|
From a Painting with Frozen Borders Poem with Griffin, Pike and Peacock
The way water drains from the concrete lake not enough for boats, not enough to go underwater to grab shining coins like when you were a child. no mirror for the lovers, just a dried life and empty shells. Where are the snails, the lords of the green banks? And the victorious body Water running between the fragile breasts?
I steal along the footprints I left in another season the grass is cruder here, and the air overwhelms my wet hair Doesnt it look like seaweed? The flutter of storks over sad eyes makes me pause. Should I dare further?
My feet no longer fit in my footprints a moment has passed, and you have come closer to earth. Your shadow, like lichens stuck on the walls of the house, your failing shadow.
The way you sleep in the blue tower clock a bee, you would say, its wings stuck in the gold wheels of the high lily. Your shadow below measures lives on the pavement where children playing, grow old. The curator of rifles from warriors of another century, light sliding from the face of a lizard (when another visitor climbs the tower) And her hands, Her hands luminous and absent abandoned to her black, black dress will take flight.
Snow, soon.
In the Spring, you would play the abandoned organ. The notes were so tightly wrapped with grass they could barely find the sun Sometimes your ear went to the ground. Other voices responded another cherry tree blossomed nearby. Golden fish swam in the rain water that filled the pipes and blood sprayed in low keys terrifying the beasts of the woods.
One tear was enough to drown the piece, to tear apart the nest martins made in the floral arrangement.
Flower soil, flower soil shouts the farmer under frozen windows his voice suddenly covered with a sweet-scented roar.
From a Painting with Frozen Borders From a Painting with Frozen Borders The angel descends to our breadless table, to dry honeycombs. Only fear keeps us awake here, only terror and wine. Death has taken the last crocus of autumn The soul drops its sadly whinning. Some of our friends can speak of poetry others just of green hills, and the painter who ended his days with a chain (not a daisy chain, or a chain of memories)
Life is chiaroscuro. Nobody cares about us, lost in the gondola of a word, overwhelmed with our happiness.
Poem with Griffin, Pike and Peacock Day blinks its eyes through the window guarded by a griffin. I read a poem. Rain. Do you recall Summer rains in the mountains? Or the pop of mushrooms under your bare foot in dewy grass?
Under the bell jar, a dead nature of meaty bananas, cherries, lemons and a silver knife bought at a bazaar, where the Bosphorus sparkled at your beloveds feet. With that same knife you clean a pike at the rickety kitchen table.
And the hunting rifle leaning against the stuffed peacocks is a tamed ferret, fawning over the woman who weighs pearls.
In the town that was, my brother tamed Sundays and when he could no more, when he could no more, he scraped his nails down shadows in the wall. In the town that was, I was the clocksmith I was the one who pulled its iron tongue through feeble hours. You picked wild strawberries from the lips of the abyss.
A word, and we would fall.
Why do you smile old blood, when winter holds you prisoner? One side the living, the other side, the deads, and between them you with an gracious smile, you know your job by heart. In the astral stream you swim quietly, with long steady breaths rolling in the grain of time.
The clinking words of this poem are like thin wing bones you go deaf, you go dizzy watching life from above. The master goldsmith tests a coin between his teeth, like a young beast mangles her prey. The deaf coin lives on. Will there come a time when the gods test you the same way?
Poems by Liliana Ursu translations by Sean Cotter
Dintr-un tablou cu țărmuri înghețate Poem cu grifon, știucă și păuni
Cum scade apa în lacul de beton, bărcile o parodie, nici să te mai scufunzi nu poți, să culegi monede strălucitoare ca-n copilărie! Nici o oglindă pentru îndrăgostiți doar viața uscată și cochiliile goale. Unde-s melcii, stăpânii malurilor verzi? Și trupul victorios cu apa șiroind între sânii fragezi?
M-am strecurat pe urmele mele din alt anotimp: iarba-i mai crudă aici și aerul îmi doboară pletele moi; nu seamănă ele cu algele din lacurile adevărate? Fâlfâitul puternic ai berzelor deasupra ochilor triști mă oprește o clipă. Să îndrăznesc mai departe?
Pașii nu se mai potrivesc în vechile urme, a mai trecut o clipă, te-ai mai apropiat de pământ. Și umbra ta ca lichenii lipită-i de pereții casei, umbra care scade.
Cum dormi în orologiul albului turn, o albină, ai spune, cu aripile prinse în rotițele de aur ale înaltului crin. Umbra ta măsoară viețile, jos, pe caldarâmul unde copiii jucându-se îmbătrânesc. Sau femeia păzind puștile unor luptători din alt secol; ca o șopârlă raza îi lunecă pe chip (când un vizitator mai urcă în turn) Și mâinile ei, mâini luminoase și absente, părăsite pe fusta neagră, neagră: își iau zborul.
Va ninge curând.
Cântai primăvara la orga părăsită. Învelite în ierburi sunetele abia vedeau lumina soarelui, uneori plecai urechea spre pământ. Alte voci răspundeau, mai înflorea câte un cireș în preajmă. În ploaia adunată în câteva tuburi înotau peștișori aurii. și sângele cum țâșnea în tonuri grave speriind sălbăticiunile pădurii!
O singură lacrimă a fost de ajuns să înece cântecul, să spulbere cuiburile lăstunilor din orga florală.
Pământ de flori, pământ de flori, strigă țăranul pe sub ferestrele înghețate. Vocea lui acoperită deodată de un vuiet aromitor.
Dintr-un tablou cu țărmuri înghețate
Dintr-un tablou cu țărmuri înghețate coboară îngerul la masa noastră, la masa noastră fără de bucate, cu fagurele sterp; aici doar spaima ne mai ține trezi,și vinul. Moartea a cules ultima brândușă de toamnă, Sufletul scâncește trist. Câțiva prieteni vorbesc de poezie, alții de colinele verzi și pictorul care și-a pus capăt zilelor cu un lanț (nu-i lanțul de păpădii și nici al amintirilor)
Un clarobscur e viața. Nimeni nu se sinchisește de noi cei pierduți în nacela unui cuvânt, de noi preafericiții!
Poem cu grifon, știucă și păuni
Ziua își mijește ochii prin fereastra păzită de un grifon. Citesc un poem. Plouă. Mai știi cum plouă vara în munți? Sau pocnetul ciupercii sub talpa goală în iarba înrouată?
Sub clopotul de cristal o natură moartă cu banane cărnoase, cireșe, lămâi și cuțitul de argint cumpărat într-un bazar, pe când Bosforul scapără la picioarele celei iubite; cu același cuțit despici acum știuca pe masa șubredă din bucătărie.
Și pușca de vânătoare sprijinită de păunii impăiați e un animal domestic gudurându-se pe lângă femeia care cântărește perle.
În burgul de odinioară fratele meu domesticea duminici și când nu mai putea, când nu mai putea, își ștergea cu unghiile umbra de pe ziduri. În burgul de odinioară eram reparatorul de ceasuri și cel ce potrivea limba grea de fier pe firava oră din turnuri. Tu culegeai fragii de pe buza prăpastiei.
O vorbă și ne-am prăbușit.
De ce surâzi, sânge bătrân, când iarna te ia prizonier? De o parte viii, de cealaltă morții și între ei tu, surâs grațios, îți știi meseria pe de nost. In fluviul astral înoți liniștit, cu respirații lungi, egale rostogolind grăuntele timpului.
Clinchetul cuvintelor în acest poem asemeni oaselor fragede sub aripi te asurzește, te amețește viața văzută de sus. Meșterul aurar încearcă moneda în dinții lui de sălbăticiune tânără ce sfârtecă prada. Metalul surd viețuiește încă. La fel te vor încerca o dată zeii?
Poeme de Liliana Ursu traduceri de Sean Cotter |