Uşa şi fereastra

de Adrian Drăgan

“Fa-mi Doamne fereastra uşă

Lanţurile nuieluşă

Gratiile când le-ating

Fă-le fire de paing…”

Cântecul zbură pe fereastra zăbrelită ca un pumn de firimituri aruncate de la balcon de o gospodină şi, în aerul static al amiezii de iunie, se răsfiră şi plutea uşor de-a lungul străzii Uranus pe care copilul tocmai dăduse colţul.

Învăluit de cântec, s-a oprit în loc.

Era Ţămbălică, puştiul din taraful lui Revelion care cânta în cârciumile din cartier şi în care slujea pe post de al treilea picior al ţambalului şchiop – dar iscusit – al tarafului. Ţămbălică mergea spre Cârciuma Grecului, cărând acordeonul vărului său, Limbă, cel mai vestit acordeonist din cartier, căruia îi tăiaseră limba când era mic pentru că înjurase pe cine nu se cuvine şi de atunci plângea, râdea, şoptea doar la acordeon. Ţămbălică era mic de stat, poate şi din cauza că peste tot unde cânta taraful lui revelion, el purta pe cap ţambalul ce avea doar două picioare. Puştiul era al treilea şi se poate spune că îi intrase atâta muzica în cap încât recunoştea un cântec până şi în zdrăngănitul tramvaiului sau în bolboroseala apelor ce şiroiau prin rigolele străzilor în zilele ploioase.

Şi acum, când adulmecase cântecul acela ce flutura ca o perdea de la fereastra zăbrelită a închisorii, simţi cu flerul sau infailibil ca avea de face cu un adevărat şlagăr ce putea rupe multe inimi şi goli multe portofele. Aşa că se opri în loc, primind cântecul.

Iar când soldatul de la ghereta din faţa închisorii l-a îmbrâncit cu patul năduşit al armei şi el a plecat alene lăsându-şi pantofii scâlciaţi şi prăfuiţi în asfaltul încins – a plecat desculţ dar cu un cântec nou în minte şi un pic şi în inimă.

Cine, insă, cine cânta, cu dor şi jale şi tristeţea depărtării şi nădejdea deznădejdii? Asta, Ţămbălică nu o ştia şi nu avea sa o afle decât mult mai târziu, prea târziu, dar soldatul adormit cu patul armei năduşit o ştia – căci văzuse în dimineaţa trandafirie duba neagră ca un dric parcând în curtea puşcăriei şi jandarmii înarmaţi pana în dinţi înconjurând-o pentru a cobori din ea ca pe o fiară înlănţuită din cele ce mai apăreau pe vremuri, când el era copil, în târgul din Obor, aduse de fotografi şi circari, nu un leopard sau un urs, nici măcar un lup deşi lui lup îi ziceau, pe duşmanul poporului, banditul Alexe Valimăreanu din Făgăraş, prins prin efortul conjugat al organelor de miliţie, securitate şi armată într-o  ambuscadă ce a durat şapte zile şi opt nopţi. Îl aduceau direct din munţii în care se ascunsese şi luptase alături de ceilalţi bandiţi, prinşi înaintea lui şi care acum erau deja judecaţi şi semănaţi în pământul de la marginea vreunei păduri cu gloanţe semănate în piepturile slabe, scofâlcite, arse de lampa de sudură atât de folosita în procedura de ancheta. Astă era ultimul, se spunea, ultimul lup din haita care dăduse ani de zile dureri de cap unui minister întreg şi câteodată chiar şi tovarăşului secretar general, nerăbdător sa termine afacerea asta care îi era ca un vis rău amintitor al altor vremi.

De ce erau aşa de neliniştiţi grangurii din cauza unor fugari din munţi, flamanzi şi bărboşi şi alungaţi de ici colo, soldatul cu pricina, băiat din Colentina, habar n-avea, el ştia ce le zisese tovarăşul capitan dimineaţa, băi, au prins pe ultimul lup din haita bandiţilor din Făgăraş şi îl aduc la noi, trebuie sa facem dovada pregătirii noastre şi ataşamentului fata de partid, mai ales că o să vină şi tovarăşul ministru, şi tovarăşul general cutare şi tovarăşul şi tovarăşul, atâţia tovarăşi grei o nu puteau încăpea în mintea simpla de soldat, ea reţinuse ca era un bandit mare, pe care-l căutaseră tovarăşii ăştia ani de zile şi care omorâse oamenii partidului pe coclaurii pe unde ei îl hăituiseră. Tovarăşul căpitan nu minţise: într-adevăr au venit ministrul şi generalii, pesemne că într-adevăr banditul ăla le dăduse multa bătaie de cap, şi de-aia I-au dat şi tovarăşii de la Securitate lui bătaie la cap şi la tălpi şi la coaste şi nu numai, că îl auzise urlând ca un lup până să-l duca înapoi în celula unde acum, în timp ce soldatul era de planton şi se ruga în gând sa treacă cineva cu o ţigară, banditul zăcea pe cimentul rece, cu sângele picurând din răni ca şi cântecul ce ii susura din piept şi se scurgea în sus pe zid pentru a ieşi pe fereastra îngustă, strecurându-se printre gratii pentru ca vântul să-l ia şi să-l poarte aiurea.

Şi nu numai Ţămbălică asculta cântecul, ci şi tovarăşul plutonier major care făcea de pază în faţa celulei, şi se minuna cum de un bandit poate sa cânte aşa frumos că aproape I se făcea şi milă de el, ia mai taci, bă, iţi arde de cântat, I-a strigat fără convingere şi, cuminte, banditul a tăcut. Iar plutonierului aproape ca i-a părut rău.

Poate a adormit şi a început sa viseze pădurile lui, sau poate o casă de la marginea unui orăşel, pierdută între livezile care unduiesc spre munte, şi ferestrele largi ale casei deschise, cu perdele albe şi mari fluturând în bătaia vântului, sau poate zilele de dinainte, când stătea la cafenea cu pălăria pe genunchi şi bea bere cu prietenii, cine ştie la ce poate visa cel ce are sa moară?

Visător, Ţămbălică îşi târa picioarele slabe şi zgâriate prin praful Străzii Odessa, spre Cârciuma Grecului, unde taraful lui Revelion avea să cânte în acea seara. Mergea fredonând versurile picurate pe fereastra închisorii, întorcându-le cu limba în gura pe toate părţile, aşa ca atunci când deschise uşa cârciumii, un cântec nou se născuse.

“Balada puşcăriaşului necunoscut” l-a botezat Revelion, după ce l-a ascultat, dus pe gânduri, scărpinându-şi o cicatrice rămasa în urma unei răni de şiş căpătata în cei doi ani de pârnaie pe care îi făcuse când era încă un puşti, înainte ca muzica sa-i schimbe viaţa. Căci de cum a ascultat cântecul, intuiţia infailibilă a lui Revelion a decretat ca melodia asta va avea un succes uriaş, şi nu doar datorită virtuozităţii acordeoniştilor, vioriştilor sau guriştilor, ci mai ales cuvintelor sale. “O să ne umple de bani” şi-a spus frecându-şi lobul urechii.

Şi din seara în noapte şi din noapte în dimineaţa, taraful a început să cânte în cârciumile din tot cartierul “Balada puşcăriaşului necunoscut”, smulgând şiroaie de lacrimi din ochi şi râuri de bani din portofele, căci toţi cei care îl ascultau, fie ştabi ai lumii interlope cu state vechi la pârnaie, fie oameni simpli cu rude prin puşcăriile care se înmulţiseră în toata ţara mai ceva ca uzinele cu care regimul se lauda atât, trăiau propria lor suferinţă în cea a “puşcăriaşului necunoscut” care se ruga în cântec.

Necunoscut de către cei care îl plângeau fără să îl ştie, cel care îl învăţase pe Ţămbălică şlagărul care acum rupea inimi şi buzunare prin cârciumile Bucureştiului era deja judecat şi condamnat de justiţia poporului al cărui duşman fusese declarat nu de către popor, ci de cei care îl conduceau cu duşmănie.

Într-o seară de iulie, înăbuşitoare şi indiferentă, tristă fără să ştie, duşmanul poporului era executat sub nişte salcâmi prăfuiţi intr-o râpă de pe lângă Fortul Jilava. În zare se auzeau lătrând câinii şi cerul vuia şi, într-un restaurant de pe Sărindar, ţambalul lui Revelion mitralia cu jale în mesenii asudaţi şi înlăcrimaţi, în timp ce vocea lui Ţămbălică, avansat solist vocal, se tânguia:

“Fă-mi Doamne fereastra uşa

lanţurile nuieluşă

gratiile când le-ating

fă-le fire de paing.”

Era un restaurant frecventat de grangurii din partid – semn că taraful lui Revelion era în plină ascensiune, lăsând de acum  cârciumile din Uranus pentru restaurantele din centru. Câţiva lideri comunişti, prezenţi la mese, vechi ilegalişti cu ceva ani de închisoare pe vremea regimului “fascist”, oftau melancolic aducându-şi aminte de Doftana.

Un individ însă nu plângea şi nu râdea, deşi asculta poate mai atent decât toţi ceilalţi versurile jelite de Ţămbălică. Dar asculta serios, cu o luare aminte obiectivă şi cam suspectă. Era un ofiţer de securitate, cândva căpitan şi comandant al închisorii de la Uranus. El îl primise într-o zi pe ultimul bandit din banda din Făgăraş şi acolo ascultase el un cântec reacţionar – pe care, iată, acum un taraf cu siguranţa stipendiat de forţele obscurantiste insuficient puse cu botul pe labe şi labele pe piept, îl împrăştia subversiv prin cârciumi, aşadar prin locuri publice.

Era un cântec contrarevoluţionar, purtător al ideologiei reacţionare, un cântec ce trebuia urmărit şi arestat şi interzis.

Aşa ca, smulgându-şi de la gat şervetul pătat de sos şi vin alb, se ridică vijelios de la masa şi, cu legitimaţia de colonel de securitate fluturând în mană, se proţăpi în fata estradei unde cânta taraful.

Revelion şi ai lui au înlemnit cu mâinile pe acordeon, ţambal sau vioară şi cântecul, după o scurtă zbatere, a murit ca o pasăre sugrumată.

La anchetă, a căzut Ţămbălică – doar el adusese cântecul despre a cărui provenienţă ceilalţi nu ştiau nimic, sa moară mama, să-nnebunesc, să-mi sară ochii, după mărturiile lui Revelion şi ale ciracilor săi. Aşa că aceştia au scăpat cu doi ani cu suspendare (datoraţi lipsei de vigilenţă revoluţionară).

Iar Ţămbălică, deşi nu au putut smulge nici măcar cu lampa de sudura sau şocurile electrice de la el cum a intrat în legătura cu duşmanul poporului Alexe Valimăreanu, a fost condamnat la cincisprezece ani muncă silnică  pentru propagandă fascistă şi contrarevoluţionară şi subminarea puterii de stat.

Şapte ani de pârnaie avea sa facă Ţămbălică (care va beneficia de graţierea generala din 1964), şapte ani care, după cum mărturisea apoi la Dor de Ducă sau în alte cârciumi din cartier, aveau să fie, până la adânci bătrâneţi, cei mai frumoşi din viaţa sa.

Explicaţia este simplă: în periplul sau prin închisorile politice, Ţămbălică avea să cunoască şi să cucerească un auditoriu la care nici în vis nu sperase vreodată: prinţi din familii domnitoare, moşieri cândva putred de bogaţi, intelectuali de mare clasă şcoliţi la Paris, foşti miniştri şi prim-miniştri, generali decoraţi de şapte mari puteri, eroi din toate colţurile războiului, ba chiar şi patru foşti prefecţi de politie. Pe toţi aceştia – şi erau cu toţii oameni unul şi unul – Ţămbălică i-a fermecat cu cântecele sale, le-a îndulcit suferinţa şi le-a smuls ropote de aplauze. În schimb, ei l-au învăţat ce au putut, fiecare: unul franceză, altul latină, altul istoria Imperiului Bizantin, altul scolastică, altul geometrie euclidiană, altul teozofie, altul mistică sufită şi aşa mai departe. Dar cel mai mult i-a plăcut sa înveţe poeziile lui Baudelaire, Apollinaire şi Verlaine, în ediţie bilingvă, evident, pe care le-a transformat în cântece cu care a făcut furori în celule şi, după aceea, în libertate.

Succesul său în Celula 32, unde avea sa îşi execute ucenicia de deţinut politic, avea sa fie mai rapid decât şi-ar fi putut imagina vreodată Ţămbălică. Cântecele sale, zise iniţial doar pe gura, care se reduceau la început la vechiul repertoriu învăţat pe când colinda cu taraful lui Revelion cârciumile din Uranus, au cucerit fără drept de apel inimile celor ce zăceau în tăcerea puşcăriei de ani de zile. Dar marele succes s-a datorat mai ales “Baladei puşcăriaşului necunoscut”, pe care întreaga celula o îngâna ascultându-l pe Ţămbălică, şi în curând acestui cor s-au alăturat şi vecinele celule 33 şi 34 şi chiar, cine ar fi crezut, gardienii de pe hol care în loc să se răstească prin vizete la bandiţi, acompaniau cu bastoanele izbite ritmic în balustradele de fier şi uşile de lemn greu, cântarea ce cuprinsese în curând întreaga puşcărie, până chiar la comandantul acesteia care pierdea ore bune bătând tactul pe biroul său chiar şi în timpul anchetelor, cu capul unui deţinut mai îndărătnic.

Acest acompaniament original i-a dat lui Ţămbălică marea idee care avea sa transforme fortul Jilava într-o adevărată filarmonică. Folosind gamelele şi lingurile, tinetele pentru nevoi fiziologice şi caloriferele reci, paturile de fier forjat şi gratiile şi lanţurile cu care erau cetluiţi cei consideraţi periculoşi, a organizat o veritabilă orchestră care îi acompania tot mai multele cântece compuse în celula pe măsura ce poeziile marilor barzi francezi îşi făceau loc în mintea sa. O asemenea debordantă creative, recunoştea uimit şi încantat în sinea sa, nu o văzuse nici la “zeii” lăutarilor, Zavaidoc sau Cristian Vasile. Şi repertoriul prolifera atât de vertiginos încât în scurt timp Jilava devenise mai degrabă o sală de concerte decât o închisoare. Căci nimănui, de la ultimul vieţaş la comandantul închisorii, nu mai stătea decât să asculte şi să participe, de la postul sau rânduit de Ţămbălică (unul la calorifere, altul la gamelă, gardienii la paturile armelor sau la bastoane), la isteria muzicala ce cuprinsese după atâta amar de tăcere întretăiata doar de şoapte sau zbierete de durere, marea închisoare.

Aşa că inspecţia făcută de însuşi ministrul de interne s-a lăsat cu un mare scandal. O mulţime de deţinuţi au fost mutaţi şi împrăştiaţi prin diferitele închisori ale patriei, mulţi gardieni au fost daţi afară şi au ajuns chiar prin tribunale iar comandantul a fost demis pentru lipsă de vigilenţă.

Cat despre Ţămbălică, el a fost aruncat în izolare într-o celulă din temutul Aiud. Dar Ţămbălică era atât de plin de versuri şi cântece încât izolarea de trei ani i-a fost un fel de vacanţă creativă în care şi-a definitivat mulţimea de noi cântece, le-a cizelat, le-a dat unitate şi le-a înmulţit cu noi capodopere. Şi chiar în temutul Aiud avea sa corupă cu cântecul pe gardienii din izolare, transformaţi în sfătuitori de taină şi instrumentişti secreţi ai cântecelor celor atotputernice. Pe inimile acestea de piatră şi prevăzute cu gratii şi vizete şi-a verificat Ţămbălică farmecul producţiilor celor noi şi rezultatul a fost dincolo de orice aşteptări: zăvoarele au sărit de pe inimile acelea înţepenite, gratiile au fost smulse şi inimile au evadat dedându-se în voie libertăţii cântecului. Deşi nu se prea gândea la libertate (ştia că ar muri dacă ar face-o), Ţămbălică îşi zicea câteodată ca acolo, din cealaltă parte a zidurilor închisorii, cântecele sale i-ar aduce averi, poate, dar niciodată un public atât de dedicat şi de participant. Aşa că nu s-a bucurat în ziua în care decretul general de graţiere a ajuns şi în celulele de izolare de la Aiud. Gardienii aveau lacrimi în ochi când Ţămbălică a păşit pe poarta închisorii înapoi în lume.

Aveau să îşi amintească acea zi toata viaţa, ziua în care pentru ultima dată au ascultat fermecaţi ştiutele pe de rost cuvinte:

Fă-mi Doamne fereastra uşă

Lanţurile nuieluşă

Gratiile când le-ating

Fă-le fire de paing.

Şi erau atât de pătrunşi de  ele încât, după câţiva ani, când au parasit din cauza unor restructurări forţele de politie, cei şase gardieni aveau sa îşi înfiinţeze un taraf ce a făcut destulă vâlvă în judeţ.

În libertate, Ţămbălică avea să se producă într-o singura cârciuma: Dor de Ducă de pe strada Odessa, cârciuma unde zicea că se născuse pentru prima dată (căci a doua oara se născuse la Jilava) şi unde ştia că nu avea cum să se trezească cu mai ştie ce securist printre meseni (oricum, nici nu ii prea mai păsa, învăţase ca de fapt ei nu aveau ce să îi facă). Aici aveau să cunoască aerul libertăţii cântecele zămislite în puşcărie de Ţămbălică, aici aveau sa plângă ţambalul şi vioara pe versurile lui L’Albatross şi aici avea să se nască faimosul taraf de avangardă pus la punct de Ţămbălică, în care vechile instrumente – vioara, ţambal sau acordeon erau înlocuite de improvizaţiile puşcăriei: linguri în calorifer, gamele de tabla, lanţuri şi cătuşe. Şi acest taraf, tot aici, avea sa cânte vreme de şapte nopţi cele şapte plânsuri pe care Profesoru le-a închinat străzii, oraşului şi lumii în săptămâna de dinaintea demolării ei. Succesul a fost, bineînţeles, de proporţii, şi banii şi faima repede agonisite I-au permis mai târziu lui Ţămbălică sa plece în America, Franţa şi Brazilia unde va cânta la toate manifestările de muzica experimentală şi contemporană, va colabora cu celebri cântăreţi, staruri rock, pop, disco şi compozitori de prestigiu, va semna chiar coloana sonoră a multe superproducţii şi va câştiga de doua ori Discul de Aur şi o dată Premiul Grammy… Dar în sinea sa recunoştea că tot acest succes este “a piece of cake” (căci învăţase engleza de când se stabilise la Los Angeles) faţă de ce trăise în cei şapte ani (cele şapte vieţi le zicea el) din închisori.