Cei dintâi

 

                                                                                               

                                                                                                de Tiberiu Stan

 

 

            Când eram mic, bunicul îmi povestea despre strămoși. La masa de dimineață, ziua, în timpul plimbărilor prin oraș, seara, la culcare - îmi povestea tot timpul. Acum, când mă gândesc la bunicul, nu mi-l pot aminti altfel decât povestindu-mi despre strămoși.

            Să nu uiți, să nu uiți nepoate că strămoșii tăi au fost cei dintâi între toți. Și asta din cele mai vechi timpuri. Vitejia și iscusința lor i-a făcut să se impună în lume, să facă respectat și temut numele nației noastre. Dușmanii, ca și prietenii, ne recunoșteau și ne invidiau, pentru că nici o țară nu se putea compara cu a noastră. Aici curgea lapte și miere. Și când nu curgea, pica. Am știut întotdeauna să ne descurcăm, să trecem prin istorie ca gâsca prin apă, să supraviețuim înconjurați de vecini mai puternici, mai harnici și mai perseverenți.

Adevărul e că nu numai bunicul vorbea într-una despre strămoși. Era, cum mai este și astăzi, aproape singurul subiect de discuție printre compatrioții mei. La TV, la radio, în ziare, istoriile glorioase predominau în raport cu știrile de zi cu zi. Filmele, piesele de teatru, concertele, erau și ele despre strămoși. Dar nimeni nu povestea cu farmecul și cu convingerea bunicului.

Mare a fost Victor cel Mare, mare a fost Victor cel Mic; la fel și Victor cel Mijlociu, toți Domni unul-și-unul. Mare a fost și văduva lor, Doamna Victoria cea Afurisită. Dar mai mare decât toți - inimaginabil de mare - a fost Înălțimea sa Domnul Victor cel Scund, zis și "Nemărginitul" - îmi spunea bunicul la coadă la Alimentara, arătându-mi efigia acestuia pe borcanele de bulion. El a opus rezistență armatei anglo-norvegiene, vreme de aproape trei zile. A pierdut, în doi ani de domnie, doar treizeci de cetăți. Patru le-a și luat înapoi. Nici fiul său n-a fost rău...

Așa s-au scurs anii vârstei mele de aur, în zumzet de bătălii și clămpănit de proteză dentară. Când cineva mă întreba ce vreau să mă fac când voi fi mare, spuneam că mă voi face strămoș. Și nimeni nu râdea. Dimpotrivă: devoțiunea mea îi impresiona pe toți, și mi se prezicea un viitor strălucit. O mătușă de-a mea susținea, exagerând, că aș putea ajunge chiar gestionar. Doar bunicul Victor nu părea interesat de viitorul meu: pentru el, trecutul era cu mult mai important.

Un model de înțelepciune națională a fost Domnul Victor cel Prost, supranumit de vrăjmașii săi "Cel-de-o-prostie-fără-Precedent". Când caravelele portugheze au coborât pe Dunăre, în căutarea legendarului Eldorado (aici era, Victoraș, pe meleagurile noastre preasfinte), Domnul a dat foc tuturor cetăților și s-a ascuns cu poporul în munți. Portughezii, înșelați, au făcut calea întoarsă, fără să fi luat nimic de la noi. Un sfert de secol mai târziu, când ai noștri au ieșit din codrul cel des, umed, întunecat și prietenos, au găsit țara populată de nemți. Aceștia se instalaseră aici, renovaseră cetățile, cultivaseră grâu și porumb și puseseră pe roate o economie de piață funcțională. Restauraseră chiar și vechile ruine pelasgice. Dar, nereușind să reziste iureșului oamenilor-pădurii, și mai cu seamă mirosului acestora, s-au întors în țara lor, lăsând totul baltă. Ăștia am fost noi, Victoraș: i-am dus de nas pe toți, într-un fel sau altul.

Sau:

Primul zbor spre Lună a fost inițiat de către Domnul Victor cel Surd, care a plecat din capitala Hilarienburg într-un car cu boi, minune a tehnicii acelor vremuri. Misiunea s-a încheiat însă prematur, în comuna Împiedicați, unde atelajul a fost primit de către localnici cu ospitalitatea noastră tradițională. După un chef care a durat doi ani și opt luni, Domnul a făcut apoplexie și a crăpat, lăsând tronul fiului său, Victor cel Surd și Șchiop, care avea să își câștige, în urma bătăliei cu năvălitorii helveți, supranumele de "Cel Surd, Șchiop și Ciung".

Sau, în fine:

            Ehei, nu mai suntem ce-am fost. Dar tot calitățile noastre fără seamăn pe lume ne-au dus de râpă. Trebuie să cunoști, nepoate, povestea Domnului nostru Victor cel Mărinimos, supranumit "Păduchiosul". Într-un acces de dărnicie unic în istoria neamurilor, a întreprins un turneu pe la toate curțile Europei, Asiei și Africii, rugându-se de capii acestora să îi accepte cadourile: cheia vreunei cetăți, câte o mină de aur, o provincie mănoasă... Dar ei îl țineau la distanță, ferindu-se de paraziți cum puteau, și refuzau să primească ceva. Atunci le-a lăsat alor noștri...

Copilăria mea inițiatică a luat sfârșit odată cu viața bunicului, care a murit într-o după-amiază nefastă, sufocându-se într-un autobuz supra-aglomerat. Bunicul s-a alăturat galeriei de spectre ce fac gloria națiunii, dar poveștile lui mi-au rămas alături, călăuzindu-mă în anii ce au urmat. Pot spune, fără să exagerez, că din ele mi-am tras puterea și echilibrul, că ele mi-au ținut dreaptă cârma corabiei cu care am navigat prin oceanul învolburat al timpului.

            Am terminat școala, liceul, ba chiar și o facultate. M-am însurat și am făcut trei copii: Victor, Victor și Victor. Din păcate, nu am ajuns gestionar, ci doar profesor de istorie. Este cea mai banală profesie din țară - aproape o treime din populația matură o practică - și cea mai prost plătită. Dar am satisfacția de a le povesti, la rândul meu, copiilor, despre faptele înaintașilor: am preluat ștafeta bunicului. Și mă străduiesc să fiu la înălțimea exemplului său. Când Victorițele și Victorașii din clasă rup scânduri din bănci, se bat pe vreun obiect de îmbrăcăminte sau pur și simplu urlă de foame, eu îi liniștesc dându-le exemple ilustre.

            Stră-stră-stră-strănepoți de eroi, și odrasle ale unor ființe bicisnice, luați aminte la mine și încercați să trageți învățături din pilda strămoșilor noștri.

            Și le istorisesc câte o bătălie din trecutul nostru de glorie, în timp ce ei se împart în două tabere și se bombardează reciproc cu scuipaturi.

Apoi vin sărbătorile, când ne împodobim școala cu drapele naționale și cu fotografii ale unor cetățeni ce seamănă leit cu eroii. Cum strămoșii noștri au fost primii în toate, serbăm aproape tot ce se poate serba: ziua descoperirii Green-Landei, ziua inventării helicopterului, ziua inaugurării Marelui Zid... La care se adaugă nenumăratele aniversări și comemorări ale Domnilor și Doamnelor și celebrările înfrângerilor-doar-pe-trei-sferturi în războaiele de apărare a patriei. Avem 129 de sărbători, fără a le socoti pe cele religioase. Dealtfel, și cei mai mulți dintre sfinți tot din neamul nostru se trag.

Așa au mers lucrurile o vreme, până într-o zi de duminică, în care, fiind singur acasă (copiii și soția  erau la cerșit, pe treptele bisericii), am auzit bătăi în ușă. Am deschis, am privit în jos - până pe la nivelul buricului - și am încremenit: era Cel Scund în persoană, în toată nemărginirea sa. După ce m-a asigurat că nu este vreun actor, angajat să facă reclamă la bulion, i-am făcut cuvenitele plecăciuni și l-am poftit înăuntru.

            Fiule, mi-a zis el, cu voce pițigăiată, vor veni vremuri grele, dar tu să nu te lași doborât de disperare. Adu-ți aminte de vorbele bunicului, adu-ți aminte de faptele noastre și vei reuși. Vei supraviețui și tu, cum a supraviețuit însăși nația. Oricât de greu îți va fi, vei ști că noi îți suntem alături, și că te poți sprijini pe noi în orice împrejurare. Ai fost întotdeauna un patriot, ai crezut în noi cu toată ființa ta, și nu te vom lăsa.

Iar vremurile cele grele au venit. Nemaiputând să ne plătească salariile, statul ne-a concediat pe jumătate dintre noi, aleși în mod echitabil, prin tragere la sorți. În scurtă vreme, soția m-a părăsit - pentru un șmecheraș dubios, cu bani și mașină străină - lăsându-mi copiii pe cap. Nu i-o pot lua în nume de rău: nemaiavând bani pentru dări, statul ne oprise apa și căldura (iarna era abia la început). Cum era să mai rămână?

Cu două ore înainte să mi se taie și lumina, am văzut, cu satisfacție, la știri, că sub dărâmăturile unui nou cartier (surpat, fără motiv, peste noapte) s-a găsit clavicula stângă a celui dintâi om din lume: strămoșul nostru, al tuturor. Testul cu carbon radioactiv a stabilit, fără dubiu, că datează dinainte de facerea lumii. Pentru asta am deschis o sticlă de vin franțuzesc, pe care o păstram de la absolvirea facultății. Aș fi preferat să cumpăr o sticlă dintr-al nostru, contrafăcut, dar banii nu îmi mai ajungeau.

Mă pregăteam să îmi torn în pahar (băieții nu au împlinit încă opt ani -vârsta legală pentru consumul de băuturi spirtoase), când o mână de femeie mi-a smuls sticla, cu violență. Era o tânără nespus de frumoasă, îmbrăcată în straie cum nu mai văzusem decât la muzeul de Istorie a Nației. De unde apăruse lângă mine? Dar pe cine interesează?

În halul ăsta ai ajuns, să bei din vinul dușmanilor? Ar trebui să îți fie rușine.

A deșertat licoarea infamă, a scos din sân un poloboc generos și m-a tras după ea în dormitor. A doua zi dimineață dispăruse, dar casa era dereticată, iar cămara plină cu de-ale gurii. Iar peste o săptămână, pe seară, m-am trezit cu altă mândră nurlie.

De atunci fac dragoste doar cu Domnițe din vechime, ce mă vizitează în calești aurite - pe care le parchează în balcon. Și trebuie să spun că nu o regret pe Victoria: Domnițele sunt cu mult mai bune la pat. În plus, gătesc dumnezeiește, fapt ignorat pe nedrept de cărțile noastre de istorie. Am de gând să fac personal demersurile necesare la Minister, pentru remedierea acestui neajuns.

 

                                  

 

respiro@2000-2004 All rights reserved