„Inconvenientul literaturii constă în caracterul ei prea logic; realitatea nu îl are”                                      Aldous Huxley – Geniul și zeița                            

                                       

 

Noua poveste a lui Harap-Alb

sau Novus Ordo Seclorum

 

de Lucian Buruzan

 

     A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi, nu s-ar povesti. A fost pe vremea când plopul încă  făcea pere, iar răchita micșunele, pe când baciul vrâncean, cu cel muntean și cel ungurean, după ce au administrat împreună o singură turmă ani de zile, acum începuseră să se certe că unu-i mai ortoman, că altu-i mai puțin vrednic, iar nervii din palmele puternicilor împărăției nu mai creau, prin aplauze ritmice, energia necesară îndobitocirii unui întreg popor.

Pe vremea aceea, Harap-Alb trăia de mult cu fata împăratului Roș, apucaseră deja să treacă prin toate fazele fericite ale căsniciei, adică el încercase toate femeile de la palat în timp ce ea, după ce la început arătase „marfă”, acum se făcuse cât casa și îi făcuse o liotă de copii, fără să mai știe pe care cu cine, lucru, de altfel, neimportant, în asemenea vremuri de emancipare, când viața, mai importantă fiind decât orice pe lume, trebuia dată oricând și oricum, într-o frenezie apocaliptică determinată de stresul zilnic generat și propagat de mass-media.

Toate experiențele tantrice fiind, deci, împlinite, iar plictisul așternându-se ca o plagă pe întreg palatul, nici o crimă pasională și nici un copil al străzii nemaifiind capabili să trezească vreo emoție decât în subconștientul colectiv, în care mai stăruiau vechi precepte biblice, Harap-Alb, ca un adevărat șef, sub influența lecturilor de sorginte francmasonică, se hotărî, într-o bună zi, că prea se anchilozase și era timpul să pornească într-o nouă călătorie inițiatică, întru dobândirea fericirii veșnice, în nevoia imperioasă de concurență cu individul, despre care, bineînțeles, serviciile sale de informații îl puseseră la curent și care, după ce a reușit să descopere și să ajungă pe tărâmul tinereții fără bătrânețe și al vieții fără de moarte, n-a știut să se bucure de atingerea țelului său.

După ani și ani, a deschis un vechi sipet unde își ținea, în taină, secretele vieții sale anterioare căsătoriei, toate fotografiile cu foste iubite, scrisorile de amor pline de puritatea unei vieți duse într-o fericită inconștiență, și unde, cu o lacrimă în colțul ochilor, descoperi vechea lui agendă cu numere de telefon, cu paginile îngălbenite de vreme și cu scrisul, pe alocuri, greu lizibil. Își aminti, cu surprindere, cum își îndepărtase el, încet-încet, toți camarazii de vitejii care-l ajutaseră odinioară să-și împlinească soarta eroică de a înfrânge diferitele obstacole ce-i stăteau în cale, de la ursul păzitor al salatelor, la cerbul cu pietre prețioase, care mai de care mai înspăimântătoare și mai greu de trecut.

Cu toții fuseseră recompensați pentru meritele lor deosebite, fără să fie în stare, totuși, să-și împlinească menirea cu har, așa cum s-ar fi cuvenit.

Iată, Păsări-lăți-lungilă fusese numit mare șef la departamentul care răspundea de zboruri, și în tot acest răstimp a fost nevoit să suporte oprobriul public din cauza unui lung șir de avioane prăbușite, eșecuri dincolo de imaginația și capacitatea lui de percepție, câtă vreme toată lumea știa că piloții împărăției erau renumiți pentru iscusința și măiestria lor profesională.

Setilă, la rândul lui, era acum răspunzător pentru toate apele de pe teritoriul împărăției, nefiind capabil, totuși, în pofida calităților sale, să împiedice marile inundații și ruperi de diguri, prăbușiri de poduri și alte nenorociri care s-au abătut peste cetățeni.

Flămânzilă s-a străduit din răsputeri să acopere nevoile de hrană crescânde și tot mai variate ale locuitorilor împărăției, fără a reuși, decât într-un procent minuscul; chiar și aceia care reușiseră să-și potolească foamea nu mai puteau să se oprească din căutarea unor noi și noi feluri de bucate, nemaiauzite și nemaiîntâlnite.

Gerilă, la fel de nefericit, se vedea de ani și ani în imposibilitatea de a restabili o climă normală, în timp ce alte regate, vecine sau îndepărtate, sub un pretext sau altul, poluau atmosfera în așa fel, încât anotimpurile ajunseseră să fie atât de amalgamate de nu se mai știa când e vară, când e iarnă, nemaiexistând delimitări între ele.

Ochilă era unul dintre cei mai neîmpliniți, chiar dacă printre cei mai ambițioși și având conștiința importanței sale și a oamenilor săi, pentru că, după sângeroasa detronare a bătrânului împărat, care nu-și ținuse promisiunea de a-i lăsa locul lui Harap-Alb atunci când se stabilise  printr-un gentlemen's agreement, avea, de acum, în subordine, o puzderie de departamente, toate scindate și cu interese divergente, asupra cărora aplauzele nu și-ar mai fi putut avea efectul, ei descoperindu-și puterea dincolo de îndoctrinarea la care fuseseră supuși, fiecare, într-un dispreț al legii mai înverșunat decât în vremile trecute, abuzând de funcția sa pentru a-și îndeplini scopuri meschine, precum cumpărarea uneia sau mai multor vile sau mașini de lux și râzând în nas mulțimii proaste, care nu-și putea crede ochilor că asemenea lucruri sunt posibile într-o împărăție care pornise la un nou drum cu atâtea speranțe, spulberate rând pe rând.

Puse, deci, Harap-Alb, mâna pe telefon și convocă întreg lotul de viteji, iar în răstimpul care urma să treacă până la sosirea lor, intră în grajdul în care zăcea bătrânul cal, din nou răpciugos, grebănos, dupuros și slab, precum Dacia, acum plin de speranțe odată ce  frâncii reveniseră pentru a-i da o  înfățișare care să concorde cu vremurile noi și care, orbiți de tehnologiile nou descoperite, nu știau că o biată găleată cu jăratic ar fi avut capacitatea de a-i da puterile pe care ei le-ar fi dorit de la el. După o porție de produse naturiste care singure te fac să fii în cea mai bună formă, chiar dacă mănânci cât dorești, arăți bine și ai foarte multă energie, răpciugosul se transformă, bineînțeles,  într-o mândrețe de cal, cu mulți centimetri cubi și cu mai mulți cai putere disponibili, la un consum foarte redus, în urma cercetărilor fructuoase ale japonezilor și oamenilor de la NASA.

S-a adunat echipa. Un scurt discurs – „No, hai!” – și toți de față porniră la drum, însuflețiți de gândul nobil al unui nou ideal de împlinit.

Calul se urcă repede până la cer, ducându-i cât ai clipi în împărăția râsului, unde Spânul continua să fie un erou, și unde toată lumea râdea de toată lumea, convinsă fiind că terapia prin râs era singura capabilă să învingă relele, unicul lucru considerat tabu fiind legenda „Star Wars”, creată de mințile unor scenariști și regizori, încât nimeni nu-și mai amintea și nu mai putea să înțeleagă cum s-a născut nevoia de bani a unei mașinării a viselor, cum e cea hollywoodiană. Și nici nu le mai păsa, de fapt.

Stăpânul împărăției, Împăratul Roș, ca orice dictator care se respectă,  „manageria” statul și poporul în așa fel încât se opunea cu fiecare clipă tuturor organelor conduse, din umbră sau pe față, de către guvernul mondial, uitând în fiecare clipă că orgoliul e unul din cele mai grele păcate pe care oamenii puteau să le ducă.

Ajuns în fața Împăratului Roș, Harap-Alb îi spuse:

– Mărite Împărat, am venit cu ceata mea de voinici ca să-mi spui unde este tărâmul fericirii veșnice, pentru că de la naștere, ursitoarele mi-au transmis că ăsta-i scopul meu în viață, să ajung acolo.

– Sărman adult cu minte de adolescent, tărâmul de care vorbești există, cu-adevărat, iar eu știu unde, însă nu pentru cei ca tine este el pregătit, nu oricine poate accede la acel loc tainic și sfânt. Iată, eu, crezi că m-aș mai fi înhămat la o asemenea muncă titanică de concepere a unei vieți noi și de opoziție față de mai-marii lumii dacă aveam cea mai mică speranță că voi putea accede vreodată la acel loc de basm, unde ceea ce ai și ceea ce ești, deopotrivă, sunt numai lumină ? .

– Insist ! Sper că nu ai vreun reportofon asupra ta, risc, deci, și te rog să-mi spui de-a dreptul, ca-ntre bărbați: care-i scoru' ? Nevoia mea-i atât de arzătoare încât sunt dispus să dau o șpagă cum numai un crai e în stare să dea, spuse Harap-Alb.

– Tinere, văd că dorința ta-i nețărmurită de îndrăznești să faci asemenea oferte, dar știi bine c-ar fi prea simplu, în viața de zi cu zi poate-ți merg astfel de trucuri, dar uiți în fața cui te afli și în ce context !

– Iertare, împărate, de la Spânu am învățat și eu câte-o mârșăvie și m-am gândit că-n disperarea mea orice cale poate fi folositoare. Nu-ți fie cu supărare, am încercat și eu marea cu degetul. Deci, te rog, din nou, fă-ți îndurare și spune-mi cum și unde pot găsi tărâmul ce-l caut.

– Bine, atunci trebuie să știi că nu-i tocmai ușor. Întâi și-ntâi trebuie să dovediți că meritați. Prima probă este să învingeți computerul la jocul  de strategie care se cheamă Age of Empire, fără a utiliza parolele de „cheat” de pe net, a doua să construiți un parc de distracții cu tema centrală mitul lui Dracula, iar a treia să transformați Casa Poporului în azil de noapte pentru cei fără adăpost, pentru orfani și femei victime ale violenței conjugale, precum și  pentru  bătrâni  părăsiți.”  „Cumplit !”, răspunse Harap-Alb, dar, cu minți deștepte și voință de fier, precum minerii în vremurile lor bune, el și voinicii săi se așternură la drum cu încredere și putere.

Astfel, în câteva ore, alături de echipa sa, stabili un plan de marketing bine pus la punct, cu scopuri și metode clare, imbatabil și în trei zile reușiră, împreună, să învingă la Age of Empire pe toate nivelurile.

În ceea ce privește parcul de distracții, găsiră urgent sponsorii, încântați de ideea de a câștiga bani într-un mod atât de original și, în doar câteva zile – aici basmul își confirmă identitatea cu-adevărat  – reușiră să deschidă parcul pentru valurile nesfârșite de mulțimi din întreaga lume, dornice să vadă pe viu, în schimbul atotputernicului dolar, minunile săvârșite de contele sângeros, fără a face nici cea mai mică legătură cu vreun domnitor din vremuri apuse, care nu mai conta, fiindcă, nu-i așa, trebuie să trăim în prezent, așa cum ne învață toți filosofii fericirii, pentru că atât trecutul, cât și viitorul sunt doar în mințile noastre, nu în realitate.

 Cea mai grea fu proba Casei Poporului, atâția indivizi aflați la prima generație de după coada vacii, care-și aveau, de acum, locul de muncă în această clădire de mulți blamată, ideologic sau nu, pentru urâțenia ei și pentru faptul că adusese atâtea sacrificii, opunându-se acum eliberării ei, pentru că, nu-i așa, de acum instinctul de proprietate trebuie lăsat să se manifeste, ce dacă strămoșii noștri plângeau „Noi vrem pământ !”, iată, azi, nenorociții ăștia vor pământ, vor proprietăți, singura bucată de pământ va fi doar cea care le va asigura adăpostul după moarte, și nici aceea nu e sigură, fiindc㠄business is business”. După multe mașinații de culise, cu sponsorisări și afaceri dubioase, cu amenințări, extorcări, sechestrări de persoane și tot instrumentarul, iată casa dobândită și proba împlinită.

De-acum, ce le-a mai rămas vitejilor ? Se întoarseră la Roș Împărat, cerându-i ce li s-a promis. Roș Împărat îi spuse lui Harap-Alb, liderul grupului de solicitanți:

– Vă felicit pentru îndeplinirea planului cu succes, înainte de termen (fiind roș împăratul, nu-i putea ieși din modul de exprimare limbajul de lemn, trebuie înțeles, e un bătrân împărat, nu mai poți învăța cal bătrân în buiestru și nici nu-i poți schimba culoarea, chiar dacă mai are uneori nuanțe verzi, iar el vrea să devină albastru cu steluțe galbene). Dacă ați îndeplinit toate cele trei probe și nu ați găsit calea, nu e vina mea, eu doar atât am știut să vă spun. Mai departe e sarcina voastră de partid și de stat să găsiți calea spre tărâmul mult visat, tărâmul fericirii, de la mine să știți doar că nu sunteți departe, tot ce vă mai trebuie e acel 1% de inspirație.

Au stat ei la sfat, au organizat un brain-storming, și-au spus, iată, munca nu ne-a adus tărâmul fericirii, nici gândirea profundă, îndelungile meditații; ce-i de făcut ? Atunci Harap-Alb, ca un adevărat lider în care toți cei din jur investesc încredere nețărmurită, veni cu o idee:

– Probabil că drumul către tărâmul pe care-l căutăm este mult mai simplu de aflat, prin urmare ne vom împrăștia prin toate coclaurile Casei care acum a devenit azil, undeva trebuie să fie o cheie prin intermediul căreia să reușim să trecem. Cel care o va găsi va fi cel ales și va purcede la drum pentru ca, odată ajuns, să facă în așa fel încât să-i aducă și pe ceilalți, prin acte false, prin orice modalități, să obțină întâi green cardul și apoi viza pentru toți ceilalți, astfel încât să fim împreună în cel mai scurt timp pe tărâmul fericirii.

Zis și făcut. Bine înțeles că Harap-Alb, ca lider de grup, fu călăuzit de forța sa interioară spre o capacitate de predicție uimitoare, astfel încât drumul pe care el îl urmă dădu într-un subsol unde întâlni un ecran de cinema pe care era proiectat un clip cu o melodie stranie, post-modernist-avangardistă, în care se spunea:

„Fericirea-i un lucru mic,

E o aripă care vibrează,

Fericirea-i un lucru mărunt,

Un pitic, ce dansează”

Atunci, Harap-Alb își aminti un film pe care-l văzuse în tinerețe sub titlul „Circuit închis”, și care-l impresionase prin ideea că un personaj de western în timpul unui duel, îl împușcă pe un spectator din sala de cinema. Asta îl făcu să-l abordeze pe pitic, trecând peste teama sa de ridicol ancestrală:

– Micule, piticule, pentru că în cântec se spune că tu ești fericirea, poți să-mi spui cum pot ajunge pe Tărâmul fericirii ?.

Piticul se adună, se concentră și, într-un elan muncitoresc, îi spuse lui Harap-Alb:

– Ești sigur că vrei să ajungi acolo ?.

– Sigur că da, doar pentru asta mă muncesc de nici nu mai știu cât timp, pentru asta am concentrat energii pe care nici nu le bănuiești, am trecut probe de foc, iată, deci, voia mea asta e !

– Bine, atunci, dar să știi de la mine că ceea ce este fericire pentru tine, e doar pentru tine, ceilalți au alte reprezentări ale ei, în mod normal ar trebui să știi asta, pentru că ai mai citit câte o carte, presupun, în calitate de proprietar și lider al unei împărății.

– Trebuie să-ți mărturisesc, răspunse Harap-Alb, cu oarecare jenă, că în ultimii ani n-am mai citit aproape nimic și, mai ales, nimic din care să rămân cu ceva pentru sufletul meu, agitația asta continuă pentru problemele împărăției, precum și o oarecare aversiune pentru intelectuali, care mi-a fost dată de manifestările lor lipsite de finalitate, care-mi păreau că vorbesc și vorbesc, fără să se vadă nici un rezultat concret, material, în urma lor, m-au determinat să nu mai pun mâna pe o carte, nemaivorbind de internet, care mi-a răpit o groază de timp cu programele lui, care mai de care aparent dătătoare de răspunsuri la întrebări fundamentale.

– Da, văd că ești chinuit, probabil ai nevoie de o revelație, sper să nu-ți pară rău de demersul pe care-l faci, lumea asta de basm în care trăiești de atâta timp nu te mai satisface, iată, deci, cheia care-ți e atât de trebuitoare – și-i întinse un spray de muște rusesc, din care nu se mai fabrică astăzi, dar care pe mulți i-a făcut în vremuri demult apuse, să-și rotunjească veniturile necesare supraviețuirii, credeau ei, într-un regim de tot mai edulcorat-veselă amintire, din păcate.

Harap-Alb, cu un nod în gât și cu apăsare în coșul pieptului, aflat în fața unui eveniment epocal pentru existența sa și, poate, a confraților săi, apăsă pe butonul care declanșa jetul de materie lichidă spre peretele din fața lui, perete care se dovedi a fi o ușă. Ușa se deschise cu un scârțâit înfricoșător, ca în orice thriller care se respectă,  iar dincolo de ea pășind, eroului nostru de basm i se deschise un orizont imposibil de descris în cuvinte, dar dătător de pace și liniște, de iubire și armonie. „Să fi murit ?” își spuse el cu oarecare teamă, în închipuirea lui zăcând vestigii ale educației materialist-dialectic-științifice primite în școală, care-i repetau cu obstinație că așa ceva nu e posibil, nu există, atâta vreme cât nu se dovedise de către nici un cercetător, fie el american sau sovietic. El știa că, personaj de basm fiind, era nemuritor, deci nu se temea nici de iad, cu toate descrierile dantești, nici nu avea speranța de a întâlni raiul. Cu toate astea, mult doritul tărâm al fericirii, pe care-l căutase cu asemenea înverșunare și-n adâncul căruia pătrundea acum, tot mai lipsit de griji, îi dădea sentimentul, totuși, de moarte.

Merse el ce merse, cale lungă să-i ajungă, până ce, la un moment dat, repetându-și că nu se poate să nu existe ființe vii pe acest sublim teritoriu, zări în depărtare o mogâldeață.  Apropiindu-se, descoperi un băiețel cât se poate de normal, un băiețel de școală primară, la vreo 8-9 ani. Un sentiment de duioșie, dar, parcă și de teamă, îl cuprinse pe Harap-Alb, la vederea acestei ființe.

Ca un cetățean manierat ce era, atunci când voia, Harap-Alb simți nevoia să se prezinte, chiar dacă era mai în vârstă:

– Eu sunt Harap-Alb, personaj de basm, personajul bun, curat, viteaz, menit să înflăcăreze mințile copiilor pentru ca, atunci când vor deveni adulți, să se poarte asemeni mie, să zacă acolo, în subconștientul lor, pentru a le da putere să înfrunte greutățile vieții. Trebuie să fi auzit și tu de mine, până nu de mult ți se spuneau basme.

Băiețelul răspunse simplu, dar impresionant de sigur de el:

– Mă numesc Harry Potter. Fiind un profesionist în branșă, a trebuit să mă informez, deci,  despre tine nu numai că am auzit, dar chiar te așteptam. Vezi tu, e cam neplăcut ceea ce îți voi spune, dar tu singur ți-ai căutat-o. Știi că zilele pe care le trăim sunt destul de grele, concurența e foarte mare, trebuie să-i faci față dacă vrei să reziști pe piață. Nici nu știu cum să te fac să înțelegi, dar din experiența mea îndelungată în marketing și tehnici manageriale știu că cel mai bine e să rupi pisica-n două, să faci reformele abrupt și hotărât, schimbările, adică. De aceea, trebuie să-ți dau o veste tristă. Trebuie să-ți dai demisia. Gândește-te bine, aici, pe tărâmul fericirii vei avea timp destul să o faci, crede-mă, nu mi-e ușor să-ți solicit asta, ți-ai făcut atâta amar de vreme datoria cu seriozitate și abnegație,   dar,  asta e… .

 Harap-Alb se întunecă la față și  i se puse din nou un nod în gât. Reflectă o vreme, nevrând să lase furia să-i întunece mințile, ca un adevărat personaj de basm care avea datele unui bărbat adevărat, își stăpâni impulsurile de moment, după care spuse:

– Bine, dar cu ce vă incomodează faptul că eu exist ? N-aș vrea să mă milogesc, să cad în genunchi, dar, totuși, am o familie, așa cum e ea, încropită, poate nu cea mai bună dintre toate, dar va trebui s-o întrețin, nu te gândești la toate astea ?.

– Dragul meu Harap-Alb”, veni răspunsul, tu pe ce lume trăiești ? Tu nu te uiți  în  jurul   tău ? N-ai auzit de globalizare, de McDonald's, de Coca-Cola, de sfârșitul istoriei preconizat de Francis Fukuyama, de corporații internaționale, de beneficiile pe care le vor aduce ele, de fericirea, atât de necesară oamenilor,  pe care toate astea o vor aduce ? Îmi pare rău, dar trebuie să-ți amintesc, poate asta te va face să-nțelegi mai bine, că tu însuți, atunci când ai apărut, ai luat locul cuiva, altor personaje, care existau în culturile diferitelor popoare, și de care acum nimeni nu mai știe, nimeni nu a mai auzit, poate doar câte un cercetător în filologie, supărat pe viață, resemnat că rolul său în lumea asta e minor, să mai caute după asemenea vestigii care, însă, chiar redescoperite, nu vor mai fi în stare să resuscite pasiuni și să învolbureze imaginații, nici măcar în mintea unor copilași. N-ai cum să te opui noului, au fost mereu oameni care au făcut-o, niște bieți reacționari, ei au dispărut din istorii, pentru că cei ce-au făcut istoriile le-au scris așa cum au vrut ei, neavând nici o milă pentru învinși. Și mai gândește-te la un aspect: cum ți se spune ție în lume ? Nici nu ești prea cunoscut, cum sunt, de pildă, fetița cu chibriturile sau Scufița Roșie.  În fiecare limbă de pe pământ, acolo unde este cunoscut, numele tău este, de fapt, altul, tradus în limba respectivă. Harry Potter este însă același pentru toată lumea. Scufiței Roșii, care e și ea aici, pe Tărâmul Fericirii, i se spune în germană Rotkäppchen, în franceză Le petit chaperon rouge și cine mai știe cum în alte atâtea limbi. Ia gândește-te, creștini, musulmani, budiști, șintoiști și alții, cu toții mă vor numi Harry Potter. Eu voi fi același pentru toți. Te-ai gândit la beneficiile financiare pe care acest lucru le va aduce ? Numai ele dac-ar fi în discuție, și ar fi de ajuns pentru ca tu să înțelegi importanța demisiei tale. Ei, ce zici ? Ai în față o foaie de hârtie, scrie și, în schimb, vei avea permisiunea să rămâi aici, știi bine, cât vei dori. Despre pensie, asigurări de boală și toate celelalte, vei putea vorbi cu asistenții mei în ale vrăjitoriei, toate vor fi reglate după bunele legi internaționale în vigoare. S-auzim numai de bine !

Chinul lui Harap-Alb nu poate fi descris. Câtăva vreme mai avu izbucniri de orgoliu, spunându-și că, totuși, el e Harap-Alb, nu-i așa, un viteaz, avu tendința să încerce să obțină viză pentru vitejii săi să vină să-l ajute pe acest tărâm de basm, să pornească lupta din nou, să le spună din nou „Ești pentru cauză ?” iar ei să-l urmeze fără șovăire. Apoi se resemnă, căutând ocupații obișnuite, într-o vreme se apucă de tâmplărie, apoi de vopsit, la un moment dat încercă să se facă agent comercial voiajor, tot felul de ocupații care să-l readucă pe linia de plutire după lovitura ce-l încercase, inima lui fiind tot mai grea pe măsură ce timpul trecea.

     Și dacă n-a murit încă, Harap-Alb se găsește și acum undeva, pe Tărâmul Fericirii, angajat probabil ca sculer-matrițer, strungar, sau mai degrabă ghid turistic, stripper, îngrijitor de camere de hotel, culegător de măsline, spălător de vase sau, poate, boschetar, aurolac. Poate într-o zi îl veți întâlni și voi, așa cum l-am întâlnit eu. Priviți-l în ochi și spuneți-i doar atât: „Te-am iubit mereu, Harap-Alb”.

     Și-am încălecat pe-o șa, și v-am spus povestea așa.

 


respiro©2000 All rights reserved