ştiu supărarea ta, dar e neîntemeiată. Am purces cu acele nume din mai multe raţiuni. Una ar fi că aş putea fi întrebat, oricînd: de ce vorbeşti, ca pe vremea comunismului, în numele unei comunităţi – şi nu în numele tău, personal? Cum vezi, la noi se cultivă acum numai individualitatea, nu şi sufletul comun, de grup. Fraternitatea, solidaritatea, sunt ultimele lucruri preţuite în România de astăzi.

Asta e starea lucrurilor – şi nu ne rămîne decît să ne învăţăm cu ea. În al doilea rând, asumîndu-mi, totuşi, acest risc, am să-ţi spun că, lansarea cărţii la care am contribuit substanţial, de acum faimosul „manual de literatură”, supranumit şi „antologie 90”, am vorbit şi despre nume răspîndite pretutindeni în teritoriul acestei ţări. Am pomenit, deci, numele congenerilor mei şi anume: Ruxandra Cesereanu, Vasile Baghiu, Constantin Preda, Horia Gârbea ş.a.m.d. La prieteni literari, în „manualul de literatură”, am trecut pe cei mai mulţi dintre prietenii mei din Galaţi, oraşul meu de baştină. Vocea Moldovei într-un fel şi sînt, nu-i aşa, dacă punem la socoteală că pentru o chestie de la Suceava-Mălini-Foltişeni m-or urmăritără ăştia cu Poliţiunea lor Română... Pe de altă parte, tu eşti de vîrsta mea, doar cu vun an şi ceva mai mare, aşa că, firesc poate, i-am pus în capul dă listă p-ăştia care am zis că suferă chiar mai mult, mai vîrstnici fiind, Aldulescu (aprox. 51 de ani), Vaxilescu(aproape 46), Ioan Es. Pop (ăsta, to’ cam la fel, merge pe 47!), Bănulescu ( la vreo 45, de nu mă înşel), în timp ce io & Boerescu, mai mezini, ambii-amîndoi absenţi de pe orice liste, şedem abia la cifra 40 – şi, cum ziceau unii răposatului Ioşca Naghiu (Dumnezeu, de orice rit ar fi, să-l ierte!): e prea tineri, bre! Adică să aşteptăm şi noi să ajungem la vîrsta lui Arghezi sau Picasso, ce mama lu’ process verbal ne grăbim în halul ăsta, că sîntem cu tuleie la gură şi cam cu muci la nas faţă de, hai să zicem, Geo Dumitrescu. Ce trebuie să înveţe scriitorul român? Arta supravieţuirii. Să trăiască, aşa, ca porcul. Vreo nouăzeci şi cinci de ani, dacă vrea vo recunoaştere. Şi să se poarte ca porcul. O dată ajuns în fruntea bucatelor, tardiv, pe la vreo 50 de ani, să se ţină bine în frîie şi să pună botul la supt pînă la vreo optuzeci de anişori, cînd îl anchilozează moartea p-acasă. Scriitorul român e disperat că pînă la patruzeci şi cinci de ani n-a primit nimic, nici o ciosvîrtă de excursie în China sau în Vietnam, în schimburile culturale se duc numai tovarăşii cu funcţie din uniune, cei care au mai fost şi acum cinsprezece ani. Şi dă-i mai departe tot cu aceiaşi... Şmecheri băieţi, vezi că se învîrt? Dacă îi întrebi direct, te privesc cu un zîmbet parşiv, de centuristă care ştie bine traseiele...Scriitorul român? Să ia Viagra, Gerovital, să facă exerciţii în fiecare dimineaţă, să se ferească de cancer ca dracul de tămîie, că altufelul îi rămîne familionul pe drumuri şi muritor dă foame, vezi cazul fiului lui Ştefan Bănulescu...

Mi-e silă. Scîrbă groasă, ca smîntîna.

Cu drag de tine,

Mihail Gălăţanu