Scrisori netimbrate

Și scriitorii se înmormântează, nu-i așa?

Răspuns la interviul pe care Angela Furtună i-l ia poetului Mihai Gălățanu în revista Hyperion nr. 2-2004 (156).

„Mihai Gălățanu, un mare poet, de care se vorbește prea puțin,

a publicat poeme care vor fi studiate cândva în școală”

Alex. Ștefănescu

Dragă Mihail Gălățanu,

Cum noi la Craiova avem de obicei să-ți pocim numele, m-am gândit că n-ar strica să-ți dau o dovadă a faptului că nu toți o facem și că, chiar dacă puțini, știm cu cine avem de-a face, spre deosebire de acel cronicar al „Mozaicului” care te numea repetat Călățanu.

Însă numele tău astfel renovat putea să apară drept simpatic în înșiruirea de poeți vizată de nașul de ocazie, dacă stai să te gândești că Aura Christi a devenit pur și simplu Agatha, stârnindu-mi râsul prin tot orașul de se uitau oltenii la mine ca la nebun. Nouăzecista Agatha Christi, iată ceva la care bătrâna doamnă ar da din craci pe sus din mormântul unde se odihnește de ceva vreme!

De câteva zile recitesc interviul tău din „Hyperion”, revista lui Gellu, și nu încetez să-ți răspund în gând, atâta este de bun și de vitejește făcut. Este, în mod clar, mai vibrant decât al meu și modalitatea de a spune pe șleau ceea ce eu mai încifrez uneori m-a făcut să te admir fără înconjur, cum se zicea pe vremuri, dar nu într-atât încât să nu-mi exprim obiecțiile și nedumeririle.

Începi calm prin a răspunde corect la întrebări convenționale. Ești asemenea acelor grei din lupte sau din box sau din șah care nu se reped orbește și preferă să facă pentru început câțiva pas de deux grațioși în jurul „adversarului”: e soare, adie zefirul, busola arată nordul, furtuna pare să nu se fi născut în sufletul tău, îl evocăm pe Nichita în termenii ditirambici ai Angelei... Furtună, chiar liceul craiovean și, deodată...

Trec peste faptul stângaci exprimat gazetărește c㠄Dumnezeu este primul tău lector” (totuși, un ziarist american ți-ar spune că cititorul contemporan trebuie să fie, chiar dac㠄debole” cumva, Dumnezeul tău). Te dezlănțui atunci când ești numit un „alergător de cursă lung㔠și irumpi în tentativa ta de a te prezenta „sans peur et sans reproche” (ceea ce eu și cred), șarjând împotriva Ministerului In-Culturii, a Humanitas-ului neomenos, a atâtor tovarăși sărați sau nesărați care se ocupă, chipurile, de destinul (minor, ar zice Culianu) al culturii române. Ajuns aici, fac o paranteză, și vreau să-ți povestesc ceva nostim.

O întâlnire cu Premierul

Singura dată când am stat față în față cu Adrian Năstase a fost la Târgul de carte de acum doi ani de la București. L-am urmărit pe premier prin tot Târgul, dorind să-i smulg un micro-interviu pentru ziarul la care lucrez, mai ales că-l văzusem cumpărând „Poetica postmodernismului” a Lindei Hutcheon. Bătrâne, remarcasem faptul că în Târg se pupa cu securistul-cărturar Dan Zamfirescu, dar eram prea „frapée” de achiziția sa, cum ar zice frații noștri mai mari, chelnerii, ca să nu încerc să-l descos. Adicătelea, cum prizați d-voastră postmodernismul, d-le Năstase? După ce l-am asigurat pe severul șef al gărzii pretoriene (tocmai își dăduse jos mustața, dar am văzut la televizor că după Târg și-o reluase) că sunt inofensiv, din Craiova, și vreau să-l întreb ceva legat „dă cultură”, m-am putut apropia în sfârșit de el, pe betonul înclinat din fața Complexului Expozițional Casa Scânteii unde se ținea livrescul târg. Renunțasem aproape, se apropia de mașina blindată, șoferul îi deschisese ușa, el îi făcea semne că l-a recunoscut lui Paul Daian, care striga la el ostășește; obosisem, blazarea se instalase și atunci am atacat. L-am luat tare, cu „vă place postmodernismul, d-le premier, vă place Brahms, Mitterand, vă place braga, Mitică?”, el s-a roșit de plăcere, în sfârșit un tip-salon care nu-l înghesuia cu PIB-ul și cu salariul minim pe economie, cu nemernica de opoziție, mi-a mărturisit că trebuie să te informezi o clipă mai devreme, înainte de a fi prea târziu, a fi sau a nu fi informat, ne zâmbeam și ne adulmecam reciproc și avantajos, simțeam că-l frăgezisem ca să-i dau lovitura finală, când...

...dar și cu Săraru

....la vale, cum știi că e terenul în pantă, se rostogolea pe piciorușe de gnom senect, cu capul cât bostanul ieșind dintre umeri, ca o Afrodită păroasă din spuma petrolului din Mareea Egee, însuși Dinu, Dinu Dinu Săraru care trecea pe lângă mine nepăsător și scund, eu un tip de 1,87, și mi-l lua în brațe pe Adi și mi-l pupa, adică numai Zamfirescu securistul și eu nu? se înfoiau sprâncenele sale răstite la lume, se dusese dracului momentul când urma să înfig întrebarea năucitoare în coama taurului ministerial. Biet picador ratat, am redevenit anonimul oltean și m-am întors în Târg dezamăgit de ne-isprăvit, lăsându-l pe Premier în brațele „țăranului”, dar bucuros de ce prinsesem: prinsesem pe dracu’, aveam reportofonul cu banda întoarsă, ca soldatul care își amenință inamicul cu pistolul întors spre sine, și n-am agățat decât câteva cuvinte, restul a trebuit – cam post-modernist, bătrâne! – să le pun de la mine pentru ca interviul să poată avea mărimea rezonabilă a timbrelor rare ce pot apărea și-n ziar. Revin – nu plecasem – la interviul tău și-l găsesc și astăzi când l-am recitit a nu știu câta oară curajos și „tânăr”, tânăr așa cum nu este Liiceanu căruia-i strigi de la obraz că a uitat c-ar fi fost și el cândva huligan și bine-i zici, chiar dacă te crezi tare singur și pieziș în lumea asta „făcută pe-ntuneric, muică”, cum zicea o babă din nuvelele lui D.R. Popescu, una din lungile lui proze din „Podul de gheaț㔠pe care am avut răbdarea să le citesc până la capăt.

Cartierul „Rama”

Sunt de acord cu tine, așa nu se mai poate, dar nu mă pot ori să nu te întreb: de ce crezi tu că doar amicii tăi ar trebui să fie editați de Liiceanu? Dacă ai fi dat pe lângă îndreptățitele exemple și alte nume de prin țară, chiar de pe la țară, noi am fi înțeles că nu este vorba doar despre o cherelă bucureșteană, ci despre a fi publicată o literatură națională la o editură de referință, poate europeană, de vreme ce i-a avut în portofoliu pe Cioran, Eliade sau Kundera. Poate că tu ai vrut să dai exemple cunoscute și sigure, dar brusc mi s-a părut că aud voce ridicat㠄în Rama”, într-un cartier bucureștean, chiar unul central, undeva între USR, MLR și Librăria din fundul curții și am căzut pe gânduri. Ceva din anvergura brațelor tale herculene care are curaj să se pună cu Briareu s-a redus la alonja unui culturist care-ți spune unde face el mușchii și te amenință cu ei, chiar dacă amical. Eu credeam că vei vorbi atât de tare încât să fi și vocea Moldovei (nu zic a Olteniei, nu-ți mai cer și asta ) și a Ardealului care dă și azi mari scriitori pe care nu-i vede Liiceanu. Când colo, tu te joci nouăzecist în țarcul prietenilor, aceiași pe care mai încolo (cu excepția salutară a lui Vinicius care nu e nici colo, nici colo) nu-i căinezi pentru a fi decorați de Iliescu, ba chiar te arăți gelos că nu ai fost făcut cavaler de Cotroceni. Mi s-a dus dracului entuziasmul, dragă Mihai, aproapele meu; te estompai, ca un diapazon plictisit, pe după un norișor al durerii de a nu fi fost premiat de USR sau de Cotroceni, când pe tine te-a căutat Poliția română și ești mai faimos decât toți premiații USR din ultimii 15 ani, iar eu te-am dat de exemplu și-n Germania unde un elev pus pe năzbâtii de la o școală din Aldenhoven, undeva lângă Aachen, m-a întrebat dacă am avut vreodată probleme cu Poliția din cauza „scrierilor” mele. Știi tu, scriitura subversivă, cocktailul Molotov al poeziei, bătrâne...

Faima nu vine de la Cotroceni

Până atunci fumasem liniștit pipa păcii cu cuminții schüler nemți și deodată mă întreabă ăsta ceva, cu o ironie în voce și cu un zâmbet de Gavroche în colțul ochilor: domnu’ poet, ai călcat pe cineva pe coadă până acum cu dășteptele tale de poezii? Asta da întrebare și mărturisesc că mi-a părut rău că am spus „nu”, dar mândria de român m-a făcut să-mi amintesc de tine și de Ianuș și să spun cu voce de tenor că este unul „Gălățanu” în România, pe care îl căutase poliția pentru că scrisese „Româna cu prostii” și „O noapte cu Patria”: copii au aplaudat și te-au premiat, dragă Mihai. Așa că de ce îți mai dorești tu un premiu dat de oamenii lui Uricaru sau un mormânt – cu fanfară la ureche – oferit cavalerului din tine de tovarășul Ion Iliescu? Nu avea dreptate Socrate să spună că mai degrabă ar merita să fie hrănit în Pritaneu decât să primească paharul de cucută? Iată un om care se gândea la viață, nu la burtă neapărat, în nici un caz la groapa pe care n-o avea și nu părea interesat de panteonul democrației eline.

Eu nu sunt „George”

Uite, se zvonește că aș fi și eu pe lista aceea în care se regăsesc și Aldulescu și Es. Pop și Bănulescu, Gârbea sau Drăghici (nenominalizat de tine pentru Humanitas, medaliat însă de Om), dar sunt rumori, pasaje întrerupte, m-ar fi semnat George; nu sunt eu acela, așa că vor să revină, să corecteze diploma și să-mi dea medalia, aștept cu nerăbdare să refuz mândru, al doilea după Groșan, îți dai seama, să fac ceea ce și-ar fi dorit chiar Mircea Cărtărescu într-un articol publicat în „Jurnalul” tucanian, uite că nu va putea niciodată, el care poate atâtea și mai este publicat și de Liiceanu. Dar dacă tu ai răbdare și te poți uita pe Decretul 128, publicat într-un Monitor Oficial din martie, a.c., vei fi uimit să vezi ce generoasă este lista de cavaleri făcuți de Iliescu. Pe lângă numele prietenilor tăi, apar, între alții, și acelea ale lui Alecu Ivan Ghilia sau Ion Brad, ca să nu mai vorbim de inimitabilii Marius Tupan și Ionel-Mircea Micu (inspector șef semnat pe crucea lui Nichita Hristea Stănescu) și Vasile Sporici și Octavian Chisăliță (Doclin) sau George Genoiu, poet de PSD în Bacău. Bătrâne, nu e bine să te înmormântezi lângă unii de pe lista asta, vei concede, chiar dacă și scriitorii se înmormântează, nu-i așa?

Închei aici lunga poliloghie și te asigur de respectul și admirația mea, în ciuda observațiilor – bărbătești, sper că vei concede – pe care am găsit de cuviință să ți le fac. Chiar dacă te crezi singur, eu sunt alături de tine, mai degrabă alături de tine decât pe o listă care îți aduce nesperatul mormânt încă în viață fiind, încă viguros și încă tânăr în așteptarea editorului român care va face din renumele tău o rampă de lansare pentru afacerea vieții lui.

Cu prietenie,

Nicolae Coande

 

                                  

 

respiro@2000-2004 All rights reserved