Un prozator de cursă lungă 

       de Marius Miheț

 

Încă de la apariția volumului Cuiburi de vâsc (povestiri) (2000), Florin Lăzărescu s-a remarcat printr-o proză preocupată de faptul cotidian, tratându-și textele cu umor și temeinicie. Un volum de povestiri, publicate într-un format electronic, Șase moduri de a-ți aminti un cal sau șase povestiri (2003), urmând aceleași jocuri voioase de secvențe cotidiene, a pregătit romanul Ce se știe despre ursul panda (2003). Acest volum consemnează o asumare solidă a conștiinței de prozator, proba finală a posibilităților creative și de sistematizare pe întinderi mari. Romanul e, din toate punctele de vedere, o reușită majoră, în ciuda unor grăbite rezolvări de pseudo-deznodăminte. Una dintre cele mai valoroase realizări ale prozei tinere de la noi din ultimii ani.   

Florin Lăzărescu se situează aparent pe același nivel textual cu colegul său de la „Timpul”, Lucian Dan Teodorovici. De bună seamă că cei doi tineri prozatori sunt prieteni, iar predispoziția amândurora către proză îi provoacă constant, stimulându-se reciproc. Observată dinafară, e o concurență frumoasă. Nu întâmplător Florin Lăzărescu include în textul romanului său Ce se știe despre ursul panda referiri la romanul lui Lucian Dan Teodorovici – Circul nostru vă prezintă (2002). O intertextualitate ludică, căci cei doi prozatori par că se joacă, la început, cu romanul. E doar o aparență. Serioși și talentați, cei doi ieșeni construiesc cu migală textele, deși avântul tineresc ce-i caracterizează ar sugera o imediată nerăbdare, instinctuală, identificabilă în dinamismul narațiunilor.

De Cătălin Mihuleac îl leagă o esență a umorului travestit, a umorului cu întârziere. Subtil dar neavând ironia socială a lui Mihuleac, Florin Lăzărescu are o structură asemănătoare cu Radu Pavel Gheo: o dată umor sincer, spontan, contextualizat și de situație combinat cu alternări grave ale discursului,  și-apoi o disponibilitate maleabilă atât pentru proza scurtă cât și pentru roman. În sfârșit, capacitatea de a manevra multe personaje, de-a realiza întretăieri narative pe spații întinse e o caracteristică ce-l apropie de Constantin Popescu.

Pe Florin Lăzărescu îl individualizează aplecarea spre socialul mistic, către sensurile sibilinice ale existenței. Deși face parte din noua degenerație, Florin Lăzărescu nu scrutează direct politicul și socialul crunt în proza sa. Marca esențială a scriiturii sale o constituie perspectiva religiozității în realitatea postceaușistă.

Grav și plin de umor, Florin Lăzărescu creează în Ce se știe despre ursul panda o lume a inocenței și deslușirii sensurilor, o gâlceavă a personajelor cu lumescul și cu Dumnezeu. Paginile acestei cărți sunt populate de oameni sensibili, păpuși ce păstrează construcția însăși a autorului lor. Atenți și preocupați de evenimentele care le animă viața, tinerele personaje participă, cu excepția Șobolanului și a „negriciosului”, la imaginarea unei lumi proprii. Aceasta e fie paradisul divin, fie cel terestru, social. În mare parte Ce se știe despre ursul panda dezbate formele susceptibile ale paradisului. Construirea aceste lumi imaginare prezintă deopotrivă și efecte secundare: între acestea, cel mai important e o boală a imaginației, în fapt, un delir mistic, individual. Pe de-o parte avem povestea unor tineri aurolaci, orfani ai străzii: Șobolanu, Holbatu, Fomi, Clipici și Rârâitu. Între aceștia se evidențiază Șobolanu. Conducător și întreținător al acestora, el are experiența străzii și le oferă o formă a paradisului posibil: un așezământ. Când Holbatu, convins de același Șobolan, se alătură grupului, paradisul se verticalizează deodată cu conștiința lui Dumnezeu: Holbatu e singurul care citește Biblia - de aici și utilitatea lui în grup: a le citi celorlalți texte din Scriptură pentru a-i ajuta la cerșit. Fomi, Clipici și Rârâitu nu ies cu nimic în evidență, ei reprezintă doar diversele malformații sociale și amploarea acestora. Alungați din canale, trăiesc într-un cavou laolaltă cu osemintele unei vechi familii boierești.

Pe de altă parte, formele paradisului sunt deslușite, în alte fire narative, prin preotul Nicolae și Toma. Putând fi personajul principal al cărții, Toma e de departe eroul cel mai apropiat naratorului. De altfel, autorul intervine, în cazul lui, în text, îl tachinează, îl provoacă, ne introduce în subteranele creierului personajului căutând explicații. Deși ni se spune că are o iubită, Toma e un singuratic, frământat de probleme existențiale, mistice. Din discuțiile cu părintele Nicolae descoperim tulburările la scară mică a unui Raskolnikov dar și dependența de lumesc a unui Holden Caulfield. Destinul său rămâne suspendat, ca al celorlalte personaje. În ultima parte a romanului, autorul sufocă naratorul și-i ia locul, indispus, la capătul puterilor, vrând să încheie socotelile cu propria ficțiune cât mai grabnic. Din acest moment narațiunea se încarcă de echivoc. Ni se sugerează ba că unele personaje ar fi nebune (multe scene se petrec în preajma unui spital de nebuni), ba că ar exista unele legături de rudenie între eroi. De asemenea, sugestiile unor scene în care apar posibili dublii ai personajelor sunt estompate. Locul eroilor e luat în final de autorul lor, devenit personaj în popria-i ficțiune. El rătăcește prin diverse locații (biserica în renovare), caută rezolvări, ieșiri, se sperie și alunecă în banalul oricărui personaj intimidat de autorul său. Ambetat, autorul își încheie ficțiunea promițându-și o vacanță și timp personal. Bineînțeles, părintele Nicolae, urmărit într-un al treilea fir narativ, va suporta consecințele intervenției autorului: solitar și mărinimos, e tipul preotului ortodox care înțelege prefacerile și urmează dogmatica teologică, bun sfătuitor și duhovnic, știe exact cât și când să intervină.

Egocentric și narcisist, autorul-personaj și-a iluzionat cale de trei sferturi din roman cititorii și personajele încredințându-ne că acestea sunt cele mai importante, pentru a interveni în final și a se impune. Nu pregetă, de aceea, să-și insulte posibilii detractori (cititorii).

Deși unii comentatori au minimalizat romanul lui Florin Lăzărescu la simple re-make-uri ale unor filme și concepte cinematografice (ele există!), nu putem reduce esența romanului la acestea. Nu încape îndoială că Florin Lăzărescu e un creștin (ortodox) care cunoaște nu doar Biblia, ci și învățăturile Părinților Bisericii. Am recunoscut în romanul lui învățături pornind de la Sf. Ioan Gură de Aur până la Ilie Cleopa, percepte ale dogmaticii ortodoxe, nenumite de autor; el nu dă nici un exemplu, însă vorbele părintelui Nicolae verifică aceste accepțiuni religioase: „Feriți-vă de dorința vederii lui Dumnezeu în această lume și veți trăi fericiți...”. Imaginea lui Dumnezeu e supratema romanului. Într-o lume în care se cer „știri despre Dumnezeu”, Holbatu vrea să-l vadă pe Iisus și-l recunoaște în Toma, ca o proiecție paternă, emblemă a bunătății umane. Toma, dezorientat și rătăcit, poartă discuții cu părintele Nicolae nu oriunde, ci în turlă, ca un refuz al profanului; alteori vorbește cu un prieten într-un copac; la fel, Holbatu modelează păsări de lut – simboluri ale înălțării. Toma oferă imaginea unui Dumnezeu familiar, înțeles uneori ca un vecin tăcut sau vorbăreț, cu simțul umorului și pus pe șotii. Comparația cu un urs panda, inofensiv ca majoritatea personajelor, sensibil, tăcut și simpatic e sugestivă: „Parcă ar refuza (ursul panda, n.n.) să se mai înmulțească, parcă ar fi atins înțelepciunea supremă, n-ar mai vedea rostul să ia parte la perpetuarea vieții ăsteia amărâte”. Explicațiile nu sunt lipsite de umor și gravitate deopotrivă: „E riscant să te joci cu Dumnezeu. Bine, acum nici el nu e genul care să-și piardă vremea cu tine. Doar nu-i prost. Te lasă să fugi și nu se obosește să te caute. Știe că te întorci singur, ispășit, înapoi”.

Greutatea personajelor de a înțelege adevăratul chip al lui Dumnezeu se datorează și celuilalt Dumnezeu, Regizorul-Autor. Victima predilectă e Toma, care nu înțelege despre care Dumnezeu e vorba. Bântuit de creatorul său de hârtie, Toma se rătăcește în aproximările divinității. Rezolvarea ține tot de autorul-personaj, care, plictisit, cum spuneam, și, cumva ex abrupto, încheie conturile narațiunii, lăsând destine suspendate și cititori cu buza umflată.

Florin Lăzărescu are șansa să trăiască într-un spațiu cultural și, mai ales, spiritual. Un loc în care religiosul predomină iar oamenii se refugiază din realismul postdecembrist, încă, în credință. Asta e șansa personajelor sale. Aceasta e gama literară preferată a autorului. Asemeni eroilor săi, el reclamă drama socialului și radiază spiritual.

Într-o lume lipsită de miracole, Florin Lăzărescu vorbește grav și desfătător despre miracolul căutării și al prezenței lui Dumnezeu. Un roman alert, excelent construit, în egală măsură vioi, colorat, solar și grav, Ce se știe despre ursul panda consacră un prozator cu mari resurse ludice și de construcție.

                                                                                                  

Text publicat în revista „Familia”, nr.4/2004

 

                                  

 

respiro@2000-2004 All rights reserved