X

          de Adrian Buz

 

 

-Sînt X, o caut pe...

-Ești X? Pe onoarea mea, aș fi zis că ești omul invizibil. N-ai invitație? Hmm... și de ce crezi că ar trebui să-mi spună ceva numele?

 Un mălău cu buze groase răsfrînte îi rînji din intrare, cu brațele încrucișate pe piept.

-N-ar trebui... nu știu... ce spui... ?

Aceeași atitudine ostentativă, replica i-a venit prea tîrziu, lipsită de sprijinul spontaneității, ar fi sunat chiar plîngăcios: știi ce, ia-mi pardesiul și îmi spui tu după ce ies de ce. În cele din urmă intră, nu-i luă nimeni pardesiul și, odată intrat, începu să o caute din priviri. Dar locul e înțesat de lume și trebuie să facă o tură dacă vrea să dea de ea. Această situație tipică pentru ei are să fie și ultima. Sătul de telefoanele primite pe mobil de la numere pe care nu le cunoaște, îi spune să vină într-un loc de care nu a auzit, iar el trebuie să ia un taxi să ajungă acolo, așa cum taximetriștii sînt foarte sensibili la formele și conținutul în continuă transformare ale orașului. E un vernisaj la Brutărie pe la 7, și a închis înainte ca el să protesteze: uite ce e, știi părerea mea, niște bezmetici, vino acasă, poate că ar trebui să încercăm să vorbim. Ceea ce, bineînțeles, nu se va întîmpla, de vreme ce nu s-a întîmplat niciodată... ei nu vorbeau. Pe de altă parte, ar fi vrut să-i spună să-și ia lucrurile de la el, fiecare cu viața lui. E nehotărît.

–Înainte era o brutărie aci, acu’ vad că e plin de fițe, face patru’j de mii, meștere.

I-a întins banii taximetristului, înjurînd printre dinți și, după ce trecu de uriașul din ușă, se trezi căscînd gura năucit la un morman de saci de plastic plini cu gunoaie, cutii de ambalaj, sticle și cutii de Coca Cola, lipiți între ei cu scoci și cocoțați pe un piedestal ceremonios. Un tip trendy se pregătește să spună cîteva cuvinte de genul... enunțul estetic pălește în fața țipătului ecologist al autorului, iar la sfîrșit va face comentarii despre zgîrcenia artistului, care ar fi putut să ofere ceva mai multă băutură. O caută din priviri, ea nu e nicăieri.

Situația în sine începe să-l sîcîîie. Dar ceea ce-l sîcîie cel mai tare e senzația pregnantă că ceva îi scapă.

*

Odată i-am zis că aș vrea să călătoresc, să ies pentru o vreme din cloaca asta, iar ea mi-a răspuns că n-ar părăsi orașul cu o față ca a mea. Poate doar în cazul în care intenționezi să dai o spargere la o bancă din provincie. Ca să mă împace, a venit spre mine cu buzele țuguiate și ochii închiși, abandonîndu-se într-un sărut copilăros. Într-un fel, mă ironiza din nou ...

Te-am amețit? Îmi cer scuze, sînt puțin tulburat, sar de la una la alta. Ar trebui să o iau de la început. Nu știu ce mi-a venit în vara aia. Eram liber, aveam ceva bani, m-am trezit într-un tren care m-a dus pînă undeva, de acolo m-a luat o mașină, iar după două ore mă holbam prin fereastra altui tren la buza creață a mării. Știi tu, s-au scris cîntece pe tema asta. Fără nici un sentiment special... îmi doream doar să găsesc o terasă liniștită unde să beau în pace cîteva beri și să mă holbez la soare. Am găsit mai mult de atît. Tipa nu promitea cine știe ce conversații, dar avea cea mai incredibilă pereche de sîni pe care am văzut-o vreodată ițindu-se printr-o bluză... Neavînd altceva mai bun de făcut, m-am holbat la ea. Am citit cîndva o povestire stupida despre un tip care a pățit o chestie similară. Pînă la urmă mi-a suflat-o un grup de rockeri cu un guru cam bizar, un slănănog blonziu și destul de agresiv pe post de mascul alfa, i-a turnat rapid cîteva chestii despre niște cărți sacre și alte rahaturi și, din felul cum ea s-a înmuiat, mi-am dat seama că în curînd vor abuza de trupul ei... Să fiu sincer, nu i-am condamnat... După ce m-am instalat la un hotel ieftin, am ieșit să mai beau ceva și, spre seară, berea a început să lucreze și chiar mă simțeam bine. Exact atunci am găsit-o. Am găsit-o pe ea. Fără litere mari; unii oameni cred în momente magice și litere mari, chestii grele. În nici un caz genul nostru. Eu am recunoscut-o după felul cum îi transpirau palmele, după expresia posacă a gurii, după aerul de absență preocupată, după privirea tulbure și  rigidă... un fel de zombie care își asumă resemnat singurătatea și pe care îl întîlnești frecvent la întrunirile alcoolicilor anonimi... avea o strălucire uleioasă în acel grup de spilcuiți, știi genul, copyrighter-i lucrînd pentru corporații multinaționale, cam snobi pentru gustul meu, comentau filme, cărți și alte rahaturi artistice cu un aerul unui cinism posac, vrînd să pară amuzanți – probabil așa își imaginau ei că ar trebui să arate niște artiști. Pe cîțiva dintre ei avusesem nefericirea să-i fi întîlnit în alte ocazii. Ea stătea acolo, plimbîndi-și privirea de la unul la altul cu o întârziere imperceptibilă pentru cineva care nu era în condiția ei... Dar eu m-am prins imediat ce soi e și ea s-a prins că m-am prins, ceea însemna că eram deja doi din aceeași specie în zonă, așa că, după ce m-am introdus fără să mă formalizez, m-am așezat direct lîngă ea și am început să bem... Între timp am aflat că Fight Club era filmul lor preferat, mesajul anarhist care în final e deturnat de acel cadru subliminal... cum ar veni, sînteți tîmpiți să vă imaginați că filmul e altceva decît un mare ștoi, tipă unul dintre ei... rîsete ca niște mîrîituri și rahaturile au început să curgă pe același ton neplăcut... M-am văzut nevoit să apreciez punctul de vedere, dar mai ales concluzia, chiar dacă o scoteam din context și îi dădeam un înțeles mai amplu. Și gagica aia, pentru că se mișca încet cu comanda, și-a atras disprețul lor... Chelner! Ce căcat de meserie o mai fi și asta? Însă gagica respectivă chiar avea urechi cu care auzea mai multe decît își imaginau ei, chiar dacă trecea îngropată sub tăvi pline, cu o notă de plată în dinți... Și chiar au fost unele mici semne care mi-au spus că nu era indicat să mai întîrziem la masă, doar dacă nu cumva doream să beneficiem de un cocktail Fight Club. Dacă aș fi fost în locul lor, aș fi anulat comanda de bezele... În orice caz, nici un fel de steluțe acolo, doar aceleași figuri copleșite de mici imposturi... Am înhățat-o și ne-am cărat la o altă terasă și de-acolo la alta și ne-am amuzat de o grămadă de lucruri care erau, de fapt, foarte amuzante... Auzi, mai bine te întreb acum decît să-mi pară rău mai tîziu: îți mai funcționează scula? Iar eu i-am răspuns: măcar pot să fac pipi cu ea... Chiar o fată dintr-o mie. Am rîs iar și am băut fără să ne mai gîndim la prostii... mă tem că eram prea beți pentru așa ceva. Ne-am trezit după o săptămînă la mine în apartament, casa era vraiște, își adusese între timp și lucrurile ei, nici unul dintre noi nu-și aducea aminte cînd sau, în orice caz, nu-și amintea mai mult decît cîteva pîlpîiri de neoane pe terase pline de oameni cu chipuri opărite, muzică tehno bubuind, soarele arzîndu-ne într-un mod prea puțin misterios pielea la ora amiezii, imagini mînjite cu peisaje rurale prin fereastra unui tren fantomă, uși trîntite în taxiuri fără șofer, țipete și vuiete dintr-o realitate foarte apropiată, dar pe care nu putusem să o mai identificăm din cauza întunericului în care ne scufundasem de bunăvoie. Cineva ne văzuse împreună la mare, m-a sunat să mă felicite, mi-a spus că sîntem un cuplu foarte reușit. Era ironic? De fapt, voia să știe dacă am ajuns în siguranță acasă. Da, eram în siguranță, de ce n-am fi? Am scos o sticlă de vin alb din frigider și am sărbătorit momentul. Am continuat cu șampanie, pe care m-am dus să o cumpăr din colț, cîndva după miezul nopții, gîndindu-mă că e un lucru drăguț ca cineva să se arate îngrijorat pentru noi. Mă întrebam cine o fi fost. Spre deosebire de puștiul ăla care vindea în prăvălie și care, cînd m-a văzut, și-a ridicat ochelarii de soare pe frunte, hlizîndu-se la mine, mimînd că sună la poliție: alo, poliția, omul molie a intrat în prăvălie... mai e valabilă recompensa?... Apoi țipă către mine: să-mi trag piticu’, îți fac o poză și o trimit la X Files și m-am umplut de coco! Dacă îmi mai păsa? Mă simțeam foarte bine. Așa că ne-am făcut pulbere cînd am ajuns sus cu cele două sticle de șampanie și plasa cu bere. Apoi lucrurile au mers din ce în ce mai bine. Ea lucra pentru o revistă din aceea pentru femei, foarte colorată și plină cu mizerii pe care nu le poți citi decît la closet... rețete imposibile de slăbit, romane romantice în foileton, orientate către un public țintă, tragedii adevărate sub titluri de genul Viața ca-n filme, povestea succesului unui VIP – de obicei, fotografia scoate tot ce se poate scoate dintr-o tipă bondoacă, nelispită de feminitate... unii spun despre ea că ar fi o nimfo-maniacă de prost-gust... așa cum uneori chiar și o mașină de spălat poate avea forme feminine, doar că din mașina de spălat nu-și face nimeni un model în viață ...în fine, știi tu, reportaje de călătorii în peisaje exotice de pe planete ideale, bîrfe în regim de știri mondene și alte aspecte ale unor vieți de lux. Răsfoind o astfel de revistă, ai putea spune că poporul ăsta se duce dracului, dar rețeta nu e originală, e copiată, ceea ce mă face să cred că nu sîntem singurul neam de tîmpiți pe lume. Ei bine, chestia asta avea și o parte bună. Primea invitații la tot soiul de lansări de discuri sau cărți ale unor oameni de succes, fotbaliști sau stiliști, ceea ce însemna băutură pe gratis. Și chiar reușeam să fim un cuplu drăguț, aș spune. Noi eram acolo, în rîndul doi, întotdeauna, cu niște fețe aparent preocupate de ceea ce se discuta în jurul nostru, înțelegi?, nu eram deloc diferiți de acele mulțimi fără chip și, de multe ori, pe acolo, cîte unul care avea păreri pe dos față de restul, stătea și bea singur, retras și își imagina că ceea ce gîndea el are sens și că oamenii sînt inculți și mult mai stupizi ca el sau cîte un individ din ăla băgat în politică pînă peste puteri, străduindu-se să nu arate că n-are nici cea mai mică idee ce caută pe-acolo, oameni de afaceri a căror importanță nu are nici o legătură cu gustul sau un jurnalist panicat al cărui mesaj seamănă cu bomba cu ceas din capul unui nebun și alte persoane asemănătoare care merită să apară televizor, atunci cînd e cazul. Ei bine, de vreo cîteva ori am apărut și noi... stau steag în lanul de secară... pace, fraților... mamă, e o lume crudă... Dar cine să priceapă mesajul nostru mut, exprimat doar cu încrețiturile de pe frunte sau strălucirea uleioasă cu care abia dacă impresionam pe cineva. Eram în rîndul doi, eram mai banali ca o crimă sexuală. În fond, de ce să te agiți prea tare? După cum bine spunea cineva... cînd începe să-ți pese prea tare, se întîmplă să vrei să faci tot ce poți, adică numai lucruri greșite... sau să faci ceea ce trebuie făcut, adică lucruri și mai greșite...

*

Privește încurcat mulțimea care zumzăie. Cască. Un bărbat cu o barbă dichisită, purtînd o haină tweed și vestă peste o cămașă galbenă cere un pic de atenție. E ignorat, zumzetul nu încetează, dar măcar a reușit să-i oprească din graba cu care orbitează după tipele cu tăvi. Își sterge cu grijă ochelarii și începe să vorbească fără chef, măcinat de o stare de indispoziție vizibilă, aruncîndu-și din cînd în cînd ochii pe o foaie de hîrtie. X agață un pahar de pe o tavă și se întoarce cu fața către bărbatul care vorbește și nu-l ascultă nimeni. Din spate aude următoarea discuție:

-Nu mai văd banii de la putoarea aia. Afacerea asta se duce în pizda mă-sii.

-Am auzit că e cuplată cu un italian acum.

-Sigur, îi suflă în trompetă macaronarului... pe bani grei.

-Iar tu trebuie să îi sufli ei, dacă vrei să-ți mai vezi banii.

-Mă tem că ăsta e unul din principiile fundamentale ale vieții... fluxul continuu al banilor...

-Sigur, acolo unde sînt, cineva trebuie să-i sufle cuiva.

-Ei bine, ai putea spune că la un moment dat devine chiar plăcut. Important e să curgă mălaiul, să nu ajungi să ți-o sufli singur. Nu doar că ți-ai putea rupe gîtul, dar ar fi neproductiv.

Rîsete.

Îi e rău. E palid și are o privire dezorientată. Soarbe cu înghițituri grăbite din pahar și își vîră capul între umeri cu un gest brusc. Unul dintre cei doi îi dă un cot celuilalt și face semn cu bărbia către X, scoțînd un șuierat semnificativ printre dinți.

Vocea domnului în haină tweed abia se mai aude. Vorbește fără chef, privind peste mulțime, probabil că mintea i-a zburat deja la altceva și se vede treaba că nu se găsește nimeni să-i taxeze discursul fără noimă.

*

O vreme lucrurile au mers bine. Apoi au început să apară tot felul de semne. Se învîrtea prin casă cu o cană de rom în mînă în care își turnase un pic de ceai și o vedeam cum scotocea prin acele locuri în care alte femei își ascund ciocolată sau calendare cu horoscop, ca să-și calmeze nervii; ea, în schimb, scotea cîte un pumn de codeine pe care le ronțăia sorbind din cană. Nu m-am băgat, aveam o înțelegere. Bărbatul vine de pe planeta viermelui mut, iar femeia de pe cea a cailor verzi de pe pereți, greu să-i faci să se înțeleagă... Mi-a explicat că nu sînt deloc original, un englez sau un francez a scris o carte cu un titlu asemănător, o prezentase în revista pentru care lucra. Dar, să revin... Femeile întotdeauna vor ceva, greu de spus ce. Totuși, aveam convingerea, din motive lesne de înțeles, că noi nu sîntem un cuplu obișnuit. În seara aia mi-a zis că are niște nemulțumiri, că, de fapt, e o artistă și că are, de bine de rău, o reputație la care ține. O priveam curios. Nu înțeleg, e vina mea? N-nu. N-nu chiar. Adică? Una din tipele cu care lucra în birou ajunsese un fel de secretară a nu știu cărui comitet și, deși era o năucă, nici nu pretinsese pînă atunci că nu ar fi, cunoști genul, tace și roade oase, iar funcția ei era mai degrabă o glumă, devenise deodată foarte importantă și provoca tot felul de discuții, cînd ieșeau la o țigară pe hol... Ea vrea să mă înțeleagă. Să-mi  înțeleagă problemele. Bine, și? Trimite-o la plimbare. N-ai înțeles. Eu, în ochii lor, sînt o persoană cu probleme. Dar la fel erai și înainte. Da, dar ai apărut tu. Serios? Da, nu ai slujbă, ești cam ostil și nu te ferești să ieși băut, ai o reputație dubioasă. Chestiile astea dau rău în ochii lor... e clar că așa vorbesc toate, ea spune ce a auzit. Știi, odată scriam poezii, aș fi putut ajunge o poetă bună. Eram siderat. Ți se pare că sînt ostil? Reputație dubioasă? Am uitat să-ți spun, dar eu îmi cîștig banii ca arhitect... mă rog, îi cîștigam. Există niște motive de natură politică pe care nu are rost să ți le povestesc... Hai să o luăm altfel... am o casă, nu fac pe mine, mă rog, nu în public, port haine curate... poate nu tot timpul, dar mă străduiesc... uh, uite ce e, mă uimești cu naivitatea asta... ele vorbesc? Sintagma „gura lumii” îți spune ceva? Tu nu vezi că oamenii ăștia reușesc, dracu’ știe cum, să creadă în concepția imaculată și se gîndesc prea mult la viața de apoi, dar nu sînt în stare să-și vadă de treaba lor în viața asta? ... uh... Spui că ești poetă? Ce fel de poetă? Ca duduia aia care prezintă știri la TV? Cred că am întins coarda prea tare. Îi luceau ochii de lacrimi. Își flutura mîinile prin dreptul urechilor, privindu-mă încruntat și cred că astfel a afirmat tot ce a priceput. Vreau să spun... peste chestia asta cu reputația se mai poate trece, dar, dacă vrei să faci din cineva o cîrpă de vase, lucrează-l la vise. Poetă? Eu n-am văzut-o vreodată citind o carte. În fine. Mă ambalasem fără voia mea, dar reușise să-mi amintească ceva: nefericirea roade pe ascuns, oamenii au secrete bizare. Momentele disperate cer măsuri disperate. Se făcuse cocoloș într-un colț de pat, într-un șort și în maiou și încerca să se acopere cu un cearceaf în care își suflase nasul și, văzînd-o ne-epilată, cu tălpile galbene și lucioase, nefericită, umedă, vlăguită, am simțit că nu exista decît o singură ieșire din criză. N-a fost greu, mă excitase groaznic. Am luat-o în brațe, fără să o bruschez prea tare și am început să o sărut, în ciuda rezistenței pe care mi-o opunea, moale, abulică. Am întins-o pe spate și nu mi-a trebuit prea mult să-mi dau seama că era mult mai umedă decît sperasem, cînd mi-am strecurat mîna, trecînd-o peste părul des și aspru. Am jupuit-o din haine și lenjerii și i-am gustat sudoarea acrișoară și uleioasă, îi atîrnau sînii într-o parte ca o pereche de șosete, am luat inerția ei drept accept și am trecut la treabă, fără tandrețe, cu un soi de disperare feroce, văzîndu-i abisul din ochii iritați de plîns, iar ea a stat cuminte, întînzîndu-se din cînd în cînd către cana cu alcool și pumnul deja împuținat de pastile mici, umede, lipite între ele și îmi amintesc că juisarea a fost aproape sincronă. Exact înainte ca eu să văd steluțe, ea și-a întors capul puțin într-o parte și a vomat o spumă galben-verzuie. I se făcuse pielea de găină.

  *

-A făcut bine că a plecat. Acolo trăiește mai bine. Aici nu s-ar fi realizat niciodată, în nici un caz nu ar fi ajuns să cîștige cît cîștigă acolo. Uite-l pe domnul X.

Cele două doamne își opresc discuția, îi fac cu mîna, joviale, lui X. Par sincere, două profesoare care s-au oprit la un pișcot în drum spre casă.

-Dumneata nu ai fost coleg cu fiul meu?

X îi privește sticlos băscuța de mohair bordo. Puțin probabil să aibă vreo idee despre ce vorbește doamna zîmbitoare din fața lui.

-E în America, și-a terminat doctoratul și s-a stabilit acolo. S-a frămîntat mult înainte să plece, spuse mușcînd dintr-un pișcot. Mi-a spus că aici va fi un vasal la... Domnule, fiu-meu avea un fel foarte ciudat de a vorbi.

Lui X i se scurge un fir de transpirație în ureche. E cuprins de o panică uleioasă, privește în jur cu mirare.

-Înțelegi dumneata, spuse profesoara cu băscuță de mohair. Știi ce mi-a zis pe aeroport, la plecare...? Că el nu vrea sub nici o formă să rămînă în țara asta, ar însemna să-și vadă viața batjocorită de aceeași oameni care ne-au mutilat-o și nouă. Atunci mi s-a părut că exagerează, acum nu-mi pare rău că a plecat. Auzi, ție cum ție se pare arta asta modernă? Eu cred că e o mare porcărie.

X își drege vocea.

-Doamnă, aveți firimituri pe piept... Se apleacă spre profesoară și îi culege firimiturile de pe pieptul pardesiului cu o grijă de vrabie, una cîte una, făcînd-o să roșească.

Cînd X se îndepărtează, aceasta își regăsește cu greu suflul și șoptește către cealaltă doamnă:

-Am auzit că nu mai e în toate mințile. Tu îți dai seama, e de-o vîrstă cu fiul meu.

Privirea umedă i se tulbură.

*

M-am trezit într-o zi cu ea peste mine în pat, aveam o mahmureală destul de nasoală din care nu-mi reveneam de vreo cîteva zile... trebuie neapărat să mergem pînă la frate-meu... am primit un telefon și sînt îngrijorată... Credeam că fusesem destul de clar: exclus familia. Nu trebuise să insist, măcar în privința asta, ne aflam într-un acord deplin. Odată îmi povestise despre mesele alea scorțoase unde, în virtutea tradiției, își adusese iubiții... fusese la un pas să se căsătorească cu inginer. După un an împreună cu el, începuse să bea și de atunci nu s-a mai oprit. Scăpase, în orice caz, de nenorocit. Se întreba rîzînd: ce dracului mi-o fi plăcut la căcăciosul ăla? ... de un conformism grețos, era atît de plin de principii și manii și tabuuri, reușea să fie mai plicticos decît mersul trenurilor, fără să depună efort. După care a trăit o vreme cu un poet, un decadent... printre altele, a învățat-o combinații de alcool cu diverse pastile și, zicea ea cu o detașare factuală, plăcerile intromisiunii anale. Cică doar acolo mai găsea plăcere. Din cauza alcoolismului? Nu, nu cred, probabil că era îndrăgostit de mă-sa. Cam ambiguu, doar o speculație interesantă... totuși, nu reieșea clar cine cui îi oferea plăcere, penetrare, vreau să spun. Deși relevant, m-am jenat să o întreb... nu puteam să o forțez să-și bîrfească foștii iubiți. Îl cunosc, tipul pare onorabil, în ciuda demenței care îi pîlpîie în privirea albastră și a strălucirii uleioase, specifică speciei... Și de ce v-ați despărțit? Tipul avea o mustață caraghioasă la care nu ar fi renunțat pentru nimic în lume... Ce chestie! Cine s-ar fi așteptat? A, da, mesele... Mesele aveau loc de Crăciun, de Paște, de Sfînta Filofteea sau de Ziua Pompierilor... solemnitatea cioflăitoare a masticației era întreruptă, după două pahare de vin, de o discuție plină de emoție care se relua identic, cu o precizie de cartelă IBM: ce-a pățit ea în prima zi de școală, concediul din anul cutare de la munte cînd ea a călcat într-un rahat în spatele cabanei, prima bicicletă cu care era să-și rupă gîtul ăla micu’, cum era să rămînă tata fără un deget încercînd să pună sita de muște la fereastra de la bucătărie, suspansul examenului de facultate și mama care a plîns două zile cînd a aflat că fata ei a intrat prima la filologie, cînd v-ați pus nunta? Și vițelul îi asculta de fiecare dată cuminte, de parcă ar fi fost prima oară cînd auzea ororile și răspundea de parcă ei nu știau cînd. Obiectasem, eu aveam alte chestii în minte: mai mult sau mai puțin aceeași masă și aceleași personaje adunate de același pretexte, doar că poveștile se schimbaseră de la an la an, se îmbogățiseră în baza unei vechi sminteli omenești... figura centrală a tatălui care are o reputație și o familie de hrănit, vremuri grele, sacrificii, tot dichisul.... de obicei, poveștile relatau înfrîngerile tatălui, care ar fi putut ajunge dintr-un umil funcționar, fără efort și cu soluții de efect, director de instituție și uneori chiar ministru de resort... toată lumea îl respecta, avea o mulțime de prieteni cu care putea discuta tot felul de lucruri interesante, pe care le auzea dimineața la radio, la rubrica răspundem ascultătorului, numai eu nu o făceam, fiind un derbedeu irecuperabil, și nici mama, fiind femeie... Un omuleț îmbrăcat într-un halat cenușiu, într-o mare de halate cenușii. Cel mai sigur, bătrînul meu era un guguman incurabil, ca orice alt bărbat la vîrsta lui...

În orice caz, în ziua aia, văzîndu-i panica, nu am putut să nu accept să mergem la frate-său. M-a pregătit foarte scurt: e muzician, ca și cum atît mi-ar fi fost suficient să pricep ceva. Și nu mi-a părut rău, cînd, odată ajunși, am văzut din ușă priveliștea unui dezastru cu mult mai mare decît imaginația brodise, pregătindu-mă. O garsonieră plină de mucuri de țigări și căni de cafea rase cu scrum, să fi fost mucegai?, firimituri tari ca piatra îmi scrîșneau sub tălpi, pereții mîzgăliți cu obscenități, ca un dos de bloc din periferie, haine murdare adunate într-un maldăr dinspre care venea un miros rînced, un calculator pe o măsuță într-un colț și animalul care mă ridicase din propria mea putrefacție se lungi înapoi pe canapea, cu claia de pe cap făcută cîrnați din cauza jegului... nimic rasta în coafura omului, era doar jeg întărit... cu chipul șifonat de o suferință acută, a grăit de parcă și-ar fi dat duhul: Dracula și mireasa ei... hîh.... Și se întoarse cu spatele la noi. Eram surprins pînă la lacrimi, pe punctul de a-l ridica din pat într-o îmbrățișare, strigîndu-i în ureche: cumnate; dar ea trecu la atac imediat. Că ce ai de gînd să faci, că nu poți trăi fără bani, că eu nu mai pot să te țin, că o fi și-o păți, ți s-a urît chiar așa tare de viață? nu-i nimic, găsim noi o soluție... Din care am înțeles că ea, totuși, mai avea resurse, aproape că-mi venea să o cred... Fu întreruptă de sonerie, el se ridică gemînd și deschise și lăsă înăuntru un năpîrstoc în pantaloni militari, bocanci și hanorac... toate protuberanțele feței ciuruite de tot felul de ace și lacăte... arăta ca un cuier metalic în migrație... și părul ăla de un roșu free your mind... se trînti pe scaunul de la calculator și începu să butoneze după ce îi aruncă fratelui o țigară aprinsă... am recunoscut imediat aroma... Cine-i Ren și cine-i Stimpy? am încercat ca să decongestionez momentul. O cheamă Maria, băi sinistrule... m-a privit cruciș, continuînd... îh, Dario Argento știe că exiști? Cine? Tipa mi-a aruncat o privire candidă, nu părea deranjată de gluma mea, mi-a întins, în semn de apreciere, un trabuc răsucit într-o hîrtie fină tipărită, un fel de pipă a păcii. Nu te sfii, avem căcălău. Nu mă îndoiam, însă fiecare își prețuiește proprii zei, niciodată nu le-am amestecat. Și-a scos hanoracul și, văzîndu-i trupul împlinit, am înțeles că nu era omul cu marfa, puștoiaca minoră din vecini, ci chiar prietena fratelui și am mai văzut că avea un tatuaj nevindecat al baza gîtului, o cruce malteză, trebuie să o fi durut ca dracu’, se vedea deasupra decolteului tricoului. După ce absolviseră conservatorul, cariera lor trecuse printr-o aventură care atinsese apogeul în cîteva cluburi underground, unde cîntaseră un fel de jazz electronic minimalist, habar nu am ce vrea să însemne, sub numele de Custozii, cu un hit care făcuse furori, Mamona, și se încheiase ca fundal sonor pentru cîteva clipuri publicitare. Se convertiseră la o chestie ecumenică sau ocultă. Una sau alta sau amîndouă, eu nu i-aș fi luat în serios, în orice caz, ceva de avangardă, probabil de-acolo jegul, iarba, deghizarea funky și atitudinea responsabilă față de viață. Ea se temea, am înțeles după ce am mai lăsat-o să turuie cîteva minute, că într-o bună zi vor comite o sinucidere ritualică. Cele mai multe amănunte le-am aflat după ce am dat buzna afară, aerul devenise insuportabil înăuntru, simțisem în mod cît se poate de clar că individul putea deveni contagios, dacă și-ar fi dat drumul la discurs. Cînd am ajuns în stradă, a fost rîndul meu să gîfîi. Nesimțitule, te-am cărat degeaba după mine... de ce ai tăcut? Ești un tîmpit. Să ne lămurim: mai întîi vrei să-l salvezi pe unul, apoi pe toți... toată țara... și, eventual, toată omenirea... ei bine, și cum ai putea să faci așa ceva fără să o întrebi mai întîi?... ce te face să crezi că ea, omenirea, vrea să o salvezi? Ce să mai vorbim de țară... se putea și mai rău... toată Africa moare în stradă, și cea mai mare parte din Asia, se căsăpesc între ei ca turbații, America de Sud la fel... iar America de Nord dă semne clare de nebunie, Sfinte Sisoe! au reușit să voteze iar un actor prost într-un rol cabotin de guvernator, malacul vorbește de parcă a scăpat din balamuc, deschide televizorul, te poți convinge și singur... Doar Europa de Vest, leagănul civilizațiilor, e bine mersi, cică... Pe noi ne mănîncă cîinii, ei și! Trăim cu lumina stinsă de cînd lumea. Și dacă la un moment dat, cînd crezi că tocmai ai căcat-o, vine un tip și-ți bagă în ochi o lampă ca să te salveze, tu știi că e doar un alt nebun care, de fapt, are o mașină care scîrție cînd merge înainte și pîrțîie cînd merge înapoi, după ultima modă. Iar sfîntul Papă nu poate să facă nimic în nici una din aceste chestiuni, poate doar să agraveze lucrurile, ascunzînd sub cur un maldăr de secrete. Să-i salvezi pe toți? De unde să începi? De cine să-i salvezi mai întîi? Dar pe tine te poți salva? Cum de cine? ...de tine, de ei... Gîfîiam. Pînă să ajungem la primul colț, am intrat într-o cîrciumă. Da, mami, ai dreptate mami, i-am zis clipind des, făcînd o față de tîmpit. Ce rost avea? Replica ei a fost următoarea: ce naiba ai? Mi-a răspuns tot ea, învîrtindu-și pumnul cu arătătorul fixat în dreptul tîmplei. Îți spun, din crîșma aia am ieșit praștie. Amîndoi.

  

*

Domnul în haină tweed, cu vestă și cămașă galbenă surprinde cu coada ochiului agitație într-un colț. Apoi izbucniră vocile.

-E dement, opriți-l!

N-are nici o îndoială că X e pe undeva pe-acolo. Îl observase puțin mai devreme, rătăcind prin mulțime cu o figură imobilă, rău prevestitoare și ar fi vrut să apuce să-i vorbească pînă să-și țină spiciul anost. Ar fi vrut să-l așeze undeva pe un scaun și să-i vîre un pahar în mînă, să-l știe în siguranță, pînă ar fi avut timp să se ocupe de el, să-l urce într-un taxi și să-l trimită acasă. Din păcate n-a apucat să facă nimic din toate astea. În memoria lui, figura lui X pîlpîie într-o secvență de benzi desenate: încercînd să se așeze picior peste picior, cu o figură extrem de serioasă, dar prăbușindu-se de pe scaun, pe o terasă, într-o cunoscută stațiune litorală, vara trecută... și tînăra cu care se afla acolo izbucnind într-un rîs isteric care, în cele din urmă, o aduse alături de el, întinsă pe asfalt. Erau amîndoi beți în pragul comei, arși de soare și acoperiți de o sudoare uleioasă. Aflase apoi povești despre ei de la diverse cunoștințe comune, odată sau de două ori chiar îl întîlnise, dar în circumstanțe care nu i-au permis să-i vorbească. Citise șocat relatările din ziare despre moartea ei, în urma ingerării unui număr astronomic de calmante. Accident sau sinucidere? Mai mult ca sigur accident, deși presa făcuse unele speculații în sensul celei de a doua ipoteze... Nimeni nu putea spune sigur ce s-a întîmplat acolo, cu atît mai puțin X, care, după două săptămîni într-o clinică din afara orașului a fost lăsat să plece acasă. Doctorii au găsit că e pașnic și într-o stare de funcționare a organismului rezonabilă, spitalizarea era inutilă.

Într-adevăr, X se zbate într-o mulțime dispusă să-l linșeze. Ține strîns în pumn o fotografie decupată dintr-o revistă, pe care a extras-o greu din sacul de plastic plin cu sticle și cutii de Coca Cola, cartoane de ambalaj și multe alte gunoaie, cocoțat pe un piedestal.

Domnul în tweed reușește să potolească mulțimea, îl scoate pe X într-un hol luminat de lămpi cu halogen, în timp ce acesta îi vîră în față o hîrtie mototolită. Un decupaj dintr-o revistă, ea citind în cadrul Cenaclului Poeților Urbani un poem.

-Spune-mi, ai văzut-o cumva în seara asta pe-aici? Vorbea ca un ventriloc, imaginea chipului rigid înghețîndu-i șira domnului în tweed. M-a sunat ceva mai devreme și mi-a spus să ne întîlnim aici.

-Te-a sunat? De unde ai fotografia?

X face un gest evaziv cu mîna. Într-adevăr, nu are rost să-și bată capul cu el, așa cum îi sugerase și persoana cu care discutase în urmă cu cîteva zile.

-Ai idee ce se întîmplă, poate și-a schimbat numărul de telefon, mie nu-mi răspunde.

-Insistă, deși nu știu ce ți-a venit, omul e vegetal

-N-are un mobil?

-Mobil? Domnule, am senzația că nu vorbim despre aceeași persoană. Nu pricepi, e dus cu pluta. E de mirare că poate să se hrănească singur.

În cele din urmă a reușit să dea de el și la invitat la vernisaj, sperînd că lumea vorbește răutăți. Dar X e, într-adevăr, o legumă irecuperabilă. Domnul în tweed are o strîngere de inimă... cîndva fusese un companion excepțional. Se simte indispus și, din cine știe ce motiv bizar, începe să-i vorbească, strecurîndu-l afară, pe lîngă namila inimoasă din ușă.

-Știi și tu ce greu se trăiește din asta... Adică... cine mai bagă bani în așa ceva în ziua de azi? Nu vezi ce se expune aici? Ce poți să faci, toată lumea trebuie să trăiască din ceva... Țipă toți că statul nu ajută cultura. Ce dracu’ să facă statul? Mai mult încurcă lucrurile. Înțelegi? Te-aș ruga să nu mă judeci prea tare. Am o familie...

Pînă să-i cheme un taxi, X se și pierde pe străzile întunecate.

*

Ei bine, cam așa stătea treaba. Într-o zi intrasem în crize. Plouase toată săptămîna și simțeam un îngheț pe spate, unul care nu se vindeca cu nimic. Era unul din acele anotimpuri în care se întîmplă astfel de lucruri. Am început să urlu: vreau meteo. Țipa și televizorul și ea m-a găsit în halul ăsta și nu cred că s-a mirat prea mult. Habar nu am ce se întîmplă, uite ce urît e afară... nu opri televizorul, trebuie să aflu ce se întîmplă cu steluțele mele... Cred că rămîn fără job, te mulțumești cu atît? vrînd parcă să încetez cu prostiile. Dacă nu, atunci  poftim încă una: un bou mi-a ars paltonul cu țigara în stația de tramvai. Era, a trebuit să recunosc, nu doar un palton foarte elegant, dar era singurul pe care îl avea. S-a dus glonț la cutiuța fermecată, după ce și-a turnat o cană de vermut. Dacă l-aș fi găsit eu, l-aș fi băut înaintea ei. M-am liniștit, dar m-am liniștit brusc, de parcă cineva mi-ar fi retezat șira. O urmăream doar din ochi, nici un alt mușchi nu mi se clintea. Și-a scos hainele și a început să danseze doar în chilot și sutien, făcea tumbe prin pat, se arunca peste mine, rîdea nebunește. Victorie: reușise să le deranjeze pe cele două șefe ale ei care i-au pus în vedere că dacă nu încetează cu aluziile politice îi vor lua rubrica... cel mai sigur, o vor pune pe liber. Pe de altă parte, nu știu ce-i venise, de cînd cu frate-său, avea ceva de eroină. Vrei să ne ruinezi afacerea? Cine vrea să audă chestiile astea? Ai uitat ce facem noi aici? Creăm iluzii, dragă. Da, dragă, iluzii, le-a răspuns ea și și-a semnat ultimul articol, mai degrabă social decît politic, deși în lumea a treia lucrurile astea merg obligatoriu împreună. Dar ele nu știau asta, nu aveau cum să știe. Două ignorante de o stupizenie ieșită din comun, soții de bărbați care știu să facă bani cu orice preț, singura lor calitate fiind aceea că se pricep să asorteze rebusul de pe ultima pagină cu tema numărului respectiv. O alta ar fi aceea că sînt niște sadice perverse. Știi tu, genul javre manipulatoare... Se tăvălea și rîdea, iar eu o urmăream, paralizat, doar din privire. Nu știu din ce cutiuță își ciugulise porția de grăunțe, cred că nu era aceeași, ori poate că mixtura nu reușea să-i astîmpere vîlvătaia. Drrragul meu, se scălămbăia, sîntem specii diferite, ai avut dreptate, încă nu pot să-ți spun din ce specie fac ele parte. Am recunoscut-o imediat, o fată dintr-o mie, iubita mea. Din păcate, dispoziția în care mă aflam nu-mi permitea să particip la eveniment. A reușit să se răstoarne iarăși peste mine în pat, într-o poziție complet aiurea, și i-am simțit buzele în gură, reci, moi, umede, molfăindu-mă, se zvîrcolea ca un țipar, un ochi mic și maro, cu cearcăne roz mă studia cu o curiozitate isterică, flămîndă. După un timp s-a ridicat, părea mai liniștită, iar eu am rămas zăcînd în exact aceeași poziție în care mă găsise și mă întrebam de unde o fi gustul metalic pe care îl simțeam pregnant în gură: îmi sîngeraseră gingiile sau ea era în săptămîna aia? Pipăindu-mi dinții cu limba, am constatat liniștit că nu-mi lipsea nici unul. Am căzut în nesimțire și mi-am continuat coșmarul meteo.

Nu știu cum de lucrurile s-au potrivit atît de bine. Foarte curînd, m-am trezit cu o sumă frumușică de bani pe cap, niște bani de la care îmi luasem gîndul de mult. Iată că există și miracole, mi-am zis, participînd într-un mod inconștient la bucuria lumii. Ce fel de sumă? Una pe care omenirea o ține strîns în minte, jucînd la loto, visînd mașini de spălat cu bule și frigidere fără azot, duzini de ciorapi și de paste de dinți cu fluoride, cizme îmblănite, Sony digital în BMW, seturi noi de undițe, tricouri negre cu Jesus Loves You, baterii Duracell și concedii la Marea Roșie, visînd la zero rate, la room service sau la spitalizări omenești pentru copiii lor suspecți de rahitism dinainte de a se naște. Măcar pentru o vreme sîntem asigurați. Chiar crezi? mi-a răspuns cu mintea aiurea. I-am ghicit imediat simptomele: fără slujbă, se ofilea. De la o vreme reușea să bea de două ori mai mult ca mine. La început am pus-o pe seama metabolismului; dar abia acum, văzînd-o cum se usucă din picioare, am înțeles că îi lipsea esențialul: avea nevoie să fie umilită, călcată în picioare, să-și negocieze porția de rahat zilnic sub limita rezonabilului, numind chestia asta compromis de supraviețuire. Trebuie să-mi recunosc eșecul... nici din punctul acesta de vedere nu o mulțumeam. Din contră, aș spune. Deși, i-am propus mai multe alternative. De exemplu, pentru că eliminasem grijile materiale, i-am zis să fim, măcar pentru o vreme, intelectuali. Am dus-o la cîteva filme – n-am îndrăznit să intrăm într-o sală de teatru, de obicei sforăi destul de nasol și unii actori chiar își dau silința pe scen㠖 și i-am cumpărat dintr-un anticariat un braț de cărți, cadou de Crăciun. Ce drăguț! Ce dracu’ să fac cu atîția clasici? Le răsfoia plictisită. N-aș fi zis despre de Sade că e un clasic de disprețuit, dar n-am insistat. În schimb, s-a arătat mult mai interesată de sticlele de J&B pe care le-am cumpărat în aceeași zi, să ne țină loc de sarmale și fripturi și cîrnați afumați și cozonaci. Ea mi-a făcut cadou un telefon mobil pe care un șmenar i l-a plasat la un preț rezonabil într-un gang din centru. Am vorbit de la acest dispozitiv foarte interesant cu o grămadă de persoane care îl căutau pe domnul Popescu, zis Coco. Dintre toate convorbirile rețin în mod special una, o tipă cu o voce care ar fi putut foarte ușor să ridice morții din morminte și care, după ce i-am explicat de ce nu mai e Coco disponibil la acest număr, mi-a zis că mă cunoaște foarte bine, mai bine chiar decît nevastă-mea și nu se aștepta să-i fac figuri din astea ieftine. Tonul, logica bizară și disperarea înghețată, fără noimă, care țîșneau în avalanșă din cutiuța de plastic m-au făcut să recunosc specia. Ultima conversație am avut-o chiar în noaptea de Anul Nou și poate că ar fi fost una benefică pentru toată lumea, dacă ea nu ar fi intervenit. Mi-a smuls telefonul și a răcnit ținîndu-l la distanță de un braț în dreptul feței: uite ce e, nenorocito, să-ți intre bine în cap, ăsta e Coco al meu... Mi-a căzut apoi cu capul pe piept, cum stăteam pe canapea, cu tălpile proptite în calorifer, privind focurile de artificii și veselia nebunească în care era prins orașul, sărbătorind intrarea într-un an nou. Și poate că eram îndreptățit să scot capul pe geam să strig: nu vă bucurați, din cauza voastră... noi... totul... în timp ce ea moțăia, un fir argintiu scurgîndu-i-se prin colțul gurii, în lumina fulgerătoare a ciupercilor multicolore – brusc, pentru o clipă, o felicitare de anul nou: vedenie în raze X, schelete claie peste grămadă în cutiile de beton... An nou fericit scris cu litere de rugină peste cerul de culoarea otrăvii. Schelele astea au inventat orașul. Cu multă impostură și lucruri de nimic și cîteva, atît de puține, lucruri autentice, dar care ne salvează pe toți și împiedică pămîntul să fie plat. Cred că dragostea e lucru mare, pentru că nu am făcut-o, am tăcut mîlc. Aș putea spune că, totuși, și eu mă simțeam bine, mîngîndu-i pe întuneric tîmpla udă, și pentru prima dată a trebuit să admit că ea nu era străină de acest fapt. Am simțit preț de o clipă cît eram de perfecți. Am văzut atunci steluțele. Destul de ciudat... un idiot pocit și o muribundă...

Lucrurile nu s-au oprit, bineînțeles, aici. Era foarte bolnavă, e drept, o boală comună. Știi cumva ce se întîmplă cu noi, lumea? Sîntem material genetic manipulat în scopul obținerii unei rase de sclavi, după cum susțin conspiraționiștii? Tu poți să descifrezi mesajul politic dincolo de balivernele astea cu eradicarea sărăciei, venituri fără impozite sau abolirea tuturor taxelor? Care sărăcie? Pămîntul are destulă apă în el și peste vreo zece ani, după următoarea glaciațiune, Sahara va da grîne. Oare cine conduce lumea astfel încît am ajuns să nu mai știm să muncim de plăcere? Foarte puțini reușesc să o facă, să muncească de plăcere. Iar din aceștia, foarte puțini cîștigă și bani din ceea ce fac. Iată-i pe artiști, artiștii adevărați ai timpurilor noastre. Cum aș fi putut să o vindec tocmai pe ea? Înțelegi? Sistemul își făcuse de cap în metabolismul ei, era complet alterată, nu putea să muncească de plăcere. Așteptam să văd de la ea cîteva versuri, i-am propus să scrie un roman. Am auzit că se cîștigă ceva bani din chestia asta, cine știe, în zece ani, ajungi autoare de best–seller-uri, dai lovitura, încercam să repar gafa pe care o făcusem nu de mult. Best–seller? Zece ani? Hai lasă-mă, chiar ești tîmpit, am recunoscut-o pe sora fratelui funky, preotul voodoo al gîndacilor de bucătărie. Da, devenise o hepatică, jegoasă și arțăgoasă. Zăcea cu zilele călare pe telefon și cred că folosea votcă și să se spele pe dinți, în rarele ocazii cînd ajungea prin baie. Vorbea într-una cu Mimi, cu Cici, cu mătușa Fifi de la mama dracului... și într-o zi, nu știu cu cine vorbea, dar am auzit-o întrebînd: spune-mi, crezi că mă puteți primi înapoi? simt că înnebunesc fără slujbă. Pe cuvîntul meu, chiar mă durea.

M-am ținut de capul ei, nu am lăsat-o să meargă singură, cine știe ce i s-ar fi putut întîmpla. Am nimerit la fix, ședința de redacție era pe sfîrșite. Am rămas undeva pe un hol, fumînd, dinăuntru se auzeau exclamații, pupături, rîsete, Domne, ce-ți e și cu femeile astea... În orice caz, după o vreme s-au liniștit și foarte curînd, cele două șefe ale ei, eminențele satanice, au ieșit pe culoar să fumeze... Una - uscată, cu un decolteu ridicol în care îi atîrnau două piei fleșcăite, peste chelia distinsă, cele cîteva fire de păr oxigenate îi stăteau răvășite într-o coafură interesantă, garderobei de intelectuală extravagantă nu-i lipseau ochelarii atîrnați de gît cu un lanț de aur fin, strălucea toată ca un extraterestru. Cealaltă - plinuță, fusta ușor ridicată la spate peste dosul enorm, fermoarul strîmb, tunica japoneză din mătase explodînd pe ea, o măsea de alpaca sticlindu-i șic la capătul rînjetului. Ce chestie! Pizdulicea noastră vrea înapoi, o mai fi cu maniacul ăla? a eliberat fumul supt cu prețiozitate din țigară direct spre tavan. N-am înțeles dacă au făcut-o intenționat, maniacul se afla la un metru de ele, privindu-le perplex. Probabil că nici nu le păsa. Apoi au început una din discuțiile lor obișnuite. Vorbeau în regim de competiție despre bolile lor complicate, despre soții lor, cu unele remarci pline de simțire la adresa virilității lor... phiii, bărbații ăștia au prea multe secretare... despre cele trei ore petrecute la coafor, despre ăia mici care nu vor să le asculte deloc... fiu-meu vrea să se însoare cu o sărăntoacă divorțată și cu un copil pe cap... mai bine îl strîng de gît cu mîna mea... despre un ristorante cochet pe care l-au găsit pe Bulevardul Martirii Revoluției... despre Antonio Banderas și Kevin Costner... despre noua mașină de serviciu a soțului... n-au spus nimic despre cățelul ăla minuscul care le roade pantofii și le umple casa de scîrnă... fac pariu că există și el pe undeva pe-acolo... Și despre ce nu au mai vorbit? Despre scandalul în care erau vîrîți aceeași soți ai lor, în calitate de beneficiari plenipotențiari ai favorurilor politice ale zilei și, în același timp, după cum urlau cîinii presei, de escroci de mîna a doua, așa cum partidul la putere, în marea lui lăcomie, nu s-a sfiit să înregimenteze și să dea puteri unor impostori. Cînd în cele din urmă a apărut, am simțit un fel de vibrație intensă venind dinspre ea, un dîrdîit din care am înțeles imediat că trebuia să găsim rapid o cîrciumă unde să ne facem praștie. Le-am aruncat peste umăr celor două: Cu toată stima, fă, doamnelor! Poate că ar fi trebuit să mă controlez, nu e de mirare că mă considerau un maniac. Aîîî, mă urmări ecoul protestului pe două voci. În stradă a bușit-o rîsul, dar rîdea ciudat. Adică îi auzeam dinții clănțănind, oasele zbîrnîind.  Era o zi oribilă, ningea, era ceață și de undeva se auzeau tunete ca niște tobe de galere.

Te-am amețit? Îți dai seama cum mă simt eu... și nici măcar n-am băut, pe cuvînt... Chiar nu știu ce să spun... Tu crezi ce spun ei? Că eu am omorît-o? Nu știu... nu știu... Există un moment de la care nu-mi mai amintesc nimic.

 

-Dupe blocuri sîntem noi care tă facem pă tine...

X saltă pasul. Ecoul vocii brutale răsună în pustiul de întuneric al străzii. Nu reușește să depisteze sursa, dar la colț, tînărul uscat, purtînd un fîș sport și șapcă, stînd proptit în umăr de zidul unui gang luminat din care vine un iz rînced, îi țipă în față:

-Ce faci, bibi? ... țucule, spune ce vrei? O păpușică perversă, ceva ce n-a mai văzut ochelarii tăi de om cu școală? Sau poate vrei nește năsturei din ăștia?

Cînd scoate mîna din sîn, ține în căuș trei pastile murdare, informe. X șovăie, se oprește pentru o clipă în dreptul lui și îl privește cu același chip fără expresie care l-a îngrozit pe bărbatul în haină tweed. Apoi pornește mai departe.

-Ce, băi patapievici, n-ai urechi?

X se oprește. Chipul imobil i se luminează, se întoarce și brusc îl prinde pe tipul în fîș de încheietura mîinii, ținîndu-l cu o forță greu de anticipat pentru unul care arată ca omul molie. X pare cuprins de o transă electrică.

-Tu crezi că știi cînd începe, dar nu e așa... Pentru că atunci cînd începi să-ți dai seama e prea tîrziu. Dar hai mai bine să-ți zic cum s-a întîmplat...Te-am amețit, îmi cer scuze, sar de la una la alta, poate că sînt un pic tulburat... Într-o zi i-am zis că aș vrea să părăsesc orașul pentru o vreme...

Vrăbiile anunță zorile. Vocea lui X răsună stins prin pustiul cenușiu, din gang iese un miros muced, iar acoperișurile se desenează pe cerul rămas fără stele. Cînd X tace, tînărul în fîș reușește să se smulgă din strînsoarea lui, oroarea întărindu-i chipul smead, ascuns de cozoroc.

-Lasă-mă, lasă-mă, să moară dușmanii mei... obscenule, țipă el pițigăiat, privind peste umăr cu groază. Gangul puturos îl înghite.

X surîde - reflexul unui gînd care i se îneacă în mintea întunecată - și pornește aiurea, scotocindu-se prin buzunare. Scoate aparatul de plastic cu baterii moarte și începe să vorbească în el.

-... ascultă, poate nu știi, dar eu sînt avocat... mă rog, așa îmi cîștigam banii odată... există niște motive politice pe care nu are rost să le menționez acum... întotdeauna motivele sînt politice... tipii ăștia ajung să te convingă că Sahara e un deșert fără leac... hai să o luăm altfel... port haine curate, nu fac pe mine, cel puțin nu în public... cred că am nevoie de o vacanță... aș pleca undeva din cloaca asta... nu știu ce naiba se întîmplă cu steluțele mele... poate la mare... 

 

 

respiro@2000-2004 All rights reserved