În lumea literară funcţionează omerta

Angela  Furtună în dialog cu Mihail Gălăţanu

„Niciodată cuvintele nu m-au ascultat ca în viaţa asta”

1. Stimate Domnule Mihail Gălăţanu, aţi fost absorbit cu strălucire de traiectoria unui mare poet vizionar. Poate că nu întîmplător v-aţi născut chiar în ziua cînd ne părăsea pentru totdeauna Nichita Stănescu. Cel care v-a debutat, în 13 decembrie 1983 în SLAST, şi anume Domnul Alex Ştefănescu, vă consideră un adevărat Paganini al poeziei, „ţinînd sub bărbie, în locul unei viori Stradivarius, un dicţionar”. Sînteţi un poet predestinat ?

M-am născut, atunci, în 1983, ca poet în spaţiul public. Neîndoios, poeţii sînt predestinaţi, pînă în ultima şi cea mai fina fibră a lor. Nu numai vocaţia, harul, e o predestinare, ci pînă şi amănunte ale sale. Dar, şi aici, ca în oricare lucru lumesc, există liber arbitru. Poţi renunţa. Sau poate renunţa poezia la tine. Deşi îl stimez pe Cărtărescu şi, chiar, într-un fel, mi-e drag (fără să-l cunosc foarte îndeaproape), nu pot accepta interpretarea morcelată, postmodernă, a lumii, pe care el o dă. Pentru el, lumea e o derută. Pentru mine, lumea e definitiv salvată. Prin sacrificiu divin. Pentru mine, divinitatea e aproape, familiară, nu e îndepărtată, este proximitatea imediată. Ea susţine lumea, iar relaţia mea cu divinitatea e foarte strînsă. Contrar sfinţilor, divinitatea mă lasă să greşesc, să învăţ, este conciliantă şi calmă, liniştită. Există un singur element prin care mă constrînge: iubirea ei, o iubire nesfirşită. Să scrii despre condiţia misticului e una – şi să o trăieşti, direct, pe proprie piele, e cu totul altceva. Abia apoi poţi scrie. Idealul meu este: viaţa ca operă, opera ca viaţa.

2. Ce rol au avut în formaţia Domniei Voastre şcolie româneşti şi prin ce mecanisme v-au susţinut evoluţia? Vă întreb acest lucru pentru că studiile profesionale vă consacrau poate mai mult unei cariere ştiinţifice, mai degrabă decît Literelor, iar pe de altă parte, se ştie, nu există facultate de scriitori, există un destin de scriitor, de artist.

Pentru mine, mai importanţi sînt oamenii decît şcolile. Profesorii. Ei fac şcolile. Ei sînt şcolile. Oamenii sînt şcolile. Şi eu am fost profesor, la rîndul meu, la liceu/ clasele  a noua, a zecea, am predat Desen (Tehnic) şi nu numai. Dar, din fiecare şcoală, am rămas cu cîte un profesor în minte. De la şcoala generală din Galaţi, cu profesorii Lateş (engleză), Botezatu (română), Chivu (învăţătoare). De la liceul militar din Cîmpulung Moldovenesc, cu profesorul de română (Latiş) şi cu profesoara de franceză. De la liceul din Craiova, cu profesorul de română şi, mai cu seamă, cu cel de fizică (Safta). De la facultate, cu profesorul de Matematici Superioare, Stanciu Toma, căruia i-am şi dedicat o carte, Dumnezeu să-l ierte.

3. „Ştiri despre mine”(1987), „Scrâşnind în pumni, cu graţie”(1993), „Bunicul Kennedy”(1996), „Evanghelia după Barabas”(1996), „Mireasa tuturor”(1997), „Poetus captivus, un poem dat de la Dumnezeu cu mîna lui Mihail Gălăţanu şi ochiul lui Felix care se dedică Nicoletei, soaţă”(1999), „Memorialul plăcerii”(2000), România cu prostii”(2001), „Diapazonul plictisit”(2002), „Mormântul meu se sapă singur”(2003) , toate acestea sînt etapele unui discurs poetic foarte original, care vă plasează pe raftul din faţă al poeziei româneşti. Cu fiecare carte, aţi cunoscut un nou început. De cîte vieţi literare aţi mai avea nevoie pentru a spune tot ce aţi avea de spus, pînă la capăt?

Viaţa se scrie pînă la capăt, fără oprire. Oricum, şi aşa ni s-a fost hărăzit, aici, pe pămînt, foarte puţin.

Eu am senzaţia că de abia am început. Pînă acum, n-a fost decît încălzirea. Modelul meu de maturitate e, oricum, Goethe. De la Rimbaud la Goethe e chiar un drum pe care nu ştiu cînd, pe nesimţite, l-am parcurs.

4. Arta mînuirii cuvîntului este, probabil, punctul forte al unui edificiu literar prin care vă plimbaţi cu nonşalanţă. Exagerez dacă fac aprecierea că v-aţi născut pentru cuvinte, din cuvinte şi întru cuvinte?

Niciodată cuvintele nu m-au ascultat ca în viaţa asta. Romanul e un complement al poeziei, pentru mine.

„Dumnezeu este primul meu lector”

5. Fără stîngăcii, fără nici o ezitare, fără poticneli, drumul pe care aţi plecat în literatura română părea demult aşternut în aşteptarea Poetului. Aţi intuit şi schiţat cel mai bine, de undeva de pe acest drum, ce va să zică „farmecul dureros” al lui Mihai Eminescu, aflîndu-vă dumneavostră înşivă în aceeaşi rezervaţie de aleşi ce respiră farmec, sporindu-i menirea de a ademeni genialitatea. Definiţi farmecul poesiei lui Mihail Gălăţanu.

Nu e vorba, anume, de farmec, ci de ceea ce preţuiesc eu mai cu seamă în poezie. Şi, în primul şi-n primul rînd, preţuiesc forţa. Dacă forţă nu e, mai nimic nu e. Expresivitatea. Plasticitatea. Profunzimea. Meseria de vizionar. Puterea de a crede în ce scrii.

6. De la „Flacăra” la „Expres”, apoi „ Flagrant”, „Capital”, „Playboy”, „Evenimentul zilei”(unde aţi fost redactor şef) şi ,de curînd, la „Flacăra” din nou... Iată publicaţiile în care v-aţi investit timpul de după abandonarea carierei inginereşti, în favoarea celei jurnalistice. Este evident că aţi fost atras de presa scrisă, de bucuria de  a trage , astfel, în fiecare zi cîteva gloanţe cu puşca. Ce anume v-a sedus la jurnalism?

Experienţa dintîi a fost la „Flacara” şi nu degeaba am revenit acolo. Existenţa trebuie trăită pînă la capăt, direct, nu virtual, deşi aventura e, în primul rînd, interioară. Fără aventura interioară nici nu există aventură. Aventura, în general, cîtă e ea în lume, este doar reflexul aventurii interioare.

7. Vă simţiţi împlinit făcînd jurnalism, mai precis făcînd un jurnalism ca acesta, din România, unde anii 90 au promovat un anumit tip de discurs foarte original, dar strident pînă la auto - discreditare adesea, prin urmare destul de repudiat de maeştrii genului din Vest?

Jurnalism înseamnă, totuşi, o meserie foarte înaltă. Cum ţi-o faci, asta e o problemă mai curînd personală. E problema ta. Eu am făcut-o cu pasiune – şi am vrut să îmbătrînesc în meseria asta, pe care, ce-i drept, uneori am blestemat-o. Ceea ce Occidentul a pierdut este inima. A cucerit mai multă cerebralitate – şi a pierdut ceva din coordonata fundamentală care defineşte omul: participarea afectivă.

8. Mă tem de cuvintele care s-ar dovedi prea neputincioase în faţa rolului lor de interfaţă între doua entităţi ce doresc să comunice. Dar tocmai de aceea, vă întreb, pentru cine scrie jurnalistul Mihail Gălăţanu ( care nu este un ştirist, ci un om pus pe developat realitatea la modul cel mai serios cu lentila unui adevăr neîndurător)? Aveţi în faţa ochilor un cititor virtual, cu un orizont de aşteptare bine definit şi căruia îi „vorbiţi”  cu „human touch” , sau faceţi o presă abstractă, de conjunctură?

Sigur, poate există şi un portret-robot, dar nu pentru portretul robot scriu eu. Eu scriu, în primul rind, pentru Dumnezeu. Dumnezeu este primul meu lector. Dumnezeu mă citeşte primul. Se entuziasmează, este oripilat, se întristează. Oricum, Dumnezeu ne citeşte pe toţi. Dar, dacă tot vorbim de identitatea cititorului meu, eu scriu pentru un cititor-sinteză: pentru cititorul lui stănescu, lui ion barbu, lui cărtărescu, lui danilov, lui ivănescu, lui brumaru, lui rimbaudelaire, lui lautreamont, lui pound...

Iar la „Flacăra” îmi doresc să fac o revistă grozavă, dar pentru asta am nevoie de timp. Şi nu puţin, cel puţin un an sau doi.

„Eu atac o mentalitate. O lipsă de generozitate. O indiferenţă crasă. O indolenţă condamnabilă în faţa istoriei”

9. Aţi abordat calea alergătorului de cursă lungă. Niciodată în grup, niciodată cu spatele acoperit. Cenzura v-a răpit bucuria întregului la prima carte, iar ulterior aţi fost obligat să nu vă puteţi alege uşor ritmul, mijloacele, tonalitatea. Aţi învins, totuşi. Ce gust au aceste bătălii, al căror succes  vine atît de tîrziu, încît miza lor se pierduse de mult în amintire?

Cred că două instituţii au distrus şansa reconstrucţiei României culturale postrevoluţionare. Una este editura „Humanitas”, alta Uniunea Scriitorilor. Nu mă duc pînă la Parlament sau la Ministerul Culturii. Ministerul Culturii e o pleavă, o ruşine. În timp ce unii scriitori mor de foame, Răzvan Teodorescu, un individ incalificabil, decorează pe funcţionarii ministerului. Pentru ce? Pentru că n-au făcut nimic pentru cultura română? Cultura română e făcută zob de aceşti pitecantropi. Ce e Ministerul Culturii? Un bordel? Ce servicii ne oferă el, nouă, scriitorilor? Şi iară dă-i cu Dinu Săraru, cu Dinu Păturică, Răzvan Teodorescu, o jenă în cultura română. Nici Caramitru nu e mai presus. Cine e Caramitru? Şi Ministerul ăsta, în care nu se întîmplă nimic – cu graţie – de aproape cinsprezece ani post-revoluţionari. Măcar de l-am transforma în bordel, Ministerul ăsta al Culturii, tot am mai beneficia şi noi, scriitorii, de nişte servicii. Măcar ar angaja funcţionare tinere, frumoase, cu care să-ţi îneci amarul, dupa ce te îmbeţi la cîrciuma de la Muzeul Literaturii. Pe gratis. Sau în euro. Instituţie incalificabilă, profund inutilă, profund coruptă, care trage sfori pe bietele boli ale scriitorilor. Ăştia mor pe capete, iar functionarele de p-acolo se rimelează, işi bagă cafelele în burdihane, îşi trag pe degete cu ojă. Îşi bagă botul în ruj, ca să-l lase pe prohaburi.  Şi-au făcut sediu nou? Pentru ce? De ce era nevoie să bage banii într-un sediu nou? De ce au nevoie funcţionarii din Ministerul Culturii de un sediu nou, în timp ce scriitorii nu au o minimă protecţie socială? Şi o altă dezamăgire am trăit cu Gabriel Liiceanu. Toata lumea Liiceanu în sus, Liiceanu în jos. Am fost şi eu parte, recunosc, dintre cei care l-au admirat pe Liiceanu pînă la arhetip. Arhetipul filozofului-potenţial, al înţeleptului în cetate. De aici şi dezamăgirea. După ce-a moştenit banii Editurii Politice, Gabriel Liiceanu a făcut un lucru măcar pe jumătate bun, frumos, înalt, curajos, lăudabil: a scos ediţiile româneşti ale lui Cioran, Ionescu, Eliade etc. E drept, toate cu numai cîteva zeci de mii de exemplare în plus. Nu era nevoie de ele?, o sa mă întrebaţi. O, ba da! Dar, poate, în aceeaşi măsură, e nevoie şi de un suport pentru generaţiile mai tinere. Altfel, unde o să se duca literatura română? Pe urmă, c-aşa va fi învăţat dumnealui de la maestrul lui, Noica, s-a gîndit că ar fi o pierdere de vreme să încurajeze tinerii. Humanitas e o editură numai de morţi (frumoşi, e drept, iluştri, cu totul adevărat) - şi alţii pe cale să moară. Alţii mai publică doar pe sforării politice. Şi e „editura-fanion” a culturii româneşti. Întrebată de ce nu publică poezie, editura-fanion a culturii româneşti a răspuns, implicit ori explicit, prin glasul lui Liiceanu: nu se vinde. Arătaţi-mi şi mie un singur scriitor român dupa Cărtărescu (hei, treziţi-vă, domnii mei, sîntem la două decenii şi ceva după debutul său), publicînd la Humanitas! Nouăzecişti? Vai de mine! Gabriel Liiceanu, monumentalul, statuia, le-a arătat uşa. Aldulescu? Dacă-l întrebaţi pe Liiceanu, pun pariu că se va holba la dumneavoastră si va întreba, pe sub ochelari: cine-i ăsta? E în echipa de polo a României? Joacă mingea pe maidan? Şi oricum e prea necopt, a împlinit abia 50 de ani. Cei de după Liiceanu sînt nenăscuţi, nu mai există. Fraged în cultura română se opreşte la Liiceanu. Daniel Bănulescu? Nu, e prea mucos pentru aroganţa lui Liiceanu. Hai, spuneţi-mi, n-am dreptate? Ioan Es. Pop? E prea june şi ăsta, să se mai coacă. Razvan Petrescu? De ăsta precis iarăşi n-a auzit. Nu mai vorbim de „doua-miişti”. Monumentala editură a lui Liiceanu nu se apleacă pînă acolo pînă la a publica debutanţi. Aroganţă sfruntată! A cuiva care a promis totul în gîndirea românească şi a ratat totul, ajungînd să scrie jurnale după care  leşină pe streaşină adolescentele întîrziate şi greu obţinătoare de orgasm. De ce nu s-ar vinde Aldulescu? În cazul în care ar beneficia de o susţinere similară cu cea a editurii Humanitas pentru Cărtărescu? Zău, eu nu-i pricep pe ăştia, generatia 60-80 în cultura română! Îşi închipuie că sunt eterni? De ce nu-şi mai dezlipesc fundul de scaune? Şi, în cazul în care au totuşi fundurile lipite, de ce nu îi ajută şi pe cei din generaţiile care ar trebui sa „vină”? Nu e numai cazul generaţiei mele, 90 – ci şi a două-miiştilor. Îmi vine să-i strig lui Gabriel Liiceanu: domnule Liiceanu, dumneavoastră n-aţi fost niciodată tînăr? Atunci, de unde această zgîrcenie, această obtuzitate? O să spuneţi: aha,îl atacă pe Liiceanu! Aha, e un atac concertat împotriva lui Liiceanu, Theodorescu, Uricaru, fiecare staroste pe undeva, în felul lui. Nimic mai fals. Atac o mentalitate. O lipsă de generozitate. O indiferenţă crasă. O indolenţă condamnabilă în faţa istoriei.

„Avem  nevoie de o lume nouă, genuină”

10. Confiscat de spaţiul dintre poesie şi jurnalism, s-a întîmplat că nu v-aţi putut abţine să nu călcaţi şi în grădina cu fericiri a prozei. Aşa s-au născut „Meşterii de clopote”[corect: „Atelierul de clopote”](1999), „Strada Plantelor”(2001), „Mireasa fără corp”(2002), volume care v-au consacrat  ca prozator ce cultivă cu eleganţă stilul gazetăresc-esoteric. În ce relaţie vă aflaţi astăzi cu romanul şi cît de mult îi este de folos poetul Mihail Gălăţanu prozatorului Mihail Gălăţanu?

De cînd cu disoluţia genurilor, etajul prozei, al poeziei, al  romanului funcţionează, oricum, doar ca niste sertăraşe. Fiecare moment de inspiraţie îşi caută forma.

11. Ce vă place şi ce nu vă atrage la universul editorial de astăzi din România? Unele lucruri pot fi corijate şi autoreglate de mecanismele pieţii, altele se pot isca din noi cerinţe, pînă astăzi inexistente. Dar, la urma urmelor, ce ar trebui să reprezinte cartea la nivelul anului 2004  ?

Nu există o editură naţională care să ne reprezinte. Humanitas e un mausoleu, aşa că nu-i nici o problemă că-l dărîmă pe ăla din Parcul Carol. O adunătură de moaşte. Tocmită pe banii Editurii Politice. Pe bani de curve ale regimului trecut. Pentru orice scriitor român sub 45 de ani, Editura Humanitas e o ruşine. E inexistentă, realmente. Datorită înfumurării unui singur om, care e ce? Filozof? Îndoi-m-aş! Scriitor? Dar şi ceilalţi sînt scriitori. Atunci, de ce sînt trataţi aşa? Noica, dacă ar fi trăit, le-ar fi dat zece la palmă la discipolii ăştia ai lui, căcăcioşi. Şi-ar fi scos cureaua şi le-ar fi înroşit curul. Au făcut, în cultura română, Marele Fîs. Liiceanu, care făcea apel către lichele, a ajuns să practice impostura. Să facă, acum, apel către el însuşi. Ştiu că vorbele mele nu vor avea nici un ecou. Toţi ăştia fac la fel: cîinii latră, caravana trece. Ce, veţi zice, a ajuns Liiceanu ăsta şi editura lui o problemă naţională? Da, eu cred că a ajuns. Liiceanu nu, editura da. Şi toţi, cu laissez faire, laissez passer. Fără curaj. Cum să te cerţi cu Liiceanu? Ce, eşti nebun? Nu te mai publică ăsta în veci! Unde te mai „clasicizezi”? Şi, dacă am dreptate, ce să-i fac? Să-l menajez? De ce? M-am săturat, mi-e scîrbă. Avem nevoie de o lume noua, genuină. Asta e drama pe care o trăim noi, scriitorii nouăzecişti. Şi generaţia „doua mii”, idem.  După ce a căzut comunismul, optzeciştii şi boşorogii s-au pus în fruntea bucatelor – şi de aici nu mai ies decît cu picioarele înainte. Şi acum îi moştenesc pe cei morţi, îmbălsămaţi, iluştri. Uitaţi-vă la parodia numită Eugen Uricaru. Eugen Uricaru e o parodie după Laurentiu Ulici. Care i-a săpat destoinic scaunul lui Dinescu. Ăştia-s mai rai ca zidul Berlinului, mai rai decît comunismul.

12. Care este soarta cărţilor pe care le-aţi scris pînă acum? Aveţi timpul necesar pentru a vă administra opera?

Nu, pentru că editurile din România sînt, mai toate, neserioase. Nu poţi să faci proiectul unui edificiu undeva. Oferta lor e aproape nulă. Ar fi de vorbit despre reeditări? Unde? Dacă nici măcar scriitorii ajunşi la apogeu, cei din generaţiile 60-70, nu au unde să-şi reediteze opere de manual, ceilalţi unde?

                                  „Portretul meu nu sînt eu. Este aproapele meu”

13. Generaţiile de poeţi care vin, cele care nu au nici un raport cu comunismul, pentru că nu l-au apucat şi nici nu au fost infestate ideologic sau cultural, au un discurs total diferit de tot ce ştim noi, „ceilalţi”, şi asta nu numai din cauză că este vorba de autori mai tineri, ci pentru că avem de a face cu conştiinţe mai sărace în false piste. Cum vi se pare literatura ce vine? Vă rog să faceţi recurs, aici, la aceeaşi intuiţie cu care aţi emis sentinţe memorabile vizavi de unele fenomene sau de unele personalităţi din cultura română.

În primul rînd, cei care scriu după 1989 au cîteva caracteristici clare. Au renunţat la esopism. Nu neapărat şi la parabolă. Au directeţe. Frusteţe. Au explozie. Au un raport cu sacrul. Nu au pudoarea cenzurii, ci doar pudoarea lor inşile. Cîtă este ea. Sînt dezinhibaţi. Istoria literară le va datora această relaxare. Au, deasemeni, implicare socială. Au atitudine. Conştiinţă politică şi civică. Nu exclud, personal, implicarea în politică, atunci cînd va exista un moment propice. Nu îmi e frică de macularea, prin intervenţie personală, în politică. Sigur că pericolul există. Dar, dacă toţi am sta cu frica în sîn, ar trebui să nu mai intrăm, în nici o pădure, de frica fiarelor.

14. Cînd aţi fost  la Paris, în 1995, cu bursă pentru cursurile Centrului Fondation Journalistes en Europe, aţi avut plăcerea de a-i întîlni pe Doamna Monica Lovinescu şi Domnul Virgil Ierunca. Sînt zece ani de atunci, între timp s-a deschis şi Casa Lovinescu de pe Bulevardul Elisabeta. Istoria începe să învingă unele ruşinoase conspiraţii ale tăcerii. Cu ce sentimente priviţi acum către familia de mari scriitori a Lovineştilor, care au  scos de mult România  în Europa şi au cultivat cu consecvenţă un liberalism cultural  elegant ce a înnobliat cultura română?

Îmi pare rău dacă am să vă dezamăgesc, dar preferatul meu dintre Lovineşti rămîne Vasile Lovinescu, cel căruia îi port o mare dragoste – şi o mare admiraţie. Vasile Lovinescu este unul dintre cei mai mari scriitori ai generaţiei interbelice, doar ca nu este, încă, recunoscut ca atare. Este egalul lui Eliade, dublul lui Cioran, echivalentul lui Ţuţea. Nimic mai prejos. Dimpotrivă. Dar asta nu înseamnă ca nu ţin foarte mult, în felul meu, la Monica & Virgil. Amîndoi sînt cu totul admirabili, sînt pîinea lui Dumnezeu. Care poate hrăni lumea.

15. Aş dori să vă fac o rugăminte mai neobişnuită pentru sobrietatea cultivata în interviurile cu scriitori: consideraţi-mă un duhovnic şi în acelaşi timp o oglindă. Aţi putea să vă faceţi autoportretul prin confesiuna astfel invocată, plecînd doar de la elementele şi temele pe care vi le resuscitează întrebările mele şi neevitînd nici un amănunt mai delicat?

Portretul meu nu sînt eu, este aproapele meu. Sînt prietenii mei. Cei literari şi cei neliterari. Sînt, cei literari, Nicu Ţone, Marian Draghici, Luca Piţu, Emil Brumaru (o mare tristeţe mi-a lăsat în suflet retragerea din cîmpul literelor a lui Dan-Silviu Boerescu, a fost cea mai mare şansă a criticii literare româneşti de după Nicolae Manolescu). Am vrut, în enumerarea anterioară, să dau doar cîteva nume, la întîmplare, cele care-mi vin acuşica pe limbă. Şi ar trebui sa întregesc portretul şi prin prietenii cei neliterari, sau mai puţin cunoscuţi. Dar sînt, în portretul meu, şi alte etaje. Alex. Ştefănescu, de pildă, nu intră în această categorie a prietenilor. E mai mult decît atît. Alex. este unul dintre cele mai minunate lucruri care mi s-au întîmplat în viaţă. Este bucuria inimii mele. Niciodată nu i-aş putea mulţumi pentru întreaga lui generozitate. Şi, de notat, relaţia noastră durează de douazeci de ani, într-o lume literară în care toate lucrurile se schimbă. Alex. este bunul-călăuzitor în literatură. El e cu totul altceva decît prietenii. Alex. este mentorul. Mentorul spun, dar nu maestrul. Maestrul este unul singur şi (aproape) ocultat. Mă refer la maestrul în trup. Căci există şi un maestru neîntrupat, iar acesta este al tuturor, Christos.

16. Cu firea asta impetuoasă a Domniei Voastre, cu atitudinea de insurgent care încă nu v-a parasit nici în discursul jurnalistic, şi nici în cel estetic, sînteţi genul care se implică în facerea Binelui public ca într-o bancă de organe pentru îngeri,  inepuizabilă. Aveţi ceva să vă reproşaţi privind eficienţa demersurilor dumneavoastră, de vreme ce sînteţi genul care este convins că bisturiul cuvîntului poate schimba lumea?

Sînt convins că, nemijlocit, cuvîntul schimbă lumea. Ar fi de ajuns să luăm cuvîntul Evangheliilor. Să luăm toate cărţile religioase. Daca Christos este Logosul, iar Christos a schimbat/poate schimba lumea, atunci, implicit, Logosul are puterea de a schimba lumea. Cuvîntul schimbă lumea.

  „ Ce mai înseamnă astăzi statutul de membru al Uniunii Scriitorilor?”

17. Ce valenţă subtilă a satisfăcut abordarea la un moment dat de către Domnia Voastră a cochetăriei cu stilul licenţios-ireverenţios aplicat unor  teme tabu ale conştiinţei publice? De observat şi  faptul că o similară pulsiune a avut şi Dali, în unele perioade de creativitate , sau în capitole savuroase din „Jurnalul unui geniu”. Regretaţi unele hazardări ?

Nu, cum sa le regret? M-am distrat copios. E drept, că am achitat şi nota de plată. Un ilustru profesor din Cluj, aflat în juriul Uniunii Nescriitorilor&Nevăzătorilor din România, a declarat, ritos, în chiar şedinţa de juisare, că „Gălăţanu nu va lua premiu US decît peste cadavrul său, pentru că a scris O noapte cu Patria”. Cadavrul, din păcate, încă nu s-a întîmplat. Deunăzi, baştanii (başkanii, de fapt!), bulangii Cu-culturii rromânesti au acordat Ordinul Meritul Cultural. Toţi sînt acolo, colegii mei, Aldulescu, Bănulescu, Ex. Pop, mă rog – Gălăţanu, nu, că a scris pe Patrie cu prostii. Marius Ianuş, nici el. E prea tînăr, vorba cavalerilor templieri. E ca la şcoala generală, eu am spart toate geamurile cu mingea. În acest timp, însă, Uricaru & comp. (compania însemnînd, în acest caz, chiar cîteva vîrfuri ale Uniunii, căci eu, ca scriitor, n-am avut nici un beneficiu substanţial de pe urma statutului de membru!), care a păpat, împreună cu Ulici şi alţi camarazi de la US, vreme de vreo zece ani, aproximativ cîte un milion de parai de la Casino Vernescu, îşi face, încontinuare, liniştit, jocurile&mendrele. De fiecare dată, ca şi Ianus, sînt ocolit. Mi se spune, mai pe ocolite sau neaoş, că am insultat Patria şi că, în consecinţă, nu sînt dorit. Că sînt prea „licenţios”.

Dar eu nu pot fi la fel de licenţios, oricît m-aş strădui, ca marii maeştri de lupanare ai momentului. Mai cu seamă lupanare politice, economice, culturale. După gîndul meu, Uniunea Scriitorilor e o ţeapă, asemeni FNI, SAFI, alegerile din 1990, 1992, PSD-ului, Ministerului Culturii. Ţeapă, pur şi simplu. La adăpostul acestor instituţii, unii îşi exersează tertipurile, îşi cos sforăriile. Fac trocuri.

Şi mai e un lucru de spus, de subliniat, cu un creion foarte roşu şi foarte violent: în lumea literară românească funcţionează omerta. Legea tăcerii. Nimeni nu spune nimic. Nimeni nu face ca mine, pentru că e sinucigaş. Uitaţi-vă la Marius Ianuş. Bun, rău, descreierat sau nu, abil, schizofrenic, oricum v-ar veni la gură să-l faceţi, are, măcar, o calitate: urlă. Şi urlă pentru că îl doare. Pentru că suferă. Urlă cu sau fără motiv, poate ignobil, uneori loveşte pe la spate, dar îşi permite un lux major: cel al unor momente de sinceritate. Mă face şi pe mine albie de porci. Restul, majoritatea adică, sînt în cloacă. Şi le place să fie în cloacă. Adoră. Obţin orgasm din jeg.

Omerta literară e foarte dură. Funcţionează cu adevărat, eu am simţit-o pe proprie piele. Ministerul Culturii ventilează mari sume de bani. Ce face cu ele? Le spală, după părerea mea. Ministerul Culturii e o mare spălătorie de bani. Sau o spălătoreasă. Asta cred eu, oameni buni, condamnaţi-mă pentru opinie periculoasă, frauduloasă. Omerta literară nu iartă. În primul rînd, eşti tăiat de la premii. Apoi, de la Uniunea Scriitorilor, de la deplasări, decorări, Meritul Cultural, Cartea Românească, edituri. Eşti tăiat şi de la Ministerul Culturii: finanţări de cărţi, subvenţii, sume, finanţări proiecte editoriale, festivalul de la Neptun, manifestări în teritoriu, invitaţii la festivaluri literare, achitarea drumului la Struga etc. Aş putea să vă dau trei exemple: unul:experienţa mea cu US la plecarea în Slovenia, la festivalul de poezie de la Medana, doi: relaţia cu Observatorul cultural, care mă înjură sistematic pentru un simplu motiv pe care Simona Popescu mi l-a spus foarte clar: cum poţi fi prieten cu Dan Boerescu? Trei: subvenţiile şi premiile literare, de la care sînt sistematic eliminat. Am să fac, pentru oricare publicaţie care îmi cere, următorul lucru: am să pun premiile literare vizavi de opţiunile juriului. La fel, în cazul subvenţiilor. Şi am să afişez „juriile ruşinii”. De ce nu sînt date în vileag juriile ruşinii şi tranzacţiile lor lamentabile, balcanice? Pe fiecare jurizare ar trebui pus, mare, juriul care a făcut-o. Comisia care a atribuit subvenţiile. Pe urmă, o altă poveste suculentă: cea a Fondului Literar. Toate trebuie spuse. De ce, după moartea lui Ulici, săpătorul lui Dinescu, s-au muşamalizat toate lucrurile? Acestea au un singur răspuns:OMERTA!

Şi încă o chestie: aş vrea să convoc, începînd acum şi aici, o dezbatere publică: fac un apel către toţi scriitorii români să fie alături de mine şi să ia în discuţie problemele grave care frămîntă societatea scriitorilor români. Să începem cu primul apel pe care intenţionez să-l propun: CE  MAI  ÎNSEAMNĂ  ASTĂZI  STATUTUL  DE  MEMBRU  AL  UNIUNII  SCRIITORILOR?

18. Pe ce drum veţi continua să alergaţi în forţă mai departe , de unul singur şi imprevizibil în traiectorie: pe cel al prozei sau pe cel al poesiei? Care sînt proiectele la care lucraţi în prezent?

Păi, drumul pe care am fost deja mă cam condamnă, mă cam frustrează, mă cam izolează, deşi eu nu vreau asta. Nu sunt mazochist. Dar slobod la gură am să rămîn. Am să înjur tot ce merită înjurat. Culmea, eu sînt un hedonic, mă bucur imens de viaţă, nu am simţul martirajului, deşi am dorinţa jertfei. Sacrificiul schimbă, şi el, lumea. Sacrificiul, cum am mai spus, e valoarea supremă sub soare şi sub lună.

„Homo Zappiens sîntem noi. Noi , cei care trişăm, clipă de clipă”

19. „Mormîntul meu se sapă singur” este o capodoperă din acelea care îl schimbă radical pe cel ce a cunoscut-o: astfel am descoperit că moartea este o stranie fecioară ce cîntă într-o cutie de rezonanţă pe care o are Mihail Gălăţanu. În ce constă sentimentul vieţii la cineva care poate scrie în acest chip despre moarte?

Pe de altă parte, prin ce mijloace mai poate ramîne vie o cultură aflată la ceasul globalizării, resimţit oarecum ca un moment palpitant al nunţii la români, şi anume acela cînd se fură mireasa?

Nu globalizarea este problema noastră. Ci faptul că tocmai cei care denunţau încremenirea în proiect sînt, culmea, primii care încremenesc. Ca şi cum am fi asistat la o premoniţie. Sumbră. Oamenii nu mai rămîn vii. Aceştia sînt morţii pe care trebuie să-i înviem. Vechea gardă a anilor 70-80, frustraţii de atunci, s-au întors şi nu numai că, astazi, conduc România, ci o şi controlează. În politichie şi, deopotrivă, în cultură. Trebuie făcută curăţenie. Trebuie ars locul. Pîrjolit, dacă  e nevoie. De văzut, pînă la capăt, cazierul fiecăruia. Personal, am avut o mare şansă că nu m-am înrolat nici în partidul comunist, nici în reţeaua securităţii. Am fost în liceul militar, unde superiorii mei au gasit de cuviinţă să-mi dea vot de blam, lucru care atunci era mai dificil, dar astăzi poate fi mai degrabă un lucru pe care alţii şi l-ar trece la bilă albă. Întîlnirea mea cu Securitatea a fost sporadică. Aproape fără să o ştiu, cînd aveam vreo 13-14 ani. A venit un profesor şi ne-a dat un soi de extemporal în care trebuia să spunem cine desenează svastici pe uşile sălilor de clasă. Eram în clasa a opta. Profesorul ne-a strîns extemporalele, le-a dus la director, iar acesta – sau împreună, nu stiu – le-a dus la un nene despre care am auzit, ceva mai tirziu - căci el nu ţin minte să ni se fi prezentat -, că ar lucra pentru Secu. Era o lume în care, de mic, erai pus sa devii „limbă”. Asta era partea rea a lucrurilor, căci exista şi o parte bună. Sufletul de grup al românilor era mai dezvoltat, era mai multă solidaritate. Şi, de aici chiar, prin consecinţă, era  mai mult interes pentru literatură. Pentru cultură, în general. Cu toate că, şi la vremea aceea, cultura era o cenuşăreasă, bună de pus la colţ  pe coji de nuci.

20. Ce vă comunică  epoca pe care o trăim? Cine are nevoie  astăzi de poesie? Cine citeşte astăzi proză? Încotro se duce Homo Zappiens şi dacă pe traiectoria lui mai are un loc scriitorul, fie şi la clasa turist?

Poezia nu funcţionează singură. Ea este parte a unui întreg. Ea dezvoltă inima. Este un fel de culturism al minţii&inimii, deopotrivă. Poezia construieşte simţul sublimului. Reconstruieşte nobleţea. Şi puritatea primordială, cea pierdută. Nu cred în poeţii lipsiţi de coloană vertebrală. Da, ea poate fi flexibilă. Însă trebuie să existe.

 Homo Zappiens nu sîntem numai în politică. Nu numai în faţa televizorului. Homo Zappiens există, deopotrivă, şi în cultură. Homo Zappiens nu e o specie care să apară doar la televizor. Homo Zappiens sîntem noi. Noi, cei care trişăm, clipă de clipă. Trişăm şi iar trişăm. Trişăm viaţa. Trişăm moartea. Trucăm viaţa. Trucăm moartea. Şi, la urmă, nu ne mai rămîne nimic. Şi eu trişez. Disperarea mea, dezastrul meu este că, într-o lume care nu mai e pură, nu mai poţi rămîne pur. Dar, atunci, mai poţi avea o singură consolare: poţi depune mărturie despre puritate. Despre puritatea pe care tocmai ai pierdut-o şi care nu se mai poate întoarce decît prin graţie divină.

                acest material a fost publicat în revista "Hyperion"