Mai sunt

Mai sunt îndrăgostiţi de vânt mai sunt cărări nedescifrate prin podurile palmelor

mai sunt şi vulturi care se rotesc în jurul înaltelor piscuri ale munţilor plutitori prin

sângele lor şi tu câmp de la marginea fiecărei case şi în acelaşi timp al tuturor mai

eşti frate de cruce cu cei patru-cinci stejari plecaţi cu rădăcini cu tot după vânat

umbre de iepuri ouă de dropii sau coarnele vreunui căprior?

O vale un platou cu parapet şi cu troiţă şi iar o vale pe unde iarna lupii fac instrucţie:

bătrânii îi invaţă pe cei tineri cum să dea târcoale pe lângă paturile unde alţi bătrâni

păstrează dulciurile pe sub perne pentru noi să nu ne fie ziua amară în preajma

patului eliberat.

Mai sunt cuvinte care nu mi-au spus tot înţelesul lor mai sunt şi înţelesuri care nu au

cuvinte aşa cum dincolo de ele nu se găsesc de nici un fel morminte.

Până la primăvară nu-şi mai aduc aminte

Până la urmă ce atâta tânguire zăpada poate cădea oricând şi oriunde poate să cadă

pe străzi în catedrală pe câmp sau în casă pe mireasă şi pe mire deodată sau separat

a căzut pe fata care cânta la vioară pe tata pe mama şi nu întrebă pe nimeni de ce şi

unde o să cadă nu te întreabă de lemne pentru foc şi cei care stau acum sub zăpadă

până la primăvară nu-şi mai aduc aminte decât că atunci când îi acopereau unul câte

unul fulgii parcă pica peste ei o ploaie fierbinte şi nu vedeau nici un nor.

                                                               Poeme de Ilie Vodăian