spus că nu e decît un dialect al bulgarei), prin teritoriu (revendicat, aproape jumătate, de extremiștii albanezi care visează o Albanie Mare, dar și de sîrbi, care mai numesc uneori Macedonia drept Serbia de Sud) și pînă la însuși numele țării (tocmai ne aflăm în mijlocul unui scandal internațional provocat de decizia SUA de a recunoaște numele Macedonia în locul celebrului FYROM – Former Yugoslav Republic of Macedonia, spre disperarea grecilor, care îl considera drept moștenire culturală națională), Macedonia a fost lovită în elementele ei fundamentale. Ca și cum n-ar fi fost destul, fostul președinte Kiro Gligorov a fost victima unui atetant, din care a supraviețuit, iar președintele Boris Trajkovski a murit într-un accident aviatic in Bosnia.

Dincolo de toate aceste fapte, literatura macedoneana se străduiește să țină pasul cu literatura contemporană si, de cele mai multe ori, reușește. Dacă ar fi să menționăm doar prestigiosul festival internațional de poezie Serile Poetice de la Struga, ținut an de an pe malul lacului Ohrid, și ar fi de ajuns. Scriitorii macedoneni, proveniți dintr-un spațiu, iugoslav, mai puțin restrictiv și mai deschis, în comparație cu ceilalți scriitori din spațiul ex-comunist, și-au structurat creațiile pe două mari coordonate: întoarcerea către propria tradiție națională și universului literar universal așa cum este el perceput de matricea spirituală macedoneană.

În ce privește prima direcție, este de menționat faptul că, în actuala ei forma, limba literară macedoneană s-a născut abia în 1945. Într-un interval foarte scurt, o comisie din care făcea parte și Blaze Koneski, cel ce va fi considerat apoi poetul național macedonean, a întocmit o ortografie și un alfabet specifice, în vara lui 1945. În mod firesc, a existat literatură macedoneană și înaintea acestui an, cel mai de seama reprezentant fiind considerat întemeietorul noii literaturi macedonene, Koco Racin. Însă prima generație ordonată de scriitori macedoneni apare, fără îndoială, abia după 1945. Pe lîngă Blaze Koneski (publicat deja de Revista Respiro), din această primă generație mai fac parte Aco Sopov, Slavko Janevski, Vlado Maleski, Kole Casule etc. Dincolo de orice discuție asupra valorii creațiilor acestor autori, ei au meritul de a fi deschizătorii unui drum și, pe cale de consecință, de a se constitui în puncte de reper pentru cei care vor urma. Generația următoare și-a raportat creația la opera lor, continuînd, pe de o parte, recuperarea unui trecut prezent în tradiții, recuperare care s-a produs, deseori, cu ajutorul limbii slave vechi, pentru a crea senzația de arhaic, iar pe de altă parte cu dorința manifestată de a sincroniza creația literară macedoneană cu unda mișcării literare mondiale. Literatura macedoneană avea de recuperat acest handicap al literaturilor balcanice, însă cu un secol de întîrziere. Asumîndu-și creația universală, la mijlocul secolului XX, și beneficiind de deschiderea politică oferită de fosta Iugoslavie, scriitori macedoneni au învățat repede direcția literaturii și i s-au conformat, aducînd cu ei contribuția specifică spațiului geografic și cultural din care s-au născut. E de menționat, totuși, și la un interval temporar atît de scurt faptul primește o altă însemnătate, că primul deceniu de dupa crearea limbii macedonene literare a fost unul dominat, în creația literară, mai cu seamă în proză, în mod firesc, de socialismul realist doctrinar. O generație creată de Slavko Janevski sau Vlado Maleski, profitînd de schimbarea climatului cultural al anilor 50, a reușit trecerea către un pluralism estetic, care va lăsa ușile deschise către creația lui Proust, Gide, Faulkner sau Hemingway. De asemenea, e de menționat activitatea de traducere a marilor creații universale, fapt care a deschis nu numai orizontul creatorilor, dar a pregătit publicul pentru a fi un avizat receptor al operelor ce vor urma. Poate primul semn al capacității scriitorilor macedoneni de a se manifesta în proză a fost dat de “Marea ap㔠a lui Zivko Cingo, roman al cărui mesaj se leagă de mesajul etnic și spiritual pe care îl emite națiunea. Deceniile care vor urma vor fi dominate de perfecționarea stilului și de abordarea unor teme și strategii diverse de realizare artistică.

Literatura contemporană macedoneană, deja afiliată trendului cultural universal, se simte descătușată, poate mai mult decît alte literature din Balcani, de etichetarea literaturii sau limbii “mici”. Tendința este aceea de a dezvolta poezia printr-un procedeu metatextual, urmare a îmbinării poeziei cu teoretizarea ei, dar și cu cunoașterea și împlinirea spirituală. Neobosita sete de cunoaștere, neîmpăcarea cu soluția poetică precedentă, dorința constantă de a experimenta și de a învăța, toate acestea fac din viața culturală macedoneană una dintre cele mai active din Balcani și, totdată, lipsită de complexe.

Așa s-ar putea descrie, în cîteva cuvinte, literatura macedoneană, din păcate prea puțin cunoscută publicului românesc. Dincolo de război sau alte ciudățenii ale lumii contemporane, scriitorii macedoneni aduc contribuția lor la lumea în care trăim, indiferent dacă limba, drapelul sau numele țării sint contestate. Macedonenii de azi dovedesc că își pot face auzit glasul prin literatură. Fără a fi contestați.

 

 

respiro@2000-2004 All rights reserved