Despre un interviu al Dlui Gălăţanu

de Bogdan Suceavă

În interviul pe care Mihail Gălățanu l-a acordat recent Angelei Furtună, dincolo de toate supărările și reproșurile se află un mare secret, pe care îl aflăm abia acum și pe care nu l-am bănuit atâta amar de vreme: poetul e nemulțumit. Deși a avut parte de importantă recunoaștere din partea criticii, deși cărțile i-au apărut și cititorii nu i-au lipsit, Mihail Gălățanu nu se consideră nici pe departe mulțumit. Lui îi lipsește ceva. În spațiul cultural românesc, ceva i se pare neîntreg, neînchegat, netocmit. Nemulțumirea lui se focalizează, oarecum surprinzător, pe Ministerul Culturii și Cultelor și Editura Humanitas. Oricât m-am gândit, n-am reușit să înțeleg la ce s-ar fi așteptat Mihail Gălățanu de la Ministerul în cauză. Îmi aduc aminte foarte bine una dintre observațiile lui dintr-un articol din Evenimentul zilei: în Minister, scria Gălățanu, nu lucrează nici un scriitor. E normal așa? Probabil că nu e, dar parcă nici nu putem aștepta de la atâtea guverne cu viziuni atât de profund politizate să inventeze peste noapte o formă de recunoaștere a valorii literare, angajându-și specialiști în literatură contemporană în posturi-cheie. Nu cred că vom vedea asta prea curând. Să fim lucizi, totul e pierdut, ar fi vremea ca Mihail Gălățanu să înțeleagă asta: scriitorului român nu-i vor fi prea curând recunoscute meritele în acest fel. Așa că, de ce să te superi și să te înverșunezi într-o cauză dinainte pierdută? Să terminăm așadar cu speranțele: singura soluție administrativă viabilă pentru rezolvarea problemelor administrative create de incompetența și aiureala de la Cultură ar fi numai dezagregarea respectivului Minister. Economiile la buget ar fi importante și, în plus, în afară de clientela politică a partidului aflat la putere (sau unii, sau alții), nu știu cine i-ar duce lipsa. Cum însă nici asta nu se va întâmpla, dacă problema Ministerului respectiv (după părerea mea cel mai corupt și incompenent dintre toate oazele deșertului instituțional valah, ceea ce e realmente o performanță) putem cel mult să ne resemnăm sau să considerăm serios opțiunea de a ne stabili în altă țară.

Un alt motiv de supărare al lui Mihail Gălățanu este Editura Humanitas. Generosul poet își irosește iarăși energia: de ce să te superi pe echipa domnului Liiceanu? Pentru că nu a lansat pe nimeni în literatură? Dar nici nu se putea, pentru că în respectiva echipă nu există prea multă pricepere în materie de literatura de ficțiune ori în poezie. Cu excepția contribuției Ioanei Pârvulescu, Editura Humanitas nu prea are vreo legătură cu literatura, așa că - ce li s-ar putea reproșa? De ce nu li se reproșează același lucru și colegilor, mult mai abili și mai inteligenți de la Teora, care fac foarte bine lucrul la care se pricep cel mai bine (și mai fac și bani pe deasupra)? Poate pentru că nimeni de la Teora nu și-a dat în decursul vremii atâtea aere. Editura Teora editează superbe dicționare, în timp ce Editura Humanitas pare a-și asuma un rol mai complex, foarte diferit. Parcă și-ar fi propus să schimbe societatea, parcă ar avea o agendă politică secretă, un soi de zapis după care unii autori sunt o.k., iar alții nu. Ceva nu e totuși în regulă acolo. Unul dintre motive ar putea fi acela că la Humanitas diviziunea muncii e foarte originală: un filozof (crede că) se ocupa de management, o filoloagă (cam vai de ea și fără studii spectaculoase) se ocupă de istorie recentă și așa mai departe. Splendidă echipă. E ca și cum un antrenor inventiv ar vrea să-și surprindă adversarul și l-ar pune pe Adrian Mutu în poartă și pe Bogdan Lobonț în atac. Ce s-ar alege de o astfel de strategie după ce cele cinci minute de surpriză se vor fi risipit? De la o astfel de echipă Mihail Gălățanu așteaptă înțelegere, recunoaștere, confirmare a valorii, eventual generozitate și eforturi în slujba literaturii române contemporane. Și iată că această recunoaștere nu vine. (Prințul Mâșkin nu lucrează la Humanitas.) Vreme de 15 ani, urmașa Editurii Politice pare să ocolească literatura contemporană, transmițând mesajul că așa ceva nu s-ar vinde. Probabil e experiența dânșilor cu romanul lui M. Sin, Que vadis Domnine, care nu s-a vândut în 1993, și de pe urma căruia dl. Liiceanu a mâncat numai ștevie o vară întreagă. Nu știu dacă marele editor s-a gândit că motivul pentru care acel roman nu s-a vândut e că ficțiunea politică e un teritoriu dificil, că în 1993 era prea devreme și, în plus, ideea de la baza romanului era cam naivă, atât de naivă încât numai Humanitasul ar fi putut lua plasa respectivă. Nu poți aștepta de la un public rafinat, așa cum este cel românesc, un public care a transformat în bestsellers atâtea cărți bune de ficțiune scrise în alte literaturi - să înghită o carte neconvingătoare doar pentru că o girează Humanitasul. (Asta nu ar mai fi editare, ci chetă; după cum merg lucrurile, poate vedem și asta la un moment dat.) Și apoi, cum adică Humanitas nu a publicat poezie? A publicat Aventurile lui Proteu, de Ștefan Augustin Doinaș, apărută în 1995. Pe vremea aceea Șt. A. Doinaș era un personaj politic întrucâtva important. Mai târziu s-a descoperit că, dintre genurile literare de mare discreție, acest autor nu a frecventat în decursul vieții sale doar poezia, și de aceea probabil că ediția a doua a volumului domniei sale o să mai întârzie. E oare Mihail Gălățanu atât de naiv încât să creadă că publicarea Aventurilor lui Proteu a fost decisă pe bază de valoare literară? Sau a fost doar o decizie politică, luată probabil sub influența duhurilor nefaste care sălășluiesc în zidurile acelea de la Casa Scânteii (sau cum s-o fi numind acum)? Cum să compari aproximările Humanitasului, amestecul politicului cu literatura, cu activitatea editorială a Editurii Nemira din anii ’90 (Patapievici a fost lansat de Nemira, totuși), ori cu reușitele Editurilor Compania și Polirom de după 2000? De la echipa managerială a Humanitasului se așteaptă M. Gălățanu la curajoase prestații editoriale. Oare de ce? Nu e nimic de așteptat de la ei, pentru că tot ce știu ei să facă mai bine e să se publice în familie și să mențină anumite premii într-un cerc restrâns, printr-un algoritm de formulă necunoscută.  Să dăm câteva exemple. În 2000, a fost reeditat la Humanitas volumul vechi de trei decenii al dlui N. Manolescu, Contradicția lui Maiorescu. În prezentarea editorului se scrie: „Actualitatea eseului lui Nicolae Manolescu ţine de urgenţa nevoii de spirit critic în orice nou început al culturii române.” (Care început? La Humanitas n-a fost nici un început, noile voci critice nu au apărut acolo, ci la alte edituri. Care urgență? Cartea respectivă zăcuse trei decenii.) La prima editie a premiului Prometheus, juriul a avut urmatoarea componență: Andrei Pleșu – președintele juriului, Marcel Chirnoagă – arte vizuale, Ion Cojar – artele spectacolului, Nicolae Manolescu – literatură și Ștefan Niculescu – muzică. Finaliștii din acel an au fost următorii: Lena Constante – arte vizuale, Liviu Ciulei – artele spectacolului, Augustin Buzura – literatură, Aurel Stroie – muzică, pentru Opera Omnia; Cristian Târbă – arte vizuale, Radu Mircea Apostol – artele spectacolului, Ana-Stanca Tăbărași – literatura, Dan Dediu – muzica, pentru Opera Prima. În decembrie 2002, premiul Fundației Anonimul pentru cartea anului a revenit Ușii interzise, de G. Liiceanu. Juriul a fost condus de N. Manolescu, iar membri exigentului juriu au fost Alex. Ștefanescu, G. Dimisianu, A. Bittel si Marina Constantinescu. La premiile Asociației Editorilor din 2003, Ființă și timp, de M. Heidegger, tradusă de Cătălin Cioabă și G. Liiceanu, primește premiul pentru cea mai bună traducere, deși juriul a avut foarte, foarte puțin timp să o citească. Unii au spus că lucrarea ar fi apărut după termenul limită pentru înscierea cărților la concurs, dar acesta este, probabil, un zvon.  Dacă ar fi fost așa, nu ar fi putut participa în competiție, iar juriul ar fi observat una ca asta, nu-i așa? Dl. Nicolae Manolescu nu ar fi permis niciodată să se petreacă o încălcare a regulamentului sub ochii domniei sale. Juriul a fost compus din dnii N. Manolescu, L. Ciocârlie, C. Tabără, Alex. Ștefănescu și M. Mihăeș și lucrarea a primit premiul în defavoarea a trei lucrări editate la Polirom și a unei alte cărți publicate la Humanitas în același an. (Președintele Asociației Editorilor este tot dl. Gabriel Liiceanu, dar probabil nici asta nu a cântărit cu nimic în decernarea premiului.) Amintind aici componența prestigiosului juriu, e natural să ne întrebăm câți dintre dânșii sunt cunoscători de germană, sau câți dintre membri juriului au confruntat traducerea cu originalul. Probabil că au învățat germană foarte repede cu toții, într-o săptămână, special pentru a citi Heidegger în original. Juriul pentru premiul Prometheus din 2003 a fost urmatorul: Andrei Pleșu – președinte, Dan C. Mihăilescu, Sorin Ilfoveanu, Elena Zottoviceanu si Sorin Marin.  Pe 17 decembrie 2003, la Clubul Prometheus, a fost decernat premiul pentru Cartea anului din partea României literare şi a Fundaţiei Anonimul. Distincţia de 100 milioane lei a fost oferită Monicăi Lovinescu pentru volumul Jurnal III (1990-1993), apărut la Editura Humanitas. Juriul a fost compus din Nicolae Manolescu, Gabriel Dimisianu, Alex Ştefănescu, Ioana Pârvulescu, Marina Constantinescu, Adriana Bittel şi Tudorel Urian. Și exemplele ar putea continua, cu un număr foarte mic de nume, un cerc foarte restrâns de aleși, dar un număr mare de premii. Așa că, motivul pentru care Mihail Gălățanu nu găsește poezie în oferta editorială a Editurii Humanitas este acela că oamenii au fost, pe bune, foarte ocupați. Cu atâtea jurii și manifestări culturale de aleasă ținută, când să aibă ei timp să descopere tinere talente? Sau crede Mihail Gălățanu că zece ani de greacă și zece de germană nu folosesc la nimic? Iată că folosesc: asta a ieșit din ideea Școlii, numai lamură de gând, cea descrisă în Jurnalul filozofic al lui Constantin Noica. A ieșit de acolo o structură la fel de complicată ca rădăcinile unui arbore sequoia, iar Mihail Gălățanu se așteaptă ca din așa ceva să înflorească poeme. Iată că nu. În schimb, Dan Petrescu semnalează cum a fost suprimat la traducere un pasaj neconvenabil din cartea Compromis și rezistență, de Katherine Verdery, apărut la Humanitas în 1994. Încă o dată, poate nu s-a înțeles din prima și poate așa ceva pare de neconceput: Katherine Verdery,  Eric R. Wolf Collegiate Professor of Anthropology la University of Michigan, Guggenheim Foundation Fellow pentru anul 2004, a fost cenzurată în traducerea de la Editura Humanitas, atunci când a relatat că „deține de la Noica povestea implicării lui Eliade în protocronism.” (Dan Petrescu - În răspăr, Editura Nemira, 2001, p.66.)  Care ar fi oare cel mai potrivit nume pentru o editură care produce tun după tun? Aici poate contribuția poetului Mihail Gălățanu ar fi utilă, el ar putea găsi o metaforă, ceva care să ne ajute. Cel mai recent tun fabricat de Humanitas se conturează a fi volumul Crase banalități metafizice, atribuit lui Alexandru Dragomir. Pe 17 iunie 2004, în emisiunea sa de la TVR, Idei în libertate, Horia-Roman Patapievici se minuna și el, intervievându-i pe Sorin Vieru și Cătălin Partenie, că recunoaște în carte câte ceva din tonul și digresiunile lui Alexandru Dragomir. Cum a fost făcută cartea, nu se știe, pentru că nu se poate stabili care idee vine de la presupusul autor și care de la scribi. Cum Alexandru Dragomir nu a publicat nimic niciodată, nu ne aflăm oare foarte aproape de concluzia că Humanitas a produs 336 de pagini de abureală atribuită unui om strălucitor, dar complet nevinovat, căci nemaifiind printre noi - nu se poate apăra de furia editorială a dlui Liiceanu?

În Dilema veche, Andrei Pleșu scrie, oarecum ironic (de fapt e tragic, dar el nu are de unde să știe): „ Îmi cer iertare. Fac parte dintr-un grup de presiune. [...] Ne-am baricadat între inexpugnabile ziduri de gaşcă şi am creat o reţea de putere care face imposibilă cariera spiritelor înnoitoare, sau o ţine sub un control perfid. Am monopolizat edituri, ministere, cercuri de influenţă străine, televiziuni şi gazete şi am manipulat inconştientul colectiv al naţiei până într-atât încât, de cîte ori publicăm ceva, toţi se reped, somnambulic, să ne cumpere.” N-am fi putut-o spune mai bine: chiar așa e. Dupa 14 ani de recunoaștere în cerc restrâns, iată că dl.Andrei Pleșu e surprins că apar și critici. Iar dacă mai ridică glasul cineva, nici o problemă, dl. G. Liiceanu umblă imediat la dosar și dă la iveală ceva. Pentru Adrian Marino s-au găsit niște dedicații. Niște dedicații către Dumitru Popescu. Ce tare trebuie că e Adrian Marino dacă numai cu asta poate fi prins! Alții au lăsat urme mult mai consistente, și-au adus prinosul deplin la traducerea în viață a politicii Partidului, și despre prestația lor probabil s-ar fi putut scrie întregi opuri. (Apropo, oare de ce nu a existat nici o contestare publică la adresa dlor Th. Kleininger, A. Cornea sau Sorin Vieru? De ce imaginea dânșilor nu a fost afectată prin nimic de aceste dezbateri? Poate pentru că nu s-au implicat așa de mult în jocul de-a v-ați ascuns al primei scene, pentru că nu au încercat să mistifice nimic despre sine, așa cum autorul Apelului către lichele tot încearcă.) Trecând peste aspectul de delațiune publică la care a recurs Gabriel Liiceanu, chestiune care din punct de vedere stilistic e perfect sincronă cu procesele din plină stradă din perioada lui Mao, iată cum toată opera de mistificare începută acum două decenii ajunge la final. Cât efort de imagine în toți acești ani! Ce splendidă minciună! Ce mult ne-ar fi plăcut să vedem o școală de genii, coborând de pe munte și ghidându-ne pașii către nirvana, sau cam pe-acolo. Povestea asta cu înțelepții fabricați în underground e un mit urban al poporului român, menit să înlocuiască probabil miturile tocite, ca de exemplu cel cu oaia care vorbește sau cel cu baba Dochia, cea cu n cojoace. Oare ce-o fi așteptat Mihail Gălățanu de la Humanitas? În Evenimentul zilei din 28 iunie 2004, C. Rogozanu scrie astfel: „Ceea ce ar fi trebuit sa fie o dezbatere a devenit un război. Și asta pentru că Pleșu sau Liiceanu, în loc să polemizeze, i-au atacat cu duritate pe aceia care au încercat să le caracterizeze ideologia. Liiceanu, cel puțin, nu a fost interesat nici un moment de dialog în textul din Dilema - a vrut doar sa-l nimiceasca pe Marino.” Sincer, eu nu am fost surprins deloc de reacția aceea. Să fii surprins acum că marele editor și manager e de fapt cam violent și n-are maneră - n-ar fi fost asta un inavuabil semn de naivitate? Așa că ce are oare Mihail Gălățanu să reproșeze Editurii Humanitas? Lor nu li se poate reproșa nimic. Au făcut și ei ce se pricep să facă mai bine și o să continue să facă așa până se vor termina banii. Iar când norii-nvăluiesc alba nopții doamnă, pe locul obștescului sfârșit al moștenitoarei Editurii Politice va izvorî un pârâu cu apă sărată, despre care câțiva contabili transformați în poeți vor scrie câteva ode patetice, după care nu va mai fi nimic, dar absolut nimic.