Caloriferistul

                                                                                    de Carmen Firan

           În astfel de clădiri vechi caloriferistul e indispensabil. Mai ales iarna cînd instalaţiile de încalzire se înfundă, filtrele trebuie schimbate şi tevile pocnesc cînd ţi-e lumea mai dragă, adică într-un week end geros. Locatarii de la numărul 89-13 erau norocoşi. Administratorul lor de bloc era şi caloriferist, meserie învăţată şi practicată temeinic în Estul Europei unde toate se defectau mereu şi nimic nu era la locul lui sau nu mergea ca lumea.

            Poate ca ar fi mai nimerit să i se spună „instalator” dar specialitatea lui în ţara natală fuseseră caloriferele. Cum pe vremea comunismului se bănuia că poliţia secretă îi asculta pe suspecţi prin plasarea de microfoane în caloriferele clădirilor aflate sub urmărire, caloriferistul avea o aură în plus. Trebuia să fie şi de încredere, nu doar priceput, în eventualitatea că nu ar fi lucrat chiar pentru poliţie, obsesie cu care unii încă se mai luptau chiar la mulţi ani după căderea dictaturii.

            Dick cîştigase loteria vizelor, îşi luase nevasta şi fata de mînă şi se oprise direct in Sunnyside, Queens, unde după numai două săptămîni găsise acest post de „super”, adică omul care face tot.

            -Eu nu cred în loterii sau alte chestii de-astea de noroc. Am jucat aşa, ca să-mi dovedesc mie însumi că nu pot cîştiga. Eu tot ce-am obţinut în viaţă a fost prin muncă. Nu mi-a picat niciodată nimic din cer. De data asta, dracu’ ştie, ceasul rău!  Îmi ardea mie mai mult de-o groază să vin în America, dar dacă tot m-am trezit cu viza asta, mi-am zis hai totuşi să văd cum e şi pe-aici, se confesa Dick de cîte ori avea ocazia, mîngîindu-şi mustaţa stufoasă care îi sporea aerul viril. De plăcut mie însă nu-mi place. Duc dorul casei mele micuţe dar cu viţă de vie şi pomi fructiferi în curte, prietenilor de pahar şi vieţii de acolo, sărăcăcioasă dar veselă. Munceam, nu munceam, tot pica ceva, şi de trăit trăiam bine, orice s-ar zice. Daca nu era nevastă-mea să mă piseze cu viitorul fetei şi alte chestii, nu-mi luam eu lumea-n cap.

            Dick putea muta trei blocuri din loc. Purta salopete largi de geanşi direct pe pielea goală, astfel că braţele muşchiuloase si părul de pe piept ii ieşeau bine în evidenţă. Avea biroul său de „super” la subsolul clădirii unde se aflau şi cazanele de încălzire, sistemul de aer condiţionat, maşinile de spălat, magaziile cu ustensile, mobile vechi, saltele găurite, tot felul de lucruri inutile, şi sacii de gunoi. Practic Dick era stăpîn peste toate acestea.

            În serile cînd se scotea gunoiul în cartierele mai înstărite din Queens, Dick bătea străzile cu maşina lui veche, încărca tot ce era mai de Doamne ajută şi le căra in subsol. Ajunsese să stocheze o colecţie serioasă de televizoare, cuptoare cu microunde, casetofoane, scaune, aspiratoare, covoare, computere expirate, cam tot ce-ţi trebuie să mobilezi o casă de la inceput. Unele erau încă în stare bună, pe altele le repara şi le vindea apoi pe nimic noilor emigranţi sosiţi în Sunnyside. „În fond fac o faptă bună, se apăra Dick, aşa am învăţat de acasă. Să iei de la bogaţi şi să dai la săraci. Cîştigul meu e nesemnificativ. Mai mult un gest comunitar, că tot se dau ăştia în vînt după spiritul de comunitate”. 

            Dick cîştigase simpatia tuturor locatarilor din blocul pe care îl administra competent. Le ajuta pe bătrînele doamne să-şi care sacoşele cu cumpărături pîna la lift, plimba cîinii, făcea babysitting la familiile tinere, îngrijea spatiul verde din faţa blocului şi, fireşte, schimba ţevi, garnituri, filtre, desfunda veceuri, sau, mai nou, cum emigrase în ţara tehnologiei, depana computere. Nu tocmai muncitor, dar istet si priceput, Dick  nu refuza bacşişul dar nici nu jupuia pe nimeni. Lumea nouă nu îl mai speria, văzuse că se poate descurca şi aici chiar şi  fără să vorbească limba engleză, odată ce în Sunnyside era plin de conaţionali de-ai lui, plus  magazine, restaurante, cofetării, cabinete medicale, biserici, ziare în limba materna care îi mai temperau dorul de casă. Deşi uneori ghetoul îl enerva şi îl împingea la trecătoare puseuri de superioritate:

            - Emigrezi să scapi de toţi ăştia şi dai tot peste ei. Aceeaşi ciorbă natională, ba chiar mai groasă.

            Cu toate astea lăcrima de multe ori pe muzică folclorică în cârciumele unde se fuma mult şi se lupta înfundat penru democratizarea ţării parasite pe care unii o denigrau, alţii o regretau, dar nici unii dintre ei n-ar fi recunoscut pentru nimic în lume că de fapt nu aparţin nici locului de unde au plecat, nici celui de adopţie. O dilemă cu care aveau să moară. Erau străini şi aici, şi acolo. Să nu fi plecat ? Or poate să se întoarcă acum? Pentru oricare din variante îţi trebuia curaj. Ei îl avuseseră odată, acum însă erau obosiţi, învinşi, tulburaţi, şi doar gândul că în ţara natală e încă rău, îi mai liniştea puţin.

            -Eh, or avea astia de toate, dar rosii ca la noi nu sint niciunde, suspina Dick pe deasupra paraharelor de votca golite din ce in ce mai des si mai de dimineata.

            Dick era sentimental. Un barbat masiv cu gesturi delicate, un urias sensibil la miniaturi. Ii placeau animalele mici, poate si de aceea nu-l deranjau prea mult soarecii si gindacii care bintuiau prin biroul lui de super de la subsol. Nu se opusese cind fiica lui adusese acasa un iepure pe care il tineau in baie si pesti decorativi care inotau intr-un acvariu improvizat, un borcan de muraturi pe care vara il scoteau pe balcon. Iubea gravura si se incumetase chiar de citeva ori sa practice meseria de zugrav. Cu sau fara voia clientilor le picta la sfirsit dungi subtiri sau motive florale care sa delimiteze peretii de tavan, cite un nufar delicat in jurul candelabrului sau pasarele colorate deasupra galeriei din bucatarie.

            -Trebuie sa ne infrumusetam viata, asta era deviza lui, si o punea in practica cum se pricepea mai bine.

            Mîinile lui mari obişnuite cu ţevărăi şi fierăraie, puteau fi deosebit de blînde si placute. Mingiia animalele, ingrijea florile si plingea la filmele de dragoste. Sub unghii ii raminea rugina sau negreala de la munca zilnica, tricourile ii erau mereu ude pe piept si la subrat si totusi nu era un caloriferist respingator. Ii remarcai masculinitatea si nu mirosul de transpiratie, vigoarea si nu hainele roase de tiritul pe sub chiuvete si veceuri. Isi iubea nevasta si isi adora fata careia era dispus sa-i accepte orice capriciu. Cu conditia sa-si vada de scoala si sa fie cuminte.

            -Viata e un lucru simplu. Nu cred in neprevazut. Toate sint coordonate si daca nu te dai in petec nu poti avea mari surprize. Daca poti sa eviti exagerarile si abuzul, traiesti destul de bine, asa cum esti programat sa traiesti. Eu nu sint un învăţat dar citeva chestii le simt, nu stiu cum. Bunicul meu era analfabet dar le stia pe toate. A murit linistit, intr-o dupa-amiaza, dupa ce s-a spalat, s-a barbierit, a chemat-o pe bunica linga el, a luat-o de mina si i-a spus ca i-a venit timpul. A inchis ochii si citeva minute mai tirziu trecuse linga cei drepti. Usor, frumos, impacat. Acum se moare violent, se moare urit, chinuit, moartea nu mai e o eliberare, ci mai degraba o condamnare sau o umilinta.

            De cind terminase scoala profesionala, un fel de liceu redus la doi ani in care invatase meseria de caloriferist, nu citise nici o carte. Se uita doar la filme si rasfoia unoeri ziare, si totusi, mostenindu-l poate pe bunicul lui, natura il inzestrase cu un echilibru care putea trece drept intelepciune. Caloriferistul avea ciudateniile lui care il puteau face chiar interesant intr-o discutie la un pahar. Citiva vecini din bloc cu care se imprietenise coborau uneori serile la subsol unde Dick improvizase o atmosfera calda de circiumă, foarte asemănătoare cu cea din ţara natală.  Adusese de pe stradă o masă de plastic de grădină şi citeva scaune descompletate, ba chiar şi o umbrelă de soare pe care o înfipsese mîndru în centru. Alături ţinea o cutie frigorifică plină mereu cu sticle de bere şi votcă. Puneau muzică populară şi dezbateau soarta lumii. Unul dintre colocatari era chiar din oraşul lui, fuseseră vecini şi acasă, emigraseră la citeva luni unul după altul, lumea e mică aşadar,  iar în Queens lucrul acesta se vede cel mai bine.

            -Mă, băieţi, eu nu ştiu cum dracu, dar de cînd am emigrat mă năpădesc amintirile. Imi aduc aminte totul, dar totul, ştiţi cum? Totul! Pînă în fragedă pruncie, pînă la naştere, ba chiar şi dincolo de ea.

            Caloriferistul îi uimea cu povestirile lui care mergeau pina in detalii tulburatoare. Era convins ca isi aminteste propria lui nastere.

            -Fara gluma, le spunea Dick cu ochii aburiti de forta amintirilor, eu am asistat constient la propria mea nastere.

            La inceput nu prea îi daduseră atentie, dar cu timpul Dick îi cucerise şi acum il ascultau cu sufletul la gură şi de fiecare dată îl rugau să le mai spună din amintirile lui de la nastere. Goleau paharele unul dupa altul, fara sa creada neaparat ceea ce li se vindea ca evidenta de necontestat, totusi induiosati de o asa  experienta extraordinara.

            -De fapt imi amintesc lucruri cu mult inainte de a ma naste, de cind inotam strimtorat in burta maica-mii. Nu ai prea mult loc acolo si miscarile iti sint limitate. In ultima parte a sarcinii e si mai rau. Iti vine  tot mai greu sa te misti, te-ai intoarce dar e destul de greu, dai din picioare si din miini si mare lucru nu se intimpla. Tin minte ca in ultimele saptamini inainte sa ma nasc cel mai mult mi-ar fi placut sa ma dau peste cap. De citeva ori m-am revoltat, crescusem destul de mare, si cred ca am lovit-o pe mama prea tare ca imediat am simtit cum palmele ei m-au apucat de calciie ca sa ma linisteasca. I-am recunoscut instinctiv palmele. Ma mingiiau chiar si cind o loveam cu furie. Nu eram  nervos sau agitat, nici n-as fi avut de ce, e cald si bine inauntru si ai tot ce-ti trebuie.

            -Si nu te sufoci? Se mai auzea cite o voce nedumerita.

            - Cum sa te sufoci?! N-am respirat in viata mea mai bine si mai usor. Totul e natural, curat, septic, ehe, am vrea noi sa mai avem aerul de acolo! Ce e nemaipomenit e ca inauntru e mereu aceeasi temperatura, aceeasi umiditate, toate sint constante, pricepeti? Exact cum trebuie, cit trebuie. Nimic neprevazut sau inconfortabil. Esti tot timpul satisfacut. Nu ti-e foame, nu ti-e sete, iar daca ti-e foame nu ai decit sa te gindesti ca ti-e foame si imediat esti hranit cu ce e mai bun. Ai chef de peste, poti sa fii sigur ca in curind maică-ta va pofti peste si cum gravidelor li se fac toate poftele, i se va aduce de îndată peste iar la tine va ajunge esenţa pestelui, adica toate proteinele si fosforul pentru care de fapt vrei si merita sa maninci peste. Si chiar daca ea n-ar minca peste atunci cind tu ai chef de peste, tu tot ajungi sa maninci esenta pestelui, pentru ca iei de la ea toate cite sint in peste. Pricepeti? Incerc să nu fac lucrurile complicate dar as vrea sa intelegeti cum merge treaba.  Tragi de la ea tot ce ai nevoie si biata ta mama isi da seama de asta. I se imputineaza ba fierul, ba calciul.Unora le cad dintii sau parul, altora li se albesc unghiile, se pateaza pe fata si sint mereu obosite, ca cine spune ca o sarcina regenereaza femeia nu stie ce vorbeste, o stoarce de tot ce are mai bun, in schimb tu acolo nu ai nici o treaba. Acolo eu am fost fericit. Niciodata dupa ce am iesit afara nu am mai  avut acel sentiment ca sint total protejat, ca nu mi se poate intimpla nimic, un fel de armonie divina, ceva extrem de greu de definit tocmai pentru ca in viata nu avem parte de asa ceva. Prieteni, ne nastem fericiti. Ce se intimpla dupa aceea, numai Dumnezeu stie!

            Uneori ii suna biperul şi era chemat de urgenţă. O inundaţie, o garnitură de schimbat, vreo bătrină nerăbdătoare căreia i se stricase aspiratorul. Dick dădea fuga, repara ce era de reparat şi se întorcea în subsol unde prietenii îl aşteptau într-un fum gros de ţigară. Se întorcea cu plamele şi mai negre, cu broboane de transpiraţie pe frunte, înjura, arunca un pahar de votcă pe gît, mustaţa i se înfoia, bătea cu pumnul în masă şi îşi continua povestirile.

            -Ce ma deranja totusi acolo pe mine e ca eram nevoit sa-mi tin ochii inchisi. Curios e ca totusi poti vedea. Nu stiu cum e in burta altor femei, dar eu in burta mamei mele am vazut  lucruri extraordinare. Dar n-am simtit niciodata nici un miros si n-am vazut nici o culoare. Din pacate nu am cu cine ma confrunta, cu cine schimba o parere, nu am intilnit pina acum pe nimeni care sa mai fi fost constient de viata lui inainte de nastere sau sa fi fost martor la iesirea lui afara. Sa am eu o memorie, cum ar spune nu stiu cine, ancestrală, adica exagerat de mare, de veche?! E posibil. Iar de cînd am ajuns în Queens parcă mi se măreşte de la o zi la alta. Deşi eu cred că memoria, ca orice lucru infernal, e infinită. Doar ca oamenilor nu le trece prin cap sa incerce sa-si aminteasca pina acolo, pina-ntr-atit, poate nu le vine sa creada ca sint in stare sa-si aduca aminte de dinainte de nasterea lor, ca să nu mai vorbesc de amintirea propriei nasteri, care mi se pare un lucru normal, ca doar fiecare a fost de faţă cînd s-a nascut, nu? Daca iti amintesti de tine la cinci ani de ce sa nu-ti amintesti si la cinci secunde dupa ce ai aparut pe lumea asta?! Nu vorbim despre acelasi timp? Despre aceeasi viata?

            Prietenii de pahar dadeau si ei din cap in dilema. Punctul de vedere al  caloriferistului li se parea pe moment  destul de logic.

            - Am vazut  multe la viata mea dar ca in burta maica-mi n-am sa mai vad niciodata. Orase intregi, arhipelaguri de tuburi gelatinoase, galerii de tevi intinzindu-se ca niste nervuri de-a lungul unor pereti fluizi, o arhitectura complicata cu canale, labirinturi, tuneluri si grote, abis, cerul cu stele, forme perfecte inotind intr-o pinza de paianjen delicata, toate insa incolore, ca un desen estompat, ca o harta a univesului in miniatura. Imi auzeam inima batind in mijlocul universului si continuam sa plutesc ca un cosmonaut printre acele dantele transparente care ma invaluiau, ma leganau blind ca un vint usor de vara. Ce e mai curios e ca recunoasteam toate astea ca si cum le mai vazusem inainte, ma comportam in burta mamei ca si cum mai fusesem acolo, de parca as fi avut amintiri dintr-o alta gestatie, incit ma intreb daca nu m-am nascut de fapt de mai multe ori.

            Aici audienta isi pierdea de obicei rabdarea. Unii murmurau nemultumiti ca au fost atrasi pe un tarim supranatural, altii il priveau cu mila, om in toata firea, un munte de barbat, cum mai bate cimpii, dar tot erau curiosi sa afle continuarea. Dick arunca atunci pe git inca un pahar de votca, isi stergea mustata cu dosul palmei brazdate de şanţuri maronii, cobora vocea si ochii îi străluceau conspirativ:

            -Sa te nasti nu e nici o placere. In primul rind pentru ca e dureros, lung si periculos. Din armonia aia perefecta treci intr-o incrincenare de neinchipuit, te zbati, impingi cu capul, dai din picioare, vrei neaparat sa iesi afara, nu se stie de ce, caci acolo era atit de bine! Doar ca la un moment dat pur si simplu nu mai esti lasat inauntru, trebuie sa iesi! Si ce-i mai rau in toata povestea, e ca simti ca şi propria ta mama se opinteste impotriva ta, ca si cum ar vrea sa scape de tine. La început nu îţi mai ţii echilibrul, aluneci în jos cu capul înainte şi oricît te-ai zbate, capul te trage în jos, devine dintr-odată  foarte greu, ca şi cum ai avea un cap de plumb, iţi pocnesc urechile de tensiune şi ţi se urcă pulsul. Capul îţi intră apoi intr-un tunel întunecos. Asta este partea cea mai grea şi mai înfricoşătoare din tot procesul. Tunelul de întuneric.

            - Am mai auzit de chestia asta cu tunelul, i-a spus o data unul dintre vecini, dar parcă era cind mori, nu cînd...Si n-a îndrăznit să spună mai mult. Cuvîntul naştere îi dădea deja fiori.

            - Ala e tunel luminos în care intri cînd mori, a intervenit altul, i-auzi ca în ăstălalt  e întuneric.

            - Beznă, a confirmat Dick. Prima senzatie e groaznică. Te sufoci, te îneci, părul ţi se încurcă într-un fel de rădăcini, auzeam ceva clipocind ca un vulcan care stă gata să izbucnească, împingeam cît mă ţineau puterile, îmi înţepenise gîtul şi aveam impresia că voi rămîne pe veci prins înăuntru, unul dintre umeri mi se blocase aproape de atîta efort. De altfel pină pe la 5 ani am suferit de durerei la umărul stîng din cauza trecerii prin tunelul acela îngust, negru, rece şi umed. Atunci am simţit şi primele mirosuri, la fel de neplăcute ca şi sunetele care mă aşteptau odată tras afară. Căci pînă la urmă te trag alţii afară. Am tusit si m-am pus pe un plins disperat.  M-au înşfăcat, mi-au şters lava de pe corp şi mi-au despletit radacinile in care eram infăşurat, iritindu-mi pielea. Muream de frig si ma invinetisem de atita efort si tipat. Am deschis ochii dar n-am vazut nimic. Auzeam in jur niste sunete straine, metalice, stridente. Brusc mi s-a facut si foame si de data asta senzatia nu mi-a mai fost potolita de nici o esenta. Aveau sa urmeze sute de litri de lapte de care pina la urma ti se acreste. M-au infasurat, m-au invelit si m-au pus intr-un pat. Eram singur. Şi în burta mamei fusesem atîtea luni singur dar aici, afară, era o altfel de singurătate. Uscată. Rece. Asurzitoare. Eu trăisem pînă atunci numai singurătatea fericită, acum începea singurătatea disperată, si cred ca pentru prima oara mi-a fost frica. Am înţeles ce înseamnă să-ţi fie frică. Să oscilezi între fericire şi disperare. Să fii aruncat dinăuntrul lumii în afara ei. Să vezi, să auzi, să simţi şi să nu te poţi face înţeles. Să nu poţi întoarce nimic.

            Vecinii se întristaseră deja, beau în ciudă, trăiau şi ei toate astea de parcă acum se născuseră.

            - Uite, eu îmi amintesc ca acum, prima noapte de singurătate. Mă puseseră aşa înfăşurat într-un pat cu faţa în sus. De acolo prin geamul întunecat am văzut pentru prima oară luna. O să mă întrebaţi de unde ştiam că e luna. Ştiam. O mai văzusem. Unde, cum? Dracu ştie! Şi deodată...

            Telefonul lui Dick sună strident. Doamna Simpson de la 9 avea o urgenta. Refulase veceul si peste o ora avea musafiri. Caloriferistul se ridica brusc, datoria inainte de toate, ii lasa pe toti cu povestea neterminata, isi lua trusa cu scule si peste doar citeva minute suna la usa doamnei Simpson care il astepta nerăbdătoare:

            - Dick, esti o minune. Ce ne-am face fără tine?! Dumnezeu ni te-a trimis!