Şi scriitorii se înmormântează, nu-i aşa?

Răspuns la interviul pe care Angela Furtună i-l ia poetului Mihai Gălăţanu în revista Hyperion nr. 2-2004 (156).

„Mihai Gălăţanu, un mare poet, de care se vorbeşte prea puţin,

a publicat poeme care vor fi studiate cândva în şcoală”

Alex. Ştefănescu

Dragă Mihail Gălăţanu,

Cum noi la Craiova avem de obicei să-ţi pocim numele, m-am gândit că n-ar strica să-ţi dau o dovadă a faptului că nu toţi o facem şi că, chiar dacă puţini, ştim cu cine avem de-a face, spre deosebire de acel cronicar al „Mozaicului” care te numea repetat Călăţanu.

Însă numele tău astfel renovat putea să apară drept simpatic în înşiruirea de poeţi vizată de naşul de ocazie, dacă stai să te gândeşti că Aura Christi a devenit pur şi simplu Agatha, stârnindu-mi râsul prin tot oraşul de se uitau oltenii la mine ca la nebun. Nouăzecista Agatha Christi, iată ceva la care bătrâna doamnă ar da din craci pe sus din mormântul unde se odihneşte de ceva vreme!

De câteva zile recitesc interviul tău din „Hyperion”, revista lui Gellu, şi nu încetez să-ţi răspund în gând, atâta este de bun şi de vitejeşte făcut. Este, în mod clar, mai vibrant decât al meu şi modalitatea de a spune pe şleau ceea ce eu mai încifrez uneori m-a făcut să te admir fără înconjur, cum se zicea pe vremuri, dar nu într-atât încât să nu-mi exprim obiecţiile şi nedumeririle.

Începi calm prin a răspunde corect la întrebări convenţionale. Eşti asemenea acelor grei din lupte sau din box sau din şah care nu se reped orbeşte şi preferă să facă pentru început câţiva pas de deux graţioşi în jurul „adversarului”: e soare, adie zefirul, busola arată nordul, furtuna pare să nu se fi născut în sufletul tău, îl evocăm pe Nichita în termenii ditirambici ai Angelei... Furtună, chiar liceul craiovean şi, deodată...

Trec peste faptul stângaci exprimat gazetăreşte că „Dumnezeu este primul tău lector” (totuşi, un ziarist american ţi-ar spune că cititorul contemporan trebuie să fie, chiar dacă „debole” cumva, Dumnezeul tău). Te dezlănţui atunci când eşti numit un „alergător de cursă lungă” şi irumpi în tentativa ta de a te prezenta „sans peur et sans reproche” (ceea ce eu şi cred), şarjând împotriva Ministerului In-Culturii, a Humanitas-ului neomenos, a atâtor tovarăşi săraţi sau nesăraţi care se ocupă, chipurile, de destinul (minor, ar zice Culianu) al culturii române. Ajuns aici, fac o paranteză, şi vreau să-ţi povestesc ceva nostim.

O întâlnire cu Premierul

Singura dată când am stat faţă în faţă cu Adrian Năstase a fost la Târgul de carte de acum doi ani de la Bucureşti. L-am urmărit pe premier prin tot Târgul, dorind să-i smulg un micro-interviu pentru ziarul la care lucrez, mai ales că-l văzusem cumpărând „Poetica postmodernismului” a Lindei Hutcheon. Bătrâne, remarcasem faptul că în Târg se pupa cu securistul-cărturar Dan Zamfirescu, dar eram prea „frapée” de achiziţia sa, cum ar zice fraţii noştri mai mari, chelnerii, ca să nu încerc să-l descos. Adicătelea, cum prizaţi d-voastră postmodernismul, d-le Năstase? După ce l-am asigurat pe severul şef al gărzii pretoriene (tocmai îşi dăduse jos mustaţa, dar am văzut la televizor că după Târg şi-o reluase) că sunt inofensiv, din Craiova, şi vreau să-l întreb ceva legat „dă cultură”, m-am putut apropia în sfârşit de el, pe betonul înclinat din faţa Complexului Expoziţional Casa Scânteii unde se ţinea livrescul târg. Renunţasem aproape, se apropia de maşina blindată, şoferul îi deschisese uşa, el îi făcea semne că l-a recunoscut lui Paul Daian, care striga la el ostăşeşte; obosisem, blazarea se instalase şi atunci am atacat. L-am luat tare, cu „vă place postmodernismul, d-le premier, vă place Brahms, Mitterand, vă place braga, Mitică?”, el s-a roşit de plăcere, în sfârşit un tip-salon care nu-l înghesuia cu PIB-ul şi cu salariul minim pe economie, cu nemernica de opoziţie, mi-a mărturisit că trebuie să te informezi o clipă mai devreme, înainte de a fi prea târziu, a fi sau a nu fi informat, ne zâmbeam şi ne adulmecam reciproc şi avantajos, simţeam că-l frăgezisem ca să-i dau lovitura finală, când...

...dar şi cu Săraru

....la vale, cum ştii că e terenul în pantă, se rostogolea pe picioruşe de gnom senect, cu capul cât bostanul ieşind dintre umeri, ca o Afrodită păroasă din spuma petrolului din Mareea Egee, însuşi Dinu, Dinu Dinu Săraru care trecea pe lângă mine nepăsător şi scund, eu un tip de 1,87, şi mi-l lua în braţe pe Adi şi mi-l pupa, adică numai Zamfirescu securistul şi eu nu? se înfoiau sprâncenele sale răstite la lume, se dusese dracului momentul când urma să înfig întrebarea năucitoare în coama taurului ministerial. Biet picador ratat, am redevenit anonimul oltean şi m-am întors în Târg dezamăgit de ne-isprăvit, lăsându-l pe Premier în braţele „ţăranului”, dar bucuros de ce prinsesem: prinsesem pe dracu’, aveam reportofonul cu banda întoarsă, ca soldatul care îşi ameninţă inamicul cu pistolul întors spre sine, şi n-am agăţat decât câteva cuvinte, restul a trebuit – cam post-modernist, bătrâne! – să le pun de la mine pentru ca interviul să poată avea mărimea rezonabilă a timbrelor rare ce pot apărea şi-n ziar. Revin – nu plecasem – la interviul tău şi-l găsesc şi astăzi când l-am recitit a nu ştiu câta oară curajos şi „tânăr”, tânăr aşa cum nu este Liiceanu căruia-i strigi de la obraz că a uitat c-ar fi fost şi el cândva huligan şi bine-i zici, chiar dacă te crezi tare singur şi pieziş în lumea asta „făcută pe-ntuneric, muică”, cum zicea o babă din nuvelele lui D.R. Popescu, una din lungile lui proze din „Podul de gheaţă” pe care am avut răbdarea să le citesc până la capăt.

Cartierul „Rama”

Sunt de acord cu tine, aşa nu se mai poate, dar nu mă pot ori să nu te întreb: de ce crezi tu că doar amicii tăi ar trebui să fie editaţi de Liiceanu? Dacă ai fi dat pe lângă îndreptăţitele exemple şi alte nume de prin ţară, chiar de pe la ţară, noi am fi înţeles că nu este vorba doar despre o cherelă bucureşteană, ci despre a fi publicată o literatură naţională la o editură de referinţă, poate europeană, de vreme ce i-a avut în portofoliu pe Cioran, Eliade sau Kundera. Poate că tu ai vrut să dai exemple cunoscute şi sigure, dar brusc mi s-a părut că aud voce ridicată „în Rama”, într-un cartier bucureştean, chiar unul central, undeva între USR, MLR şi Librăria din fundul curţii şi am căzut pe gânduri. Ceva din anvergura braţelor tale herculene care are curaj să se pună cu Briareu s-a redus la alonja unui culturist care-ţi spune unde face el muşchii şi te ameninţă cu ei, chiar dacă amical. Eu credeam că vei vorbi atât de tare încât să fi şi vocea Moldovei (nu zic a Olteniei, nu-ţi mai cer şi asta ) şi a Ardealului care dă şi azi mari scriitori pe care nu-i vede Liiceanu. Când colo, tu te joci nouăzecist în ţarcul prietenilor, aceiaşi pe care mai încolo (cu excepţia salutară a lui Vinicius care nu e nici colo, nici colo) nu-i căinezi pentru a fi decoraţi de Iliescu, ba chiar te arăţi gelos că nu ai fost făcut cavaler de Cotroceni. Mi s-a dus dracului entuziasmul, dragă Mihai, aproapele meu; te estompai, ca un diapazon plictisit, pe după un norişor al durerii de a nu fi fost premiat de USR sau de Cotroceni, când pe tine te-a căutat Poliţia română şi eşti mai faimos decât toţi premiaţii USR din ultimii 15 ani, iar eu te-am dat de exemplu şi-n Germania unde un elev pus pe năzbâtii de la o şcoală din Aldenhoven, undeva lângă Aachen, m-a întrebat dacă am avut vreodată probleme cu Poliţia din cauza „scrierilor” mele. Ştii tu, scriitura subversivă, cocktailul Molotov al poeziei, bătrâne...

Faima nu vine de la Cotroceni

Până atunci fumasem liniştit pipa păcii cu cuminţii schüler nemţi şi deodată mă întreabă ăsta ceva, cu o ironie în voce şi cu un zâmbet de Gavroche în colţul ochilor: domnu’ poet, ai călcat pe cineva pe coadă până acum cu dăşteptele tale de poezii? Asta da întrebare şi mărturisesc că mi-a părut rău că am spus „nu”, dar mândria de român m-a făcut să-mi amintesc de tine şi de Ianuş şi să spun cu voce de tenor că este unul „Gălăţanu” în România, pe care îl căutase poliţia pentru că scrisese „Româna cu prostii” şi „O noapte cu Patria”: copii au aplaudat şi te-au premiat, dragă Mihai. Aşa că de ce îţi mai doreşti tu un premiu dat de oamenii lui Uricaru sau un mormânt – cu fanfară la ureche – oferit cavalerului din tine de tovarăşul Ion Iliescu? Nu avea dreptate Socrate să spună că mai degrabă ar merita să fie hrănit în Pritaneu decât să primească paharul de cucută? Iată un om care se gândea la viaţă, nu la burtă neapărat, în nici un caz la groapa pe care n-o avea şi nu părea interesat de panteonul democraţiei eline.

Eu nu sunt „George”

Uite, se zvoneşte că aş fi şi eu pe lista aceea în care se regăsesc şi Aldulescu şi Es. Pop şi Bănulescu, Gârbea sau Drăghici (nenominalizat de tine pentru Humanitas, medaliat însă de Om), dar sunt rumori, pasaje întrerupte, m-ar fi semnat George; nu sunt eu acela, aşa că vor să revină, să corecteze diploma şi să-mi dea medalia, aştept cu nerăbdare să refuz mândru, al doilea după Groşan, îţi dai seama, să fac ceea ce şi-ar fi dorit chiar Mircea Cărtărescu într-un articol publicat în „Jurnalul” tucanian, uite că nu va putea niciodată, el care poate atâtea şi mai este publicat şi de Liiceanu. Dar dacă tu ai răbdare şi te poţi uita pe Decretul 128, publicat într-un Monitor Oficial din martie, a.c., vei fi uimit să vezi ce generoasă este lista de cavaleri făcuţi de Iliescu. Pe lângă numele prietenilor tăi, apar, între alţii, şi acelea ale lui Alecu Ivan Ghilia sau Ion Brad, ca să nu mai vorbim de inimitabilii Marius Tupan şi Ionel-Mircea Micu (inspector şef semnat pe crucea lui Nichita Hristea Stănescu) şi Vasile Sporici şi Octavian Chisăliţă (Doclin) sau George Genoiu, poet de PSD în Bacău. Bătrâne, nu e bine să te înmormântezi lângă unii de pe lista asta, vei concede, chiar dacă şi scriitorii se înmormântează, nu-i aşa?

Închei aici lunga poliloghie şi te asigur de respectul şi admiraţia mea, în ciuda observaţiilor – bărbăteşti, sper că vei concede – pe care am găsit de cuviinţă să ţi le fac. Chiar dacă te crezi singur, eu sunt alături de tine, mai degrabă alături de tine decât pe o listă care îţi aduce nesperatul mormânt încă în viaţă fiind, încă viguros şi încă tânăr în aşteptarea editorului român care va face din renumele tău o rampă de lansare pentru afacerea vieţii lui.

Cu prietenie,

Nicolae Coande