Black Sun

 

în aceste zile timpul se pliază asupra lui însuși

și timpul devine durere

soarele fecundează lumea

ca să nu remarcăm prea ușor coșmarul

o irigație de lumin㠖 vai moarte am numai pânze de păianjen în ochi

chiar nu poți mai mult?

 

pe falie Dumnezeu îți șoptește vorbe

ca și-un cuțin creier

trăim după apocalipsă

am fi putut remarca și noi că suntem morți

dar ne plimbăm pe stradă, umplem parcuri

cu hoiturile noastre prețioase

suntem plini până la refuz cu nimicul

ce duhnește mecanic

facem spume la gură

ca un butoi care tălăzuiește pe margini

preaplini cu nimic

 

și ne purtăm coșciugul în spate

cum își purta Zarathsutra piticul în cârcă

nu mai avem nevoie de noi pentru a trece pragul

ne mână instinctele noastre ancestrale

o sinucidere colectivă e prea mult când cari în spate un mort

 

și ca un spectator care se lustruiește în mlaștini

Dumnezeu privește spectral comedia umană

cu ochii buimaci aplaudă din priviri

nu e nimic glorios în nașterea noastră

e ca și cum o cățea ar fi fătat o palmă de lut cu ceva foc în priviri

iar viața ne-am trăit-o în subterane

în gropile de sub pojghița fundamentală pe care a trasat-o același zeu labirintic șobolan

Am trăit într-un sub-cer perpetuu alimentat cu false necesități de mistici teroriști

 

lumea este un imens turn babel

jack tricksterul urca pe vrejul de fasole ca un baron münchausen șaman din închipuiri

mormintele se pot construi și pe verticală, își șopti în barbă același dumnezeu

cu vocea scobită de ventriloc corb, hienă, tanatolatru prin vocație și de profesie necrofil

 

moartea noastră cerută în rarele clipe de luciditate

moartea lumii, moartea ta, Dumnezeule, moartea mea

 

urmând aceeași logică elementară care i-a influențat pe preoții nihiliști

Dumnezeu îmi glăsuiește neîncetat prin fiecare picătură de soare

“îndepărtează de mine paharul” prin fiecare sonată perfectă

prin fiecare ecuație orbitoare care dovedește argumentul ontologic fără a dovedi nimic

prin fiecare zâmbet din suflet ce amână prăbușirea generală

“nu poți să omori un cadavru

nu poți omorî un cadavru,

îți spun, nu poți fi ucis…

nu mai am ce ucide în voi totul e mort”

 

Poezie de Ștefan Bolea


 

 

 

respiro@2000-2004 All rights reserved