Despre un anumit secret al filozofului

„Făceam eforturi disperate să apăr secretele filozofilor de tagma limbută şi neruşinată a literaţilor”

G. Liiceanu – „Uşa interzisă”

Stimate Domnule Gabriel Liiceanu,

Cineva mi-a povestit odată despre dilema unui mare editor italian, Bompiani, Einaudi sau altul, nu mai ţin minte: contabilul său îl anunţase sec că nu-şi mai poate permite să-i plătească pe marii scriitori care-l consiliau, cu o sumă fixă lunară. Altminteri, falimentul bătea la uşă. Bătrânul editor, care se bucura de prietenia unui U. Eco, de pildă, povestea mai târziu că a făcut o noapte „albă” până să ia o hotârâre. La ziuă l-a sunat pe autorul „Pliculeţului Minervei” şi l-a chemat la biroul său.

I-a povestit ce urma să se întâmple şi Eco i-a spus la rândul lui că-l înţelege şi că-i va respecta decizia. Atunci, editorul i-a mărturisit că nu acceptă în ruptul capului sugestia consilierului său economic şi că va face noi datorii decât să nu-şi plătească prietenii şi scriitori favoriţi, cu toate riscurile asumate. Aşadar, nu doar literatură, ci un sentiment al prieteniei, al fidelităţii care trece dincolo de graniţele literarului sau ale calculului rece.

Mi-am amintit, stimate d-le Liiceanu, acest exemplu tulburător de camaraderie şi fidelitate, mai presus de interesul imediat (nu asta trebuie să fie Cultura?), după ce am citit intervenţia dumneavoastră din „Dilema Veche”, nr. 25, 2-8 iulie, şi în mod special pasajul în care vă refereaţi la politica editorială a Humanitas-ului vizavi de scriitori şi intelectuali precum A. Pleşu, H.-R. Patapievici sau Vlad Zografi. Precizaţi acolo ceva de natură să pareze atacurile unor „demolatori” ai modului cum înţelegeţi dumneavoastră să vă raportaţi la actul editării într-o lume liberă să aibă toate prejudecăţile. Mărturiseaţi că acest amor intelectual faţă de oameni pe care îi vindeţi, ca scriitori, în tiraje fabuloase pentru piaţa românească de azi trece prin filtrul demn de un Tristan al unei prietenii nu mai puţin îndrăgostite care vă consumă ceva din substanţa insului (mai mult decât individului) care sunteţi, dar vă şi împlineşte. Aşa sunteţi construit şi pentru asta – pe bună dreptate – vă admir şi vă preţuiesc.

Numai „Invizibili”

Totuşi, starea de emoţie în care vă aflaţi în momentul pateticii dumneavoastră confesiuni a lăsat loc rapid trecerii către o alta în care vocea vi s-a înăsprit. Deodată a vorbit omul unei iubiri cu o – totuşi – rază limitată de acţiune. În fond, cât poate îndrăzni un om să iubească într-o viaţă de om fără a obosi peste măsură? Câte persoane, mai exact? Dacă ne-am lua după experienţa comună, nu mai multe decât numărul celor care întemeiază o familie – chiar una spirituală. Suntem oameni, nu îngeri: cinci-şase. Poate că putem avea mai mulţi prieteni sau ucenici – 11, poate chiar 12, ştiu şi eu? – dar nu mai multe iubite sau iubiţi. Inima e un dispozitiv ciudat a cărei combustie este mai degrabă intensitatea decât monotona varietate. Ajuns aici, îmi amintesc de spusa lui Leon Bloy, care credea că într-o viaţă de om putem avea – era un „zgârcit” ca şi dumneavoastră – 3-4 prieteni, cel mult, „dar numai printre Invizibili”. Tare ciudat acest domn Bloy, mi-ar fi plăcut, cred, să-l cunosc, dacă nu cumva l-am şi întâlnit...

Efortul dumneavoastră de a lămuri cum stau lucrurile cu prietenii dumneavoastră iniţiaţi mi s-a părut, repet, admirabil şi plin de o sinceritate care vă dezarmează, ca să zic aşa, în faţa adversarilor sau duşmanilor, dar nu vă pasă câtuşi de puţin. Sunteţi abia aşa vital, rău înarmat, dar agent activ al principiilor care trebuie să prezideze infailibil, de-ar fi să piară lumea. Principiul prieteniei este unul dintre cele căreia-i faceţi credit nelimitat.

Însă când vine vorba să răspundeţi, cu greu, ce-i drept, unor acuzaţii venite din partea celor care bat la „porţile de fier” ale Humanitas-ului vă schimbaţi, uluitor, într-un fel de Cerber intratabil care scuipă ironii în faţa celor rămaşi ante portas. Sigur, o editură este o editură (truismul absolut), ea nu se poate conduce după adagiul creştin: bate şi ţi se va deschide. Nu toţi autorii care se cred astfel şi se văd înăuntru pot face proba de fier a unei popularităţi ca aceea apropiată în timp de seducătorii dumneavoastră prieteni.

Un alt Cerber: Scheler

Drept care le-o ziceţi de la obraz cârtitorilor de serviciu: străduiţi-vă să scrieţi mai puţin „plicticos” şi vă voi edita la „Humanitas”, asigurându-vă de sprijinul meu, ba chiar de succesul pe care vi-l poate aduce, totuşi, „votul acela anonim şi incontrolabil care decide...”. Săriţi, le spuneţi cu prietenie „resentimentarilor”, peste pragul modest al lipsei de valoare care vă face să publicaţi – eventual, vindeţi – 80-100 de exemplare din cărţile voastre pitice. Daţi capo d’opera şi voi fi omul vostru, iar dacă nu puteţi să vă luptaţi cu propriile voastre limite rămâneţi în bolgia pe care singuri v-o construiţi cu migala resentimentarului de profesie (fără menajamente, le administraţi brusc definiţia-ghilotină a lui Max Scheler).

Ajuns aici, mărturisesc că mi-aţi devenit brusc antipatic, dar încerc să nu mă las copleşit de „resentimente” şi să raţionez netulburat, chiar dacă-i creaţi oricui impresia că poate apărea mai mult decât gol în faţa Logicii dumneavoastră. V-aţi dat seama, desigur, că sunt şi eu unul dintre aceia care fac parte din „tagma limbută şi neruşinată” a celor care atentează la ceea ce dumneavoastră numiţi „secretele filozofilor”. Ce poate fi acolo în Castelul Filozofiei şi noi nu ştim – iată ce-i roade de când se ştiu pe apucaţii întru literatură, aceşti terorişti-juisori ai noii dezordini amoroase care visează anarhia în gropile lor de troglodiţi.

Tirajul Tovarăşului

Ca scriitor şi eseist aţi cunoscut, desigur, sistemul editorial de dinainte de 1989 şi aţi putut sesiza cum se putea crea popularitate, pe o piaţă controlată, ce-i drept, în România lui Ceauşescu (în treacăt fie spus, nimeni nu avea tirajul Secretarului General). Ştiţi ca şi mine – ba chiar mai bine – că dacă erai omul Partidului şi aveai ceva vână epică sau lirică puteai fi sigur că – trec la exemple – tu E. Barbu, tu A. Păunescu, tu M. Preda – puteai bate suta de mii de exemplare tipărite, iar o a doua ediţie era oricând posibilă în acelaşi sezon. Chiar N. Stănescu sau A. Blandiana şi Titus Popovici erau scriitori capabili să vândă 50.000 de exemplare din cărţile lor mereu reeditate. Ce conta în aceste cazuri talentul acestora, deşi el nu trebuie minimalizat, sau simpatia de care ei se bucurau în rândurile elitei comuniste? Poate că era un melanj fericit, poate că în aceste cazuri, şi în destule altele, poporul, piaţa culturală precară, totuşi piaţa d-le Liiceanu, împrumuta ceva din flerul său tovarăşilor iubitori de literatură, sau, mai ştii, poate că tovarăşii reuşeau să influenţeze decisiv clasa cititoare din România acelor ani.

Nu ştiu că dacă maestrul dumneavoastră declarat, Constantin Noica, a beneficiat vreodată de tirajele fabuloase ale celor evocaţi mai sus, deşi ştiu precis că toate cărţile filosofului auto-relegat la Păltiniş se vindeau pe dată, ca veritabile romane de dragoste scrise de un filosof: la liber sau pe sub mână. Noica a fost, trebuie să recunoaştem, şi un fenomen editorial într-o perioadă când, totuşi, cel mai umil poet putea beneficia şi el de un tiraj de 1000-1500 de exemplare.

Vorbiţi mai departe despre ignarii care vă poartă sâmbetele, în aparenţă cu detaşare, însă în realitate cu mânia în care putem recunoaşte „ciuma rugăciunii”, după cum ne spune un avvă de care sunt sigur că aveţi cunoştinţă. Cred că nu puteţi judeca decât pătimaş şi lipsit de nuanţe (chiar şi concesive), într-atât „amorul” pentru cei dragi vă orbeşte; atunci când o faceţi, procedaţi ca un adevărat geambaş de scriitori, mai ales când vă referiţi la mizeria sutei de cărţi cu care este silit „scriitoraşul român” (expresia de pomină a d-nei analist Alina Mungiu Pippidi) să defileze în agora naţională.

Mi-e greu să vă moralizez, însă am să vă dau exemplul unui poet precum Kavafis. Autor al unei opere care cuprinde azi ceva mai mult de 200 de poeme şi câteva proze, grecul acesta discret îşi publica poemele sale nemuritoare (scuzaţi adjectivul tradiţionalist) pe foi volante, în dispreţul a ceea ce azi este redus la formula publish or perish, pe care apoi le împărţea prietenilor săi din Alexandria. A scos de câteva ori mici cărţi şapirografiate (ce oroare!) în ediţii succesive în care adăuga câteva inedite primelor şapte poeme publicate cu ani în urmă. Se revizita rar, dar cu câtă plăcere. Astfel, a ajuns cu timpul la incredibila cifră de 21 de poeme, într-un tiraj de câteva sute. În lumea elenizantă unde stătuse altădată marea Bibliotecă, acest grec misterios, deloc preocupat de politici culturale, nu publica 30.000 de exemplare precum camarazii dumneavoastră editaţi la Humanitas. Când i-a citit pentru prima oară poemele la Londra, T. S. Eliot a înlemnit de uimire. Dar probabil că pe Kavafis nu-l interesa coşmarul acelor personaje care vă irită zilele astea – piaţa, piaţa culturală! – sau era, mai degrabă, conştient că nu poate spera la atâţia cititori.

Are numărul forţă, are cărăbuşul „liber arbitru”?

Ei, aici e-aici. Dl Patapievici, un om care mi-a făcut cândva onoarea de a-mi acorda un interviu pentru care îi mulţumesc din nou, crede că:

1) numărul are forţă (intervenţia din acelaşi număr al „Dilemei Vechi”, unde face referire la tirajul cărţilor sale

2) numărul nu are forţă (eseul „Primitul şi datul”, „Cuvântul” nr.7/2004, acolo unde citează din P. Chaunu în chestiunea numărului de cititori care practicau viciul în Europa clasică, adică acea elită minoritară „care contează”, un famelic 0,03-0,04%!

Atunci când este atacat – pe nedrept, de multe ori – pentru elitism sau un dedus conservatorism, dl Patapievici aduce, în mod straniu, ca argument numărul cărţilor sale vândute de „Nemira”, „Humanitas” sau „Polirom” (iată un podium de invidiat). Totuşi, nu pot să cred că un om de talia sa poate crede netulburat că cele câteva zeci de mii de români care i-au cumpărat cărţile le-au şi priceput în datele lor fundamentale. Un 0,03-0,04% ar părea mai aproape de adevăr, din totalul cumpărătorilor care ştiu din instinct că dă bine un Patapievici în bibliotecă. Chiar să nu simtă un om inteligent ca dl Patapievici că a început să facă parte din modă?

Stimate d-le Liiceanu, precizia şi concizia dumneavoastră impun şi vreau să vă conving de faptul că v-am înţeles raţionamentul care face un ciudat corp d’esprit materialist cu cel al d-lui Patapievici. Vreau să vă spun că săptămâna trecută i-am scris o scrisoare lui Mihail Gălăţanu, cel care vă făcea cu ou şi cu oţet într-un interviu acordat unei reviste, „Hyperion”, de care poate n-aţi auzit. Revistă cu tiraj mic, dar am înţeles că se bucură de preţuirea d-nei Monica Lovinescu. Am discutat cu prietenii din Craiova şi am ajuns la concluzia că poetul Gălăţanu s-a dezlănţuit: forma în care turnase mânia sa – îndreptăţită până la un punct – deservea cauzei pe care încerca s-o slujească. Înnebunise puţin poetul, asemenea lui Aiax care a fost văzut după Troia bătându-se cu o stâncă în mare, pe care o credea Poseidon. Nu mai raţiona, ţipa. Era cuprins de acel furor al insului disperat că într-o ţară ca România o editură atât de mare nu cunoaşte decât 5-6 scriitori (vizibili). Era un Invizibil care urla să se facă auzit, dar mai ales văzut, el care a scris cărţi strălucitoare (dumneavoastră nu ştiţi asta, desigur, fiindcă vă călăuziţi după eticheta pusă de M. Cărtărescu grupului din care face parte în „Post-modernismul românesc”: tardo-modernişti), dar puteţi merge la orice bibliotecă bucureşteană să vă convingeţi. Nu vă trimit şi la Caracal, nu pot fi sigur. L-am „certat” pe poet, căruia i-am scris că este reducţionist, restrictiv, auto-limitat (şi el) la grupul său şi n-a văzut alături de cei enumeraţi a fi apţi pentru „Humanitas” şi câţiva provinciali merituoşi pentru a-i propune editurii pe care cu onoare o conduceţi.

Heidegger, în vremuri de piaţă...

Pentru că orice ar spune unii despre dumneavoastră, d-le Liiceanu, eu vă socotesc în continuare un om de onoare, chiar când insistaţi să credeţi că succesul de casă (editorială) este sinonim cu valoarea literară exemplară în cel mai înalt grad sau când alunecaţi fără să ştiţi în paradigma descrisă de prietenul d-voastră Andrei Pleşu în „Minima Moralia”: „şi astăzi încă, a face cultură înseamnă nu o dată a manipula valori care nu-ţi aparţin, cu care nu te identifici integral, cu care nu comunici în mod autentic, deşi manipularea lor îţi dă un suspect sentiment al propriei competenţe”. La ce bun Heidegger în vremuri de piaţă, d-le Liiceanu, dacă dumneavoastră versul unor D. Turcea sau M. Gălăţanu nu vă spune nimic? Sau, reformulat: l-aţi fi remarcat pe Hölderlin dacă i-aţi fi fost contemporan? Cum l-aţi fi privit pe René Char aflând că îşi publică volumele de versuri în 500 de exemplare? Ce i-aţi fi spus inaudibilului pentru mulţi Bacovia, cel care ar putea vorbi auzului dumneavoastră fin, de vreme ce zgomotosul Gălăţanu, căruia îi răspundeţi poate fără s-o ştiţi, vă agresează cu decibelii furiei sale necontrolate? Adevăraţii scriitori sunt, orice aţi crede d-le Liiceanu, invizibili până la capăt, în efortul lor anti-coelhian de a fi în lume. Sunt o prezenţă rară şi un Editor mare asta face: descoperă pentru a nu mai acoperi niciodată. Pleşu, Cărtărescu? Dar erau magnifici şi înainte de 1989! Toată lumea îi ştia, chiar dacă fatalmente erau striviţi de binomul Barbu&Păunescu. Dinu Săraru îi avea la degetul mic, dar noi ştiam că ei sunt, între alţii, sarea scriitorilor români. Patapievici? Descoperit, vai, ca altădată Proust după ce rivala vi l-a revelat! Spuneţi-mi omul pe care noi nu-l ştim şi pe care l-aţi „făcut mare”. Daţi-ne acel Invizibil – ca să vedem şi noi. Mântuiţi-ne cu noul Ionescu al criticii româneşti, dacă Rogozanu (corect fără e) şi L. Marcu sunt doar asemenea acelor spărgători de sticle de colţurile blocurilor. Uneori blocurile trebuie testate şi aşa, cu violenţa şi in-cultura specifică vârstei: desenând grafitti-uri pe ele. Ce era Eliade în faţa lui Iorga atunci când acesta s-a supărat pe huliganul care-i contesta autoritatea. Nu-mi spuneţi că fusese în India. Era un Eliade care nu-şi înfruntase propriii demonii şi nici pe cei ai covârşitorilor săi înaintaşi.

Cei tineri sunt, orice aţi crede pe moment viitorul, care este (Ionesco), „în ouă”, chiar dacă Montale şi Nietzsche credeau la unison că „tinereţea-i anotimpul ce-i mai ridicol în viaţă”. Însă abia din ridicolul „tinereţii care, ea însăşi, falsifică şi amăgeşte” se va naşte ulterior acea artă a nuance-ului care constituie cel mai mare câştig al vieţii, artă la care dumneavoastră aţi ajuns desigur, după o tinereţe zbuciumată pe care îmi place să cred că n-aţi pierdut-o de tot.

Nicolae Coande