SFÂRȘIT DE SECOLAEROPORTUL INTERNAȚIONAL DIN MOSCOVAREÎNTOARCERE
NEW YORK
CAMERĂ
SFÂRȘIT DE SECOL
Frunzele stralucesc mai puternic La sfarsitul secolului.
In mod surprinzator, timpul inca rastoarnă anotimpuri Ca pe niste carusele intr-un parc gol si rece Inaintea inchiderii,
Când pana si umbrele sunt spulberate De pe bancile lor De vantul necrutator.
Focuri de tabara ard in colturi Si strainii se uita prin tine Ca printr-o flacara.
Slava Domnului, magazinele cu bautura sunt inca deschise Si sticla trece din mana in mana pe trotuar.
Proletariatul canta Jingle Bells, Mai e inca destula bere, Si seful a plecat de mult.
E sezonul sarbatorilor. Suntem invitati! Marcheaza calendarul, iubito. S-ar putea sa fie si ultimul.
AEROPORTUL INTERNAȚIONAL DIN MOSCOVA
Acest pămant al meu e cu adevarat frumos. Așa sa fie și inima mea netulburată. Tristețea îmi e ușoară Trecătoare și egală cu ea însăși.
Conduc încet Și strada Tverskaya licărește în lumini Schimbătoare, fluide Curgând ca și cum o paradă militară Ar trece spre câmpurile înghețate De la marginea Moscovei.
Acolo zace carcasa motocicletei Naziste Ca un obiect de expoziție din Târgul Uniunii Muncii Socialiste. De aici începe pustiul, Unde luminile din localurile aeroportului Plutesc peste aburul tremurat al câmpiei. Luminile satului trist Farurile camioanelor mari Toate curgând către linia înghețată de Februarie,
Către viața care continuă fără noi Trec de controlul cu raze ultraviolete Și trag o dușcă pentru drum La barul irlandez Cu un englez din Kent- Ah, obicei tipic rusesc!
Privesc spre eternul și amarul fum
Pentru ultima oară
Peste peisajul dezolant Al zonei din granița invizibilă,
Desenată ușor în variații de alb si negru În timp ce apusul târziu Adaugă puțină lumină, O adiere de vânt Și o nuanță de albastru.
REÎNTOARCERE
Și atunci o să vezi aceeași casă bătrână: Plante agățătoare, rafturi întunecate cu cărți, Fereastra pe jumatate deschisă, O adiere de aer tomnatec, Suspendat în încăpere, Creionul lui, uitat pe podea, Trei picturi tăcute pe pereți (privitori ciudați și reci). Mersul ușor al vieții cotidiene În acest colț al universului: Praful, cu stelele lui mici dansând în lumina târzie, Insecte minuscule, lumea pisicii, cu propriile-i demarcații, cu toate acele cotroane, mirosuri si cu sinistre, minore comori ascunse.
Lemnul solid dinaintea războiului. Coconul întreg al unei alte încercări inutile. Nu are rost să te uiți mai departe. Erau chiar aici. El, lângă șemineu, Întotdeauna luptându-se cu ceva. De data asta cu pipa. Ea, coborând pe scări Cu o scrisoare în mână etern diafană.
NEW YORK
Confluența vremurilor În abisul căscat Vocile dezmembrate Nu-și găsesc locul. Zilele sunt umede. Luminile trecătoare Ale cartierelor din jur De sub acoperișul sumbru Al cerurilor.
Răul se descompune Și toamna își desfășoară Ierbarul solemn, Sărbătorindu-și vernisajul. Lumina se scurge Peste un pod abandonat În curțile bisericilor.
O băcănie este îngropată În culori păgâne. La un colț de stradă un corean seamănă cu o statuie imobilă. Apus de soare. Ferestrele magazinelor se întunecă. Ziua e eternă. Te iubesc.
CAMERĂ
Vom mai construi o cameră, Sus, cu fereastră la cer Astfel încât ramurile copacilor să atingă cubul transparent Al aerului sigilat în care locuim. După moartea noastra încăperea Ne va păstra urma mișcărilor până la
Căderea din urmă când fulgii Își ating propriile reflecții în ferestre.
Mai bine să facem camera la parter, Să prelungim veranda sau bucătăria, Ca toată lumea să ne poată vizita, Și să facă sugestii, să ne observe fiecare mișcare: Schimbând farfuriile in jurul mesei, Turnând mai mult vin și scuzându-ne, Până când noi murim și noua cameră Devine inutilă. Ce rost are Să ne viziteze daca tot suntem morți. Mai bine s-ar duce altundeva și generațiile viitoare Vor purta cu mândrie cupa Ospitalității calde și a acceptării necondiționate. Până la moartea lor.
Sau poate ca e mai bine Sa terminam mai întâi subsolul, să reparăm țevăria, Și să construim această camera acolo, fără ferestre, Astfel încat nimeni să nu poataă privi înăuntru. Când vom termina vom deschide o sticlă De șampanie, vom râde și vom așeza Paharele pe jumătate goale pe mașina de spălat. Care încă mai spală rufele Celor ce-au trecut pe-aici Până ce au crescut, plecat sau murit.
Va mai merge cât va mai fi current, sau până la căderea Primei furtuni de zăpadă, când autostrada Se închide, firele sunt smulse, Și chiar și anunțurile de urgență se șterg Nu mai pot să te aud decât Singur în cameră Vorbind cu mine însumi.
Poeme de Andrey Gritsman
Traduceri de Doris Sângeorzan
Din volumul IN TRANSIT, Ed. Scrisul Românesc, Colecția Orfeu, 2004 |