Despre şi pentru arhitectură

vernacular, numeric, virtual, interactiv, cibernetic, şamd.

de Mihai Pienescu

p.mca@wanadoo.fr

 

„Cred că arhitectura trebuie să aibă o viată dublă.

Să utilizeze, pe de o parte, înclinarea (umană) pentru cercetare, pentru limite, să refuze acceptarea realitătii asa cum este, să aibă o atitudine nesupusă, transgresivă si chiar insolentă. Să dovedească, pe de altă parte, o veritabilă recunostintă istoriei si naturii, cele două teritorii în care îsi are rădăcinile.

Această viată dublă constituie fără îndoială esenta a ceea ce putem numi astăzi o atitudine umanistă valabilă.”

RENZO PIANO, Carnet de travail, Paris, Seuil, 1997

 

Învătat, din fragedă pruncie culturală, să apreciez o cercetare amănuntită, ce indică (ajutîndu-se de izvoare scrise, note, citate si bibliografii) cu minimă aproximatie anul constructiei, autorii si constructorii, arheologii, muzeografii si restauratorii gravitînd de-a lungul timpului în jurul unui monument am fost surprins să aflu - cu vreo 30 de ani în urmă, căutînd prin biblioteci cărti si documente despre arhitectura japoneză veche - că un templu shintô este datat ca fiind construit în secolul XIV pe baza unei legende, si că reconstructia sa identică se face la fiecare 50 de ani, pe unul din cele două amplasamente alăturate, fără proiect si releveu, fără studii si cercetări. Si că sublima sa arhitectură este un exemplu de arhitectură vernaculară, adică o arhitectură căreia în chip firesc si perfect „cultural” îi atribuiam (atunci) adjectivele pitoresc, sărac sau primitiv, privind-o cu îgăduitoarea condescendentă a unui viitor „autor”de arhitectură „cultă”. Caut acum o justificare. Vernacular îsi are originea în latinescul vernalis ce înseamnă indigen; iar rădăcina pentru vernalis este verna ce înseamnă sclav născut în casa stăpînului. O justificare perfect livrescă, si deci incontestabil schioapă ... Voiam (atunci) să stăpînesc un domeniu considerat universal.

Ce cred (acum) că este arhitectura vernaculară ?

În sens etimologic, arhitectura vernaculară este prin definitie locală. Legată pămîntului, bătută de vînturi si ploi, luminată de soare, ea încorporează valori morale si estetice pozitive.

Pentru fiinta umană arhitectura vernaculară este o a doua natură. Ea protejează de frig, de căldură, de vînturi si ploi; natura primă devine astfel ostilă iar rolul arhitecturii vernaculare este de a utiliza natura în beneficiul uman, de a găsi implantarea topografică adecvată si forma justă în limitele unui buget minim predeterminat.

Arhitectura vernaculară este o pavăză în fata agresiunii stimulilor exteriori, ea creează un loc de repaos, de pregătire a sensului, favorizînd meditatia si contemplarea.

Arhitectura vernaculară invită si chiar constrînge fiinta umană la o analiză critică a adevăratelor sale nevoi.

Arhitectura vernaculară produce normalitate si întelegere; conformîndu-se realitătii, găsind răspunsuri echilibrate, în armonie cu experienta si cu posibilitătile reale, ea refuză facilitatea originalitătii cu orice pret; creează „locuri” unde grupul devine constient, deci se poate schimba si ameliora.

Arhitectura vernaculară nu a fost, nu este si nu poate fi universală. Universală este capacitatea de adaptare a limbajului său prin utilizarea memoriei si ingeniozitătii producătorului de arhitectură, prin utilizarea celei mai avansate tehnologii proprii momentului si locului edificării. Oricît de complex este efortul spiritual si oricît de simple sau sofisticate mijloacele tehnice, ele rămîn invizibile; în arhitectura vernaculară tehnica cea mai simplă, adusă la un rafinament extrem, capătă maximă valoare estetică, transgresînd astfel către un simbolism intrinsec.

Determinată teluric-material si moral arhitectura vernaculară nu se supune – spre deosebire de arhitectura cultă – deciziilor princiare si gustului gratuit, nu are vanitatea gestului demiurgic, nu se diluează în politică, economie sau religie. Este o arhitectură liberă, bogată, deschisă, dăruită utilizatorului.

La acest început de secol XXI, haosul ce invadează sigur si progresiv lumea contemporană nu are nevoie să fie expus ( urîta si egoista ingenuitate coophimelbaueană sau parsiva generozitate ingenioasă frankgeryană) ci stăvilit. Consumerismul pasiv, încurajat datorită unui construit laxism ce constituie baza societătii de consum, atinge cu aripa sa malefică (si) arhitectura.

Arhitectura vernaculară ne reaminteste că:

 arhitectura nu este un obiect ci un cadru vital

 imaginea nu este realitate

Arhitectura vernaculară este pur si simplu arhitectura, iar arhitectul robul ei.

* * *

Inevitabil si dintotdeauna arhitectura are două stadii de existentă : virtualul si realul. Este virtuală în închipuirea producătorului si în aceea a potentialului utilizator. Devine reală – pentru utilizator si privitor – pe durata contactului fizic în timp si spatiu. Odată percepută în materialitatea realizării si utilizării ei, apoi părăsită, arhitectura redevine virtuală în amintire.

Desenul, macheta, descrierea, devize si alte posibile forme de cuantificare directă sau indirectă nu reprezintă – indiferent de tipul suportului (hîrtie, film, CD) – decît un mijloc de transmitere a informatiei către constructor; este o stare de existentă intermediară sub formă codificată.

Pierderea sensului intervine în momentul cînd suportului si sitemului codificat de transmitere a informatiei - în particular ordinatorul si al său limbaj binar universal : numericul - li se atribuie valoare de concept, reprezentarea substituindu-se realului; nu se mai materializează închipuirea originară ci starea de existentă intermediară. Asistăm la clonarea realitătii si la exterminarea realului prin dublul său. Al treilea tip de imagine – după desen, pictură si fotografie, este imaginea de sinteză; al treilea tip de spatiu – după cel terestru si cel extra-terestru este ciberspatiul.

Orgolios, vanitos, lipsit de intuitie sensibilă, „creatorul” de arhitectură (arhitect, manager, politician, bancher, etc.) vrea să controleze – necredincios neputincios – imaginea încă nenăscută. Perspectiva renasterii este astfel strămosul diabolic si fioros al alienării prin virtual cibernetic. Înfruntînd si înfrîngînd realul, cinic dacă nu ar fi incostient, Homo ciberneticus continuă încununînd ceea ce a început Homo faber în dreaptă continuare a filozofiei iluminismului si a renasterii – subminarea substratului spiritual al vietii, disolutia formei vii. (ceea ce Frankestein poate fi pentru fiinta umană, este pentru arhitectură imaginea de sinteză : performanta tehnică este motor si finalitate)

Astăzi, realitatea asa cum apare conturată de spectrul produselor industriei electronice aproximează imortalitatea, propunînd iesirea - numerică - din timp. Astfel arhitectura există înainte de a exista; dar nimic nu poate fi înainte de a exista credinta. O perspectivă expusă – „traditională” sau „de sinteză”, o călătorie tridimensională, au ca rost final (si) declansarea unui flux de capital ; ecoul argintilor răsună deja în vibratila platitudine a ecranului. Sustrăgîndu-se realitătii prime – spatiul real, ca si realitătii secunde – timpul, arhitectura în spatiu cibernetic simulează miracolul creînd o transcendentă non-transcedentală. MODELING / COMPOSITING / WAPPING / CLONING / MORPHING / WARDING / ... Matricea numerică originală este evidentă în aparenta clădirii Fundatiei Guggenheim din Bilbao sau în frumoasele montaje grafice (TĂIAT / COPIAT / LIPIT) made by Zaha Hadid. Facilitatea si plasticitatea reprezentării se substituie realitătii în cadrul ideologiei liberale a tehnicii : „...să nu uităm că autostrăzile au fost inventate de Adolf Hitler si de altii ca el.

Nu cred că o autostradă ajută la cunoasterea si întelegerea peisajului. (s.n.) Afirm acelasi lucru in legătură cu autostrăzile informationale” – JEAN-LUC GODARD, interviu 1995 la festivalul de film din Montreal.

* * *

Făt-Frumos ajunge la scara palatului : „o zînă înaltă, subtirică si drăgălasă si frumoasă, ... uitîndu-se cu milă la dînsul, îi zise: Bine ai venit! Ce cauti pe aici? / Caut, zise el, Tinerete fără bătrînete si viată fără de moarte. / Dacă cauti aceea ce zisesi, aici este.” Văzîndu-si visul cu ochii (dar neîntelegîndu-l) F-F descalecă în plin virtual si :„...petrecu acolo vreme uitată...fiindcă rămăsese tot asa de tînăr, ca si cînd venise. Trecea prin pădure fără să-l doară măcar capul. Se desfăta...trăia în pace si în liniste... se bucura...ca un fericit. Iesea adesea la vînătoare; dar într-o zi...nefericitul, în învălmăseală, nu băgase de seamă că...trecuse în Valea Plîngerii.” F-F reintră în real – i se face dor – si în pofida sfaturilor zînelor (mass-media doctrinară dar democrată) si calului (sculă ultra-performantă) se întoarce să-si vadă părintii. „...cu barba albă pînă la genunchi, ridicîndu-si pleoapele ochilor cu mîinile si abia umblînd,... nimic nu găsi;... si un glas slăbănogit îi zise: - Bine ai venit, că de mai întîrziai, si eu mă prăpădeam. O palmă îi trase moartea lui, ...si căzu mort, si îndată se si făcu tărînă.”

Încălecînd p-o sa Homo ciberneticus ar putea întelege că iesirea din timp este fatală si că în fata tehnologiei lipsite de întelepciune si mister, salvarea nu vine decît din esecul performantei.

A nu fi sincron tehnicii, a întîrzia sau a accelera posibilitătile tehnicii, a accelera accidentul, a încerca să lucrezi cu el - vezi (în general) Paul Virilio si (în special) Arata Isozaki „After september 11, there can be no talk of utopia” în JA YEARBOOK 2001 – este singura formă contemporană de avant-gardă si, cred, de apărare.

 

respiro©2000 All rights reserved