01.08.2003 From: Bogdan Suceava / introducere
03.08.2003 From: Cornel Mihai Ungureanu / non-fictiunea
bate fictiunea
03.08.2003 From: Dan Lucian Teodorovici / Re: non-fictiunea
bate fictiunea
03.08.2003 From: Viorel Zaicu / Re: non-fictiunea bate fictiunea
04.08.2003. From: Bogdan Suceava / Re: non-fictiunea bate
fictiunea
05.08.2003 From: Cornel Mihai Ungureanu / scriitorul de
vinzare
06.08.2003 From: Bogdan Suceava / Re: scriitorul de vinzare
07.08.2003. From: Leonard Oprea / „O anume responsabilitate”
09.08.2003. From: Liviu Antonesei / unknown
09.08.2003. From: Liviu Antonesei / unknown
01.08.2003 From: Bogdan Suceava / introducere
Intai de toate va rugam sa primiti multumirile noastre, ale organizatorilor,
redactia Respiro, pentru interesul dumneavoastra in aceasta masa rotunda.
Spre deosebire de alte subiecte pe care noi le-am discutat in forumul
Respiro, acesta este unul neindoielnic demodat. De ce ar mai fi oare de
actualitate o dezbatere despre arta cu tendinta? Cui ii mai pasa de asa
ceva cand batalia pentru public si pentru credibilitate se discuta in
cu totul alti termeni? Mai scrie cineva asa ceva? Mai editeaza cineva
astfel de carti? Ar putea avea audienta, de exemplu, un roman continand
o idee utopica, o idee politica, scrisa in registru de farsa sau in cel
mai serios ton?
In duminica aceea de mai 1990 cand am mers pentru prima oara la vot,
am avut de asteptat peste o ora. Libertatea era intrucatva o noutate.
Citeam 'Conversatia la Catedrala', de Mario Vargas Llosa, un roman care
avea inclus printre randuri un intre arsenal de idei politice ale autorului.
Intrucat eram imersat pe la pagina 200 a cartii, nici n-a stiut cand am
incheiat acea indelungata asteptare. Fara ca eu sa-mi dau seama, am aflat
ce fel de partid este APRA, am inteles cate ceva despre perioada dictaturii
lui Odria si despre originea unora dintre problemele sociale din Peru.
Cum de ajunsese un roman sa ma fascineze atat de mult incat sa-mi evoce
nu doar o intreaga lume, dar si sa-mi prezinte optiunile ei de fantezie
si imaginatie (pana la urma o atitudine politica implica nu doar calcule,
ci si o anumita proiectie a viitorului), nu stiu, dar un lucru mi-e clar
acum: ca de la 'Demonii' lui Dostoievski, miza de a reda optiunile politice
ale unei societati e ca o problema deschisa in fata fiecarei generatii
literare. Unii accepta fidarea, altii o evita.
Nu as putea cita nici un roman romanesc care sa prezinte cu atata acuratete
spectrul politic din Romania. Am o preferinta personala pentru 'Incognito',
de Petru Dumitriu, un roman scris in libertate, dar care contine o realitate
ce nu mai corespunde situatiei politice din Romania de azi (din fericire).
Asadar, nu avem oare sentimentul ca ne lipseste ceva? Este lumea romaneasca
prea putin propice fictiunii despre Cetate?
Bogdan Suceava
03.08.2003 From: Cornel Mihai Ungureanu
/ non-fictiunea bate fictiunea
Cred ca un roman politic poate avea un succes de critica si de public
la fel de mare ca un roman postmodern de dragoste. Impactul asupra realitatii
politice, in Romania de astazi, ar fi nul; in spatiul literaturii el ar
putea fi mai consistent, pentru ca exista poli de neutralitate si exista
o intelectualitate sensibila la o oarecare ordine morala, care la nivelul
realitatii nu poate fi instaurata. Din ce s-a scris dupa 1989, am citit
o singura nuvela 'politica'. Mi-a placut, pentru ca era excelent construita.
Si pentru ca imi amintea lumea aceea in care 'o rotatie de cadre' era
mai importanta decat rotatia Pamantului. Din punctul meu de vedere era
o reusita literara; din punctul de vedere al unora dintre colegii mei
de redactie, nu era. Vorbesc despre 'In Bucuresti, cand se lasa seara',
de Bogdan Suceava.
Nu stiu ce s-a intamplat cu acest proiect al lui. Eu am pastrat nuvela
in calculatorul meu; de cateva ori m-am gandit ca ar trebuie sa o publice
intro revista pe hartie, am vrut sa-i propun asta si lui si revistelor
craiovene. Impedimentul pe care il vedeam era marimea textului (cam 10
pagini). Ma fascineaza non-fictiunea politica. E absolut fantastic ceea
ce traim si e extraordinara pasivitatea de care dam dovada! Neputinta
noastra e totala, imensa, superba, de neclintit! Granit si mai multe nu!
E incredibil! Pe acest forum eu nu voi teoretiza pe tema fictiunii politice,
a autorului angajat. Am sa spun ce vad in jurul meu si ce cred despre
ceea ce ma inconjoara. Am sa vin cu exemple practice si cu gandurile mele
despre aceasta lume romaneasca, politica si culturala. Cred ca atata vreme
cat vom avea la putere un sistem politic corupt, lumea culturala va fi
si ea corupta.
Letargia, abandonul, nevroza valorilor nu cred ca vor putea fi impiedicate
printr-o razmerita in lumea culurala. Media ar putea face ceva, dar media
apartine guvernantilor. Nu cred ca lumea culturala se va schimba, fara
vointa politica. Autorii de valoare autentica vor fi lasati pe linii moarte.
Cartarescu are norocul ca Manolescu - un critic de referinta si Liiceanu
- directorul unei edituri de referinta, au incremenit pe el. Interesele
lui sunt protejate, sustinute, apreciate, printr-un lobby pe masura si
despre care nu spun ca nu-i meritat. Nu ma intristeaza situatia si nu
sunt invidios pe el din aceasta pricina. Ma intristeaza ca nu pot citi
'Orbitor'. Si ca, fara sa fac parte din turma denigratorilor lui, calea
aleasa de el, literar vorbind, imi pare tot mai gresita. Raman cu admiratia
pentru Cartarescu cel tanar. In rest, mici sau mari intelegeri, reciprocitati,
interese la nivel inalt, minciuna cat incape, bani si functii pentru nulitati
provinciale, compromisuri pe toata linia, chiar si la cei cu pretentii
de onestitate si de insurgenta de genul: Noi cei tineri si curati!
Fiecare are propria strategie de reusita si priveste spre paiul din ochiul
altuia, fara sa-si vada propriile concesii. Lucrez in presa doar de cinci
luni. Mecanismele pe care le banuiam ca merg, in umbra, ruleaza intocmai
cum imi imaginam. Am sentimentul ca, daca sunt sincer, joc precum Universitatea
Craiova, cu Alesanco antrenor, un meci cu echipa Rapid: daca oltenii pierdeau,
jucau in cupele europene. Au facut egal si n-au mai jucat. Nu stiu de
ce, dar mi se pare ca voi avea de castigat, daca tac si las lucrurile
sa curga, dar aceasta lipsa de implicare are culoarea unui gri complicitar.
Cornel Mihai Ungureanu
03.08.2003 From: Dan Lucian Teodorovici
/ Re: non-fictiunea bate fictiunea
Nu stiu exact prin ce operatia logica am ajuns sa restring in mintea-mi
tema discutiei de fata la "spectrul politic" actual - altfel
spus, prin arta, literatura cu tendinta am priceput acele scrieri care
s-au rupt de publicistica si au inaintat in fictiune culegind in drum
o serie de personaje astazi extrem de vii in mass-media. Datorita lui
Cornel Mihai Ungureanu, care a amintit de admirabila proza a lui Bogdan
Suceava "In Bucuresti, cind se lasa seara", am largit aria,
cuprinzind in conceptul de "literatura cu tendinta" personaje
imaginare, banale, din epoci nu demult sfirsite. Pe linia asta pornind,
mi-am amintit de "Povestea calului si a carutasului", o nuvela
antologica a lui Liviu Antonesei, cuprinsa in volumul "Check Point
Charlie". Dar ma gindesc in acelasi timp si la "Sfirsitul epocii
cartofului" a lui Dumitru Augustin Doman (in opinia mea, o incercare
nu tocmai reusita), la prozele gri ale lui Dan Lungu ("Buldozeristul"
- dar si altele - din culegerea "Cheta la flegma"), la Dumitru
Radu Popa, la recent aparuta "Intilnire" a Gabrielei Adamesteanu
(roman caruia, in ciuda multor retineri privitoare la structura, i-am
ramas fidel) s.a.m.d. Cu siguranta, as putea insirui sumedenie de scrieri
"cu tendinta", mai mult ori mai putin reusite. Dar personal
ma indoiesc ca vreunul dintre scriitorii amintiti si-a propus sa scrie
cu tendinta; imi permit sa cred ca doar a profitat (in sensul bun al cuvintului)
de un subiect care, intimplator, avea nevoie de acel cadru politic. Aici
cred ca e problema - intrebarile pe care ni le adreseaza moderatorul acestui
dialog sint: "Avem oare sentimentul ca ne lipseste ceva? Este lumea
romaneasca prea putin propice fictiunii despre Cetate?". Prin urmare,
unul dintre raspunsurile asteptate este daca astazi ne mai intereseaza/sintem
pregatiti sa fictionam nu folosindu-ne de un cadru politic, ci cu scopul
de a crea acel cadru. Or, la acest stadiu, o prima parere personala e
ca literatura romana post-89 inca nu a ajuns. Si cred ca unul dintre motive
este tocmai publicistica: scriitorii inca isi consuma ideile si energia
in pagini de ziar, cuceriti de personajele vii din jurul lor care nu si-au
epuizat deocamdata doza de insolit. Realitatea bate, cu siguranta, fictiunea,
pentru ca, imi pare mie, sentimentul inca puternic este ca nu poti inventa
personaje precum Vadim Tudor, Mitica Dragomir, chiar Ion Iliescu fara
a risca sa-i pari absolut nerealist cititorului. In acelasi timp, nu ai
cum sa-i zugravesti cu o doza mai mare de insolit decit o face, spre exemplu,
televiziunea, adica decit o fac, fara intentie, ei insisi. Tot aici gasesc
eu si motivul pentru care apelul la trecutul foarte recent, in sine, e
evitat: personajele acelea, la rindul lor, nu sint epuizate de realitate.
Fictiunea nu poate lupta inca impotriva unui Ion Dinca Teleaga, din cind
in cind actualizat de mass-media, nici macar impotriva unui Ceausescu
a carui figura este vie, in plin curs de re-creionare de catre diversi
acoliti/supusi ai lui. Or, fictiunea nu poate, prin definitie, sa fie
altfel decit diferita de realitate. Cred deci ca, vrind-nevrind, inca
nu e timpul pentru literatura cu tendinta, pentru ca - si, instinctiv,
daca nu programatic, scriitorul roman stie asta - publicul are nevoie,
deocamdata, sa inteleaga, rational, real, nu fictional, cum e posibil
ca asemenea personaje sa traiasca alaturi de noi, care sint mecanismele
ce ii tin acolo, permanent sub ochii opiniei publice. Acelasi lucru il
simte si scriitorul, in felul acesta explicindu-se, cred eu, tendinta
de a substitui literatura cu publicistica. Pentru a face, in acest sens,
pasul spre fictiune, iti trebuie forta si rabdarea de a astepta succesul.
Poate ca undeva, inca nestiuti, au aparut deja scriitori care au acceptat
pariul asta.
L.D.Teodorovici
03.08.2003 From: Viorel Zaicu / Re: non-fictiunea
bate fictiunea
Din punct de vedere teoretic, nu stiu eu cum sunt, dar altii iute imi
par a despica firul ba in prea multe, ba in prea putine. Totusi, aici
problema e simpla [sic!] si prezinta, cel putin dupa socoteala mea de
pana acum, 4 termeni. Ni se dau deci un cadru politic, seringa fictiunii
si surorile lor - vitrege? – de peste marginile realitatii. Si ne
va fi mai usor decat lui Kant cu sinteticele-i judecati "de dupa"
sa combinam aceste patru categorii, pentru ca oricat ne-am dori, a vorbi
despre un cadru politic creat si non-fictional depaseste totusi puterile
bunului simt. Imi cer scuze, nu am inteles mare lucru din remarca lui
L. D. Teodorovici "Or, la acest stadiu, o prima parere personala
e ca literatura romana post-89 inca nu a ajuns." Din punct de vedere
istoric, eu unul nu am cunostinta despre vreo "fictiune cu scopul
de a crea cadrul politic", care sa implineasca in acelasi timp si
conditia de a avea autor roman. Afara poate de a-l include in cea literatura
pe junele Theodor Diamant, cu ale lui rechizitorii utopice. Revenind acum
la ceea ce avem [sau am avea] noi de justificat, si anume: de ce nu avem
scriitori care sa lucreze cu fictiunea si cu politica in acelasi timp
si sub acelasi aspect. Cred ca putem justifica asta cu ajutorul traditiei,
cu ajutorul gradelor tuicii si chiar cu ajutorul legii, dar nu in vreun
mod serios. Sa justificam ce? Inapetenta lui X de a turna un "1984"*
pe motiv ca are de intretinut o rubrica saptamanala in cutare publicatie
de prestigiu? Fals. Va dau cuvantul meu ca e fals! De fapt, e asa: e mult
mai usor sa te plangi ca nu ai timp sa-ti desfasori propriile proiecte
cand ai astfel de indatoriri. (Eu asa [mai] fac, si va dau cuvantul ca
nu sunt sigurul.)
Sa justificam lipsa scriiturii puternice pe baza "tariei" unor
personaje mi se pare din nou ceva de genul "explicatie slaba".
Asta atat istoric cat si teoretic. Asadar, vorba rusului, "Keine
Verzeihung"! Tendinta de a inlocui literatura cu publicistica este
doar o apucatura de publicist, nu una de scriitor! Asta desi, daca ma
gandesc bine, trebuie sa fac o mentiune pitica. Am in vedere, desigur,
cazul despre care discutam aici. Unul special deci. Daca ne referim la
conditia scriitorului in Romania, atunci normal ca intra si scuze, si
Vadimi, si oua de Cornu. Abundenta, ce mai.
Viorel Zaicu
* Nu exagerez cu 1984. Nu este un roman vizionar, genial sau irepetabil.
Este chiar un roman "scrasnit". In mod tragic, el i-a adus lui
Orwell celebritatea pentru ca avea un continut propice [tiens!] De fapt,
viziunile lui Orwell [caci a avut si asa ceva – vezi "Coming
up for Air"] nu au fost atat de laudate, pentru ca demolau cuminteniile
protestantiste si sanatoasele judecati democratice deopotriva.
04.08.2003. From: Bogdan Suceava / Re:
non-fictiunea bate fictiunea
Discutand despre proza de fictiune in care exista o anumita componenta
politica, mi-as ingadui sa va propun o distinctie care ar putea sa ne
ofere un cadru de discutie asupra catorva carti aparute dupa 1989. O prima
categorie de naratiuni sunt cele care au ca eroi personaje simple, cetateni
obisnuiti ai Romaniei sau Republicii Moldova, pentru care politica este
mai degraba un joc al evolutiei perceptiilor si al intelegerii. Daca aceste
personaje ajung in primul plan al evenimentelor, asta se intampla din
hazard si intr-o formula care accentueaza bizareria unei realitati cu
destule elemente stranii. Umorul e inevitabil, fractura fata de realitate
e inclusa in experienta literara. Cea de-a doua categorie de naratiuni
e centrata pe personaje politice sau istorice cunoscute, si fictiunea
se construieste in jurul lor, in spatiile lasate libere de acoperirea
mass media. Am sentimentul ca C. M. Ungureanu considera "fictiune
politica" mai degraba pe cele din cea de-a doua categorie, si mentionand
cele doua categorii de mai sus as considera potrivit sa extindem aria
noastra de discutie.
(a) Personajele sunt cetateni simpli O trasatura generala a literaturii
lui Petre Barbu, cuprinzand pana acum constructii solide atat in proza
cat si in teatru, e analizarea evolutiei cetateanului roman in perioada
tranzitiei, ca o infinita si nesigura transformare a crisalidei in ceva
ce nu se stie ce va fi (potentialul monstruos nu e exclus). Personajele
lui Petre Barbu sunt deformari ale romanului mediu, cel iesit din socialism
catre nicaieri, în sensul în care Mitica al lui I.L.Caragiale
este si el un roman mediu supus unei deformari catre nuantele comice.
Dezbracati de context, multe dintre personajele lui Petre Barbu ar putea
fi bune candidate la ospiciu, si unii comentatori au observat asta. Pusi
în contextul lumii romanesti, ei ajung sa o exprime, sa o demistifice
din interior, ca si cum ne-ar explica AND-ul acestei lumi. In 'Dumnezeu
binecuvanteaza America' (editata in format clasic de Nemira in 1995 si
pe internet de equivalences & Respiro in 2002), Petre Barbu propune
personaje care isi reprezinta emigrarea în America ca pe un fel
de mantuire. Ceva abstract, eventual, ceva demn de dat la CNN, bizar si
neaparat contrastant in raport cu lumea in care acele personaje traiesc.
Lumea blocurilor, a cozilor, a supravietuirii si a promiscuitatii. In
aceeasi directie, din punctul de vedere a fictiunii politice ni se pare
a se situa si romanul 'Simion liftnicul', al lui Petru Cimpoesu (aparut
la Editura Compania, in 2001). Unul dintre personajele lui Petru Cimpoesu
spune la un moment dat astfel: "Extraordinar, domnule, ce destepti
sunt americanii astia! [...] Ca sa vezi ce le-a mai dat prin cap! Multi-Level-Method!
Un sistem de marketing foarte modern si eficient, in care cumparatorul
devine simultan si vanzator al produsului respectiv." Cheia de lectura
pe care autorul o propune intr-un astfel de text contine neaparat si o
componenta comica: pentru a intelege cum se cuvine textul, cititorul trebuie
sa fie familiar cu realitatea personajului, cu realitatea cartierelor
muncitoresti, facand un astfel de roman destul de greu traductibil, nu
la nivelul limbii literare, cat la nivelul experientei cotidiene, atat
de particulare in Est. Cititorul trebuie sa sesizeze falia dintre realitatea
personajelor si aspiratiile lor, comparatia cu Vestul, privit neaparat
ca societate de consum, ca rai al marketingului, al comertului, al productiei,
adica exact acele lucruri unde stim sigur ca societatea romaneasca nu
a excelat niciodata in performante. Tot aici cred ca ar putea fi mentionate
cel putin doua dintre volumele lui Radu Aldulescu, 'Amantul Colivaresei'
(Editura Nemira, 1994) si 'Sonata pentru acordeon' (Editura Cartea Romaneasca,
1990). Personajele, fie ca sunt progeniturile decazute ale unor fosti
potentati din epoca Gheorghiu-Dej, fie ca apartin unor minoritati etnice
defavorizate social, ajung la acelasi set de experiente, la limita subumanului,
experiente descrise ca o degradare treptata. Componenta politica cea mai
interesanta a acestor romane ni se pare a contine refuzul personajelor
de a se angaja intr-un rol social oarecare: ei stiu dinainte ca totul
se va termina prost, asa ca realmente nu are sens sa incerce asa ceva.
E ca si cum nu cred in nici un fel in Romania socialista, in realitatea
ei, in lozincile ei. Personajele nu sunt interesate sa fie activi platitori
de taxe, nu cred in vreo forma de succes la locul de munca, iar intreprinderile
socialiste sunt simple locuri de unde poti lua ceea ce-ti trebuie, fara
ca cineva sa afle. Cu o asemenea reteta literara nu am putea explica de
ce romanul din 1997 al lui Radu Aldulescu aparut la Nemira, 'Istoria eroilor
unui tinut de verdeata si racoare', este un roman ratat. Il citim si il
simtim putin credibil. Recunoastem acelasi setting literar, dar vedem
ca istoria nu se coaguleaza la fel ca si in precedentele doua realizari
literare. In aceeasi directie literara am propune situarea recentului
roman al lui Alexandru Vakulovski, un autor originar din Republica Moldova,
intitulat 'Pizdet'. In timp ce se drogheaza, personajul-narator delireaza
astfel: "Mie de Shakespeare imi place, trage un fum, scrie un sonet,
mai trage o pipa, scrie Romeo & Julieta. Arta, nu cacat de politica
care e pentru alcoolici, pentru cufuriti ce sufera de diaree si hai sa
mai fac un bine Patriei, daca oricum tot timpul mi-a caca. Auzi, Pipi,
ai curni o data cu Maradona? E haios tipu', si Cuba e un loc fain, in
orice caz mai bine-n Cuba decat in Romania, cum canta Mihnea. Insula,
in jur oceanul, banane, portocale, nisip, stai pe mal si te gandesti cu
drag la Romania, Republica Moldova, ii povestesti lui nenea Maradona despre
Hagi, despre Sinaia, Sighisoara, Sovata. Despre Marea Neagra, despre Carpati.
Despre cum ne gandeam la Cuba. Mai tragem un fum si ii povestim si despre
Lacul Komsomolist, cartierul Botanica, gagicile din Chis. Dup' aia el
iti povesteste de Argentina, despre fotbal, despre liniste. Te intreaba
daca nu cumva ai vazut meciul ala. Cum sa nu? E bucuros. Mai trage un
fum. Zice ca scrie. Sonete si un roman. Despre liniste, despre Cuba, despre
cum e sa fii futut de toata lumea doar pentru ca ai fost fotbalistul lumii
si cum iti cauti linistea, dar lumea nu te lasa in pace, ea vrea drame,
accidente, violuri, partide, cacat, zice Maradona, mai bine-n Cuba, Fidel
ma lasa in pace, Fidel e mai intelegator decat ziaristii si, cum sa-ti
spun, eu nu ma bag in oala lui si nici el in a mea. De-aia am venit in
Cuba. Hai sa intram in mare, dar inainte de asta, hai sa mai tragem un
fum pentru Argentina, Republica Moldova si Romania." Acesta este
filtrul pe care ni-l ne propune personajul lui Alexandru Vakulovski, un
filtru menit sa faca realitatea suportabila, cu ajutorul drogurilor, dincolo
de toate dezamagirile, caderile, renuntarile, retragerile. Si aici vedem
o puternica tendinta de fictiune poilitica.
(b) Personajele sunt aproape de centrul puterii. N-am putea spune ca e
usor sa scrii proza de fictiune despre personaje politice intr-o perioada
in care literatura de documentare a obtinut atatea succese. Nu cunosc
nici un roman care sa poata concura, de pilda, excelentei lucrari a lui
Stelian Tanase, 'Anatomia mistificãrii. Procesul Noica-Pillat',
aparuta la Humanitas, 1997, urmata de o a doua editie tot la Humanitas,
anul acesta. Literatura de documentare a detinut primul plan in anii '90,
si cred ca nici un autor de fictiune nu a reusit sa raspunda provocarii,
sa scrie atat de bine si sa retina atentia publicului. La Nemira, in 1994,
a aparut romanul 'Te pup in fund, conducator iubit', de Daniel Banulescu,
un roman ratat, pentru ca autorul a plecat de la o premiza literara greu
de sustinut: cum ar fi fost daca Nicolae Ceausescu ar fi fost in realitate
foarte foarte rafinat, subtil si inteligent? Cum sa fie insa N. Ceausescu
rafinat, cand azi stim ca avea patru clase, ca a absolvit marea majoritatea
examenelor de la Academia de Studii Economice cu Manea Manescu, toate
intr-o singura zi, unele dintre ele la o data ulterioara sustinerii formale
a licentei. (Pentru fotocopii ale documentelor, vedeti de pilda Ion Suceava,
'In numele adevarului', Editura Venus, 1991.) Asadar Daniel Banulescu
incearca fictiunea in interiorul unei realitati politice atat de bine
cunoscute, incat nu permite nici un fel de variatiuni pe tema data. Anuntat
intitial ca un prim volum dintr-o serie, vedem ca autorul a renuntat la
ambitiosul proiect. Unul dintre personajele romanului, pe care in 1993
Daniel Banulescu il considera probabil decedat politic si moral, poarta
acelasi nume cu seful comisiei de cultura a camerei superioare a Parlamentului
actual. Tot la capitolul romanelor ratate ar putea fi amintit 'Quo vadis,
Domine', de Mihai Sin, al carui volum a aparut in 1993 la Humanitas, iar
cel de-al doilea volum la o alta editura, trei ani mai tarziu. Premiza
literara e cum ar fi fost daca Securitatea ar fi pregatit, gandit si instrumentat
revolutia din 1989. In fond, cititorul face mari eforturi sa creada si
sa accepte un asemenea punct de plecare pentru naratiune. In viata reala,
Securitatea asasina in 1985 autorul unui jurnal intim, cum sa aiba in
vedere o schimbare de regim? Cititorul e asaltat de excelente emisiuni
tv care prezinta documente, are la dispozitie zeci de articole in diverse
periodice care discuta aceleasi lucruri, si asta are un anumit efect asupra
felului cum citim fictiunea: cititorul de azi e mult mai informat decat
cel din 1938, sa zicem, de pe vremea aparitiei 'Gorilei', de Liviu Rebreanu.
E mult mai greu sa scrii fictiune credibila despre cercurile apropiate
puterii. Nu putem mentiona un roman similar 'Primului cerc', al lui Soljenitin,
in literatura romana de dupa 1989.
Astfel, daca in prima categorie de texte literare putem lista cateva
reusite notabile, in cea de-a doua gasim dificil sa mentionam macar una
singura. Nu exista nici un singur roman care sa propuna o fictiune credibila
cu N. Ceausescu in vreun rol al istoriei. Ne imaginam cu greu vreun roman
avand ca personaje pe Ion Iliescu, Emil Constantinescu, Victor Ciorbea,
Radu Vasile, Theodor Stolojan sau alti oameni politici de azi. Recunosc
ca mi se par toti, din cate interviuri si interventii am vazut, extrem
de neinteresanti, previzibili, liniari, stersi. Oricat de buni in ceea
ce fac (daca poporul i-a votat, presupunem ca sunt buni, nu-i asa?), e
greu de anticipat ce fel de literatura se va scrie in siajul unei clase
politice compusa din atatea personaje sterse.
B. Suceava
05.08.2003 From: Cornel Mihai Ungureanu
/ scriitorul de vinzare
Ideea mea nu era aceea a unei fictiuni centrata pe personaje politice
cunoscute, cum a presupus Bogdan Suceava. Ma refeream mai mult la unii
sciitori angajati, aflati in cercurile puterii si pe care nu m-as sfii
sa-i numesc. Nu cred nici ca aceste personaje, Iliescu, Constantinescu,
Ciorbea, sunt fade si previzibile ci ca, mai degraba, asa le vedem de
la distanta. Daca as trai in preajma lor, cred ca nu m-as plictisi teribil
- si nu-i exclusa posibilitatea de a-i ridica la rang de muze. Un prieten
imi povestea despre Iliescu in vizita acasa la Dinescu si cum ii oferea
Mircea, la plecare, niste vin: 'Chiar daca nu beti dvs, domnu’ Iliescu,
bea coana Nina!' (in 'Usa interzisa' a lui Liiceanu, carte a carei lectura
o tot aman, asa ca poate am citat inexact). Genul acesta de dezvaluiri,
poate avea o savoare aparte, pentru unii cititori si, in extenso, poate
explica succesul unei carti care este o marturie personala. Dar a fictiona
despre aceste personaje politice este, pentru mine, o cale care nu ma
intereseaza din start. Ar trebui sa fiu acolo, in mijlocul lor, pentru
a-i cunoaste, nu sa-i vad pudrati, la televizor si sa imaginez nu stiu
ce poveste. Pe de alta parte, a scrie precum Petre Barbu sau precum Preda,
despre celebra deja 'poiana a lui Iocan', a face un personaj din soferul
cu burta imensa si dezvelita, de pe autobuzul care m-a dus astazi pana
la Casa Baniei si despre fotografia lui Vadim pe care o avea agatata pe
parbriz, in timp ce din aparatul de radio o voce canta: 'Marine la nunta
ta, mai draga Marine, toate fetele juca, numai una nu juca, mai draga
Marine' a face personaje din oamenii pe care-i aud 'facand politica' prin
trenuri personale, nu ma mai tenteaza. Un scriitor roman orwellian poate
sa apara oricand, dar el nu trebuie sa dea dovada de cine stie ce imaginatie.
Ar fi suficient sa fie un bun observator, un reporter camuflat in trecere
prin institutiile statului, prin birourile politistilor, ale vamesilor,
ale politicienilor, ale Garzii Financiare, ale primarilor, ale prefectilor,
ale generalilor de armata, ale patronilor de ziare si sa scrie despre
toate. 'Romania fara spaga', asta ar putea fi un subiect de fictiune;
intr-acolo poate ca bate ideea lui Lucian Dan Teodorovici: sa fictionam
pentru a crea un cadru politic. Dar, odata realizat acest demers, ar avea
el vreun impact? Poate o carte schimba un cadru politic? Inteleg de ce
scriitorii 'isi consuma ideile in pagini de ziar', cum spune Lucian. Pentru
ca acolo au douazeci de mii, cincizeci de mii, poate o suta de mii de
cititori si asta ii face sa creada ca pot schimba ceva, ca pot influenta
intr-o maniera mai eficienta, mentalitatile, optiunile electoratului,
activitatea unor institutii, intr-o directie care li se pare buna. Spre
deosebire de Lucian Dan Teodorovici, eu cred ca timp pentru literatura
cu tendinta este oricand si nu mi se pare ca peste zece ani o astfel de
carte ar nimeri mai bine, intr-o conjunctura schimbata, mai favorabila.
Asta nu inseamna ca nu le doresc bafta scriitorilor 'care au forta si
rabdarea de a astepta succesul'! Numai ca, vedeti, l-am auzit mai demult,
la televizor, pe Eugen Uricaru spunand ca el nu accepta sa publice o carte
in tiraj de o mie, doua mii de exemplare si ca asteapta reinvierea vremurilor
dinainte de 1989, cand o carte iesea in cincizeci de mii sau chiar o suta
de mii de exemplare. Breban mizeaza si el pe posteritate cu tetralogiile
lui, iar saptamana trecuta am pus in pagina la ziar un articol despre
un foarte premiat si varstnic prozator craiovean (procuror, de meserie,
pe nume Floricel), un articol absolut penibil, de altfel, dar din care
am retinut cu voiosie, cuvintele lui Fanus Neagu: 'Va veni ea si vremea
noastra!' adica a domnului Fanus si a domnului Floricel (care, sa spun
si asta, scrie romane pastoresti. Sa mai adaug ceva? Doriti cateva volume?)
Daca voi concura, oricand, impotriva domniei sale, voi pierde. Pentru
ca si domnul Floricel ajuta filiala U.S., de cate ori poate, dar mai ales
pentru ca exista interese la nivel inalt, la nivel foarte inalt, pentru
ca exista Adrian Paunescu si exista Grigore Vieru, Leonida Lari, pentru
ca exista un cult al personalitatii identic cu cel de pe vremea lui Ceausescu,
pentru ca, la cate limbi a dat, Paunescu vrea sa mai si primeasca, pentru
ca liceul din Barca ii poarta, de 2 saptamani, numele, pentru ca e senator
de Dolj si saptamana trecuta a primit 'Steaua Romaniei', pentru ca e un
mare om de cultura si un mare om politic, pentru ca primarul si prefectul
stau smirna in fata lui si cumpara cate o suta de exemplare din cartile
sale, la lansare, iar biblioteca judeteana, cumpara si ea, ca sa nu mai
vorbim de cohortele de functionari publici adusi din timpul programului,
cu oficialitatile in frunte. Cum arata lansarea de carte a unui scriitor
craiovean care nu e senator? Cum poate el sa-si publice, sa-si distribuie
cartea - fie ea si una de fictiune politica? Voiam sa spun, dar am divagat,
ca nu mai pot miza pe posteritate, ca ma intereseaza doar prezentul, impactul
imediat. Nu stiu daca o schimbare a clasei politice, o schimbare fireasca,
biologica va duce la disparitia acestei flagrante imposturi culturale.
Ma tem ca tineretul e deja contaminat, ca invata de la astfel de oameni
o cale de aparenta reusita. Caci fiecare isi construieste propria strategie,
are propriile interese. Si nu suntem deloc intr-o situatie mai confotabila,
acum, decat era Crohmalniceanu in sedinta aceea de partid in care si-a
tradat prietenul. Pentru ca avea o sotie - sau voia sa se casatoreasca,
avea nevoie de o casa, voia sa-si realizeze o viata rezonabila. Multi
scriitori traiesc dintr-un salariu minim. Eu pun uneori in pagina texte
colosale in prostul lor gust - dedicate lui Adrian Paunescu - scrise de
altii si ma intreb: e bine ce fac? Am alta solutie? Ma consolez cu cate
un text normal: un interviu cu Adrian Cioroianu sau cu Gabriel Prajitura,
pe care le pot semna. Sigur ca ma distrez punand in pagina linguselile
acelea catre Paunescu - ele au un ritm de aparitie mai alert, sigur ca
aleg un sapou cat mai ironic: dar cati dintre cititori se prind? Si poate
ca lui Adrian Buz ii e usor sa-mi spuna: 'Nu-i lasa sa te acapareze!'
Dar eu nu lucrez intr-o biblioteca. Am un patron; trebuie sa-mi dovedesc
utilitatea. Pentru ca nu ma simt in stare sa mai stau cinci ani inchis
in casa si sa scriu literatura! Mai am si de trait, deja se acutizeaza
sentimentul de 'prea tarziu' si uite asa, am ajuns iar la statutul scriitorului,
care, se vede treaba ma intereseaza mai mult decat fictiunea politica.
Dar si 'scriitorul angajat' era parte din tema discutiei. 'Scriitorul
angajat', o formula care, de cele mai multe ori inseamna, vrem nu vrem:
'Scriitorul de vanzare'.
Cornel Mihai Ungureanu
06.08.2003 From: Bogdan Suceava / Re:
scriitorul de vinzare
Mihai Ungureanu are dreptate in cel putin doua aspecte. Intai, este posibil
ca un anumit stil de proza, stralucit reprezentat de amintitul roman al
lui Petre Barbu, 'Dumnezeu binecuvanteaza America', sa tina de o anumita
descoperire facuta in prima jumatate a anilor '90. Vedeam cu totii atunci
cum reactioneaza societatea romaneasca in conditii de libertate si, ceea
ce vedeam, era menit probabil sa ne dezamageasca. E o experienta pe care
am traversat-o cu totii, si momentul ei era atunci. In aceeasi perioada,
H.-R. Patapievici scria despre "vulgata bunului roman". Al doilea
aspect amintit de Mihai ne atrage atentia asupra expunerii in mass media
a personalitatilor politice de azi. Fictiunea se desfasoara intr-un spatiu
necunoscut, nu neaparat documentat de surse istorice. Daca vrem neaparat
un exemplu clasic, 'Fratii Jderi' e posibil tocmai pentru ca nu avem prea
multe marturii directe din epoca. (Asta a lasat loc si unor aberatii;
ne amintim cu amuzament de acel contemporan moldovean care spunea ca e
incert faptul ca Stefan cel Mare vorbea romana, deoarece pe baza documentelor
nu putem afirma decat ca el vorbea slavona, altfel n-ar fi semnat documente
in slavona.) In acest sens, fictiunea ar putea explora partile necunoscute
ale spatiului politic. Cat de interesant ar fi? Realitatea ramane in sfera
de interes a reporterilor, a fotografilor de evenimente mondene si a cronicarilor.
Nu la orice serata este invitat Marcel Proust.
B. Suceava
07.08.2003. From: Leonard Oprea / „O
anume responsabilitate”
“ O ANUME RESPONSABILITATE ”
Nu sint nici vreun specialist in istoria literaturii, precum, la fel,
nici in critica literara. Va rog deci sa considerati “interventia”
mea ca “poveste” a unui scriitor si atit.
In primul rind, felicitari pentru felul in care curge conversatia dumneavoastra.
Este interesant ceea ce spuneti si, asa mi se pare, o spuneti sincer,
deci totul devine si mai interesant.
Asadar, din cite am inteles eu, tema discutiei este fictiunea literara
ca act artistic cu implicatii politice. Sau, in acord cu tentativa dumneavoastra
de definire, asadar, fortind intelesul acestui subiect profund, vast si
chiar fascinant, fictiunea literara ca “act politic”.
Intrebarile esentiale ar fi acestea:
-exista fictiune literara ca “act politic” ?
-exista fictiune literara romaneasca avind implicatii politice ?
-daca exista fictiune literara romaneasca avind implicatii politice, de
ce apare ca fiind un fenomen izolat in cultura romaneasca, de ce apare
ca fiind un fel de exceptie care confirma regula ne-implicarii politice
a scriitorului roman ?
----------------------------
a) exista fictiune literara ca “act politic” ?
Ca sa nu ma complic inutil, am sa incep astfel:
Exista trei categorii de public care, intr-un fel sau altul, au considerat
trei dintre cartile mele drept fictiuni literare - act artistic - cu implicatii
politice (aleg aceasta formulare si veti vedea de ce). Este vorba despre
proza fantastica si SF din “Domenii Interzise” (ed.”Albatros”,
1984), volumul de proza realista “Radiografia Clipei” (ed.
“Dacia”, 1990 si in a II-a editie la “Curtea Veche Publishing”,
2003) si romanul “Camasa de forta” (ed. “Nemira”,
1992).
Cele trei categorii de public sint: cititorul obisnuit, critica literara
(ii amintesc pe: Nicolae Steinhardt, Liviu Antonesei, Sorin Antohi, Ioan
Holban , Mircea Mihaies si Vladimir Tismaneanu) si ex-Securitatea ceausista
(“Radiografia Clipei” si “Camasa de forta” au
fost interzise oficial in 1987 si 1988). Despre opinia cititorului obisnuit
stiu din intilnirile mele cu el, din corespondeanta lui cu mine. Din critica
literara ii citez doar pe N.Steinhard, care, referindu-se la prozele mele
vorbea despre G.Orwell (“1984”) si Aldous Huxley (Brave New
World Revisited); precum si pe Sorin Antohi, care scria despre editia
a II-a “Radiografiei Clipei”: “Recitita dupa treisprezece
ani de ‘tranzitie’, ‘Radiografia Clipei’, aceasta
fosta carte de sertar isi pastreaza tragismul si urgenta, ba poate si
le amplifica: acum stim ca iesirea din marasmul comunismului romaneasc
nu a reusit inca.” ( coperta IV a cartii ).
Cit despre ex-Securitatea ceausista, in instiintarea oficiala primita
odata, parca nu de mult – nu-i asa ? – mi se explica despre
interzicerea mea cartilor mele : “… nu educa in mod comunist
si revolutionar tineretul Republicii Socialiste Romania”.
INSA, personal, dati-mi voie sa va spun clar: desi am fost sint si voi
ramine un disident anti-comunist, anti-totalitarist, totusi NU imi consider
absolut deloc aceste carti ca fiind un “act politic”.
NU CRED in acea fictiune “literara” care isi propune –
asa cum dumneavoastra afirmati si dezbateti la un moment dat – va
citez, fie sa contina “miza de a reda optiunile politice ale unei
societati”, fie sa devina un fel de “cadru politic”
al ideilor politice ale autorului (sau ale grupului pe care-l reprezinta).
Acest “fel” de literatura cade usor in ideologie intoleranta
si de aici incolo pasim cu siguranta si rapid inspre toata literatura
fascista, comunista sau de tip religios-terorist.
Deci, NICICUM, oriunde si oricind, nu aceasta este fictiunea literara
ca valoare artistica universala. De fapt – aceasta NU MAI ESTE FICTIUNE
LITERARA.
I-ati citat pe Dostoievski si Mario Vargas Llosa si cele doua carti ale
lor, “Demonii” si “Conversatie la Catedrala”,
ca pe alfa si omega fictiunii literare ca “act politic”, ca
“miza de a reda optiunile politice ale unei societati”.
Dar, eu cred ca gresiti profund: aceste carti sint pur si simplu doar
act artistic cu implicatii politice (in cazul lui M.V.Llosa chiar explicabil
bine considerind ex-candidatura sa la presedintia Perului). Apoi, in nici
un caz nu pot fi alfa si omega acestui tip de fictiune literara (cel numit
de mine mai sus), fiindca inseamna sa uitati celelalte carti ale lui Dostoievski
(intre care mai ales “Amintiri din Casa Mortilor“ si “Fratii
Karamazov”). Si, la fel de bine gresiti uitind – citez la
intimplare din literatura universala rusa si sud-americana: “Razboi
si Pace” (L.N. Tolstoi), “Doctor Jivago” (Boris L. Pasternak),
“Noi” (Eugene Zamiatin), “Douasprezece scaune”,
si “Vitelul de aur” (Ilf si Pertof), proza lui Daniil Harms,
sau fictiunile literare cu implicatii politice ale lui Mikhail Bulgakov,
Chingiz Aitmatov, Vasili Suksin ori “Arhiplelagul Gulag” (Alex.Soljenitzin).
Sau, la sud-americani, “Recurs la metoda” (Alejo Carpentier),
“Toamna Patriarhului” (G.G. Marquez), “Eroi si morminte”
(Ernesto Sabato), cartile lui Borges si Adolfo Bioy Casares, scrise separat
sau impreuna, dar si proza lui Julio Cortazar…
Dar ce imi puteti spune atunci despre Kafka, ori Karel Ceapek, ori Milan
Kundera, sau despre celebrele aventuri ale “Bravului Soldat Svejk”
scrise genial de Jaroslav Hasek … Ori despre Thomas Mann si James
Joyce sau Andre Malraux ?
Vedeti dumneavoastra, cel putin considerind creatiile celor mai sus amintiti,
eu unul cred ca:
IN ORICE FICTIUNE LITERARA DE AUTENTICA VALOARE ARTISTICA, INTR-UN FEL
SAU ALTUL, PINA LA URMA, IMPLICATIA POLITICULUI ESTE INEVITABILA, DACA
ARTISTUL CREATOR AL ACESTEI FICTIUNI LITERARE ISI ASUMA IN MOD RESPONSABIL
CONDITIA SA UMANA IN PLAN MORAL, ETIC, SOCIAL, CULTURAL SI NU IN ULTIMUL
RIND, IN PLAN RELIGIOS.
Iar pentru mine, Credinta este extrem de importanta, este decisiva pentru
ca, finalmente, ea este cea care genereaza optiunea politica personala,
intr-un sens sau altul pozitionindu-ne anume in sfera antagonismului “bine-rau”,
sau, daca vreti, in sfera social-politica a opozitiilor “libertate
– sclavie” si “democratic - anti-democratic”.
Iar in acest context mai sus explicat laconic, pot afirma linistit ca
fictiunea literara ca act artistic cu implicatii politice a fost, este
si va fi marea literatura a acestei lumi atita timp cit va exista ea.
Asadar aceasta fictiune literara se manifesta ca,
ESTE O NECESITATE PROFUND UMANA.
Restul…? Restul este altceva sau, daca vreti, inseamna celelalte
necesitati la fel de firesc profunde ale fiintei umane. Ma refer la stiinte,
la filosofie, artele plastice, cinematografie etc.
--------------------------------------------------------------
b) exista fictiune literara romaneasca de acest tip (acel act artistic
cu implicatii politice)?
Aplicind raspunsul meu de mai sus, afirm hotarit:
SIGUR CA EXISTA.
Banuiesc ca nu mai e nevoie sa va citez clasicii literaturii romane, precum
nici autorii interbelici. Dintre ei, nu putini sint cei care au creat
opere de incontestabila inalta valoare universala. Referindu-ma la perioada
cea mai recenta, inainte de Decembrie 1989 si dupa Decembrie 1989…
Oricare ar fi “placerile” sau “neplacerile” noastre,
toate mai mult sau mai putin reale sau subiective, oricare ar fi fost
in trecutul apropiat sau sint astazi manifestarile publice in plan social,
cultural si politic, ale unora dintre cei pe care ii voi cita mai jos,
ei bine, eu cred ca nu putem uita proza unor autori ca: Marin Preda, Sorin
Titel, Stefan Banulescu, Romulus Guga, Nicolae Steinhardt, Vladimir Colin,
Nicolae Breban, Augustin Buzura, Romulus Guga, Mihai Sin, Mircea Horia
Simionescu, Mircea Nedelciu, Gabriela Adamesteanu, Alexandru Vlad, Vasile
Gogea, Liviu Antonesei, Mircea Cartarescu, sau mai tinarul si promitatorul
Bogdan Suceava. Si nu mai continui enumerarea, ceea ce insa nu inseamna
deloc ca nu mai exista si alti autori romani, prin creatia lor valoric
si implicati politic asemnea celor deja citati mai inainte.
Subliniez ca ma refer la autori care nu sint neaparat si disidenti politici,
in acceptia curenta a termenului. Si mai subliniez ca trecutul, prezentul
si viitorul fiind un prezent-continuu, receptarea de catre public si critica
literara, finalmente de catre societate si istorie a fictiunii literare
ca un act artistic cu implicatii politice, aceasta receptare a fost, este
si va ramine supusa unui individual si sentimental subiectivism, imposibil
de abolit.
Despre toti acestia citati si ceilalati necitati autori, sustin ca sint
si vor ramine mereu autori comaparabili cu alti autori europeni de autentica
valoare artistica. Si nu numai cu acestia.
“Ne-sansa” autorului roman de a se afla in circuitul universal
al literaturii acestei lumi, ei bine, asta e o alta “poveste”
si implica o alta serioasa discutie/dialog. Totusi, raspunsul meu la urmatoarea
intrebare, va contine implicit si explicatia acestei “ne-sanse”…
-------------------------------------------------------------
c) daca exista fictiune literara romaneasca avind implicatii politice,
de ce apare ca fiind un fenomen izolat in cultura romaneasca, de ce apare
ca fiind un fel de exceptie care confirma regula ne-implicarii politice
a scriitorului roman ?
Ca raspuns, va voi cita afirmatiile unui personaj al romanului la care
lucrez “Eph’phatha” (despre ultimii 10 ani ai “tranzitiei”
post-comuniste romanesti) (fragmente din acest roman am publicat in acest
an in revista “Timpul” a lui Liviu Antonesei si in clujeanul
“Complement’’, revista literar-artistica a ziarului
“Ziua de Ardeal” ).
Iata deci :
***
“Iti amintesc totusi ca in cei aproape 50 de ani cristalin-comunisti,
doar Romania a fost acea tara comunista care nu si-a promovat in nici
un fel, si insist, in nici un fel valorile culturale nationale in planul
culturii universale. Toate celelalte tari comuniste, toate fara exceptie
(deci chiar si Albania), prin initiativa la nivel national, si-au tradus
si publicat in intreaga lume acei autori reprezentativi ca valoare nationala
a tezaurului cultural universal. Verifica singur si vei vedea ca am perfecta
dreptate. Dar, chiar si in acest caz avem exceptiile care confirma regula.
Securitatea romana a gasit cu usurinta, si nu mai sint necesare argumentele
pentru ”cu usurinta”, solul perfect pentru a insaminta si
a avea “culturi” perene in acest sens, adica al anularii oricarei
initiative, precum cea amintita mai inainte, acest sol fiind :
SPIRITUL DE TURMA al intelectualitatii romane.
Astfel, Romania a dezvoltat o adevarata paradigma a geniului mediocritatii,
adica, asa-zisa literatura a sub-textului denuntator, impanat din abundenta
cu “sopirle”.
Prima regina a acestui produs original si de larg consum a fost literatura
obsedantului deceniu. Delfinul ei a fost literatura optzecistilor, care,
in aproape egala masura impreuna cu dinosaurii saptezecisti, supervizeaza
si azi destinele culturale romanesti. Si are deja printz mostenitor legitim:
nouazecistii. Salieri-i romani nu se vor sinucide nicicind, fiindca pentru
ei Mozart-ii romani sint pruncii care se avorteaza prin decret national.
Desigur, exceptiile confirma regula.
Ce sa fac?! Iar nu ma pot abtine, ca prea urla cu spume presa romaneasca,
asadar te rog sa iei aminte la cazul “Pata – H” . “Pata
– H” este un simplu star de conjunctura, creat in mod deliberat
de nevoile actuale ale Puterii politice si culturale romanesti. Orice
alte discutii privind faptul ca ar fi un baiat bun si frumos acasa - asa
o fi, nu zic, nu - sint absolut futile atita timp cit acest personaj este
prezentat ca fiind noul geniu al culturii romanesti. Extrem de interesant
este ca, el insusi crede asta cu suverana mindrie si zimbet plin de modestie.
Chiar mai mult, ale sale “consideratiuni patafizice” imi apar
ca o noua exacerbare a ortodoxismului romanesc ce, sa nu uitam, s-a impacat
atit de bine cu legionarii, s-a impacat atit de bine cu comunistii.
Asadar, oricare ar fi exceptiile care confirma regula, te intreb raspicat:
care disidenta anticomunista, culturala ? Te intreb raspicat: care disidenta
nascuta de rezistenta-prin-cultura ?
Oare poti vorbi de o rezistenta-prin-cultura, cind aceasta nu s-a constituit
(si nu se constituie inca) intr-o rezistenta nationala unitara, cu un
program bine definit, cu actiuni specifice si clar concertate pentru salvarea
si promovarea valorilor culturale nationale, dincolo de intresul politic
si economic oricare ar fi el, individual sau national?
Asa-zisa rezistenta culturala, arma si scut a pseudo-disidentului roman
anticomunist, nu a vizat decit individul si interesul personal - intr-atit
de mult si de sistematic si cu atita energie incit astazi, asa cum am
mai spus-o, Romania nu mai este o natiune, ci este o suma de indivizi
care-si asuma interesul national, fiecare cum il taie capul.
REZISTENTA PRIN MORALA ar trebui, cred eu, sa constituie scalpelul oricarui
cercetator istoric sau politolog, pentru a intreprinde o cercetare istorica
ori politica privind autentica disidenta romana anticomunista… Vezi
tu, nu poti trece cu usurinta peste tot “folclorul oral” si
nu numai; pe scurt, sa ignori cu detasare birfa referitoare la acei “disidentii”
romani anticomunisti, consacrati public de mass-media actuala. Se stie
de mii de ani ca fara foc nu iese fum. In opinia mea, toti acestia au
fost mai mult sau mai putin, si fiecare dupa nevoile sale personale, da,
colaborationisti ai Securitatii ceausiste. Ciocoi vechi si ciocoi noi.
Ciocoi si ciocoisme.
Si, ca-ntotdeauna dincolo si dincoace de Carpati mai ales, exceptiile
confirma regula.
Ce sint oare toate acele carti albe si negre si verzi despre ex-Securitatea
romana ? Ce sint oare toate acele comisii si para-comisii de cercetare
ale dosarelor Securitatii romane, conduse de catre cine altii?! decit
de patriarhii vechi-noi-aceeasi, ai nostri, si star-urile lor de conjunctura
?
Nimic decit aceeasi tiganiada romaneasca. Nimic decit exceptiile care
confirma regula.
Crezi oare ca mai are vreun rost sa-ti scriu ceva despre politicienii
romani democrati-socialisti, liberari, democrati si asa mai departe, despre
tot ce insemna in adevar nucleul Puterii politice romanesti actuale, despre
Biserica romaneasca ortodoxa ca parte frateasca a Puterii?
Sa-ti mai vorbesc oare despre mafia post-comunista (“post-”sau,
nu?) institutionalizata si cvasinationala prin parlament, guvern si ziare,
televiziune si reviste culturale si fundatii fel si chip si asa mai departe
in Romania anului 2003, cind toate acestea au devenit truisme, de mult
deja?
Cum oare as mai putea sa-ti vorbesc despre altceva, cind inima si sufletul
unei natiuni, ale unui popor civilizat, nu ale unei populatii, cultura
ei deci… uite, cultura romaneasca pare sa supravietuiasca astazi
doar prin exceptiile ce, evident confirma lipsa ei de cultura?
Tabloul intelectualitatii romanesti aflata la cirma culturii romane, si
pestele de la cap se-n pute, nu este altceva decit o incredibila si ingrozitor
de vie tiganiada romaneasca. “
***
Si inchei “povestea” mea, ca scriitor, astfel:
Nu stiu daca ar mai fi ceva de adaugat. Poate doar amaraciunea lui Constantin
Noica:
“La treapta imediat mai jos de cea a omului de format mare, polihistorismul
creator al romanului, deschiderea sa catre mai multe lucruri deodata,
intelegerea sa atit de cuprinzatoare dar acum fara suficienta acoperire,
nici creativitate, devine LAUTARISM.” (Memoriu catre Cel de Sus
sau Modelul Cantemir).
Si, pentru un perfect final, il amintesc pe Petre Tutea, care observa
hitru: “ …ceea ce il caracterzeaza cel mai bine pe roman este
placerea sa de a se afla in vorba…”
Deci, mutatis mutandis…
Leonard Oprea, 6 august, 2003, Boston
09.08.2003. From: Liviu Antonesei / unknown
Profitind de cele scris/spuse pina acum de Teodorovici, Ungureanu, Oprea
si ceilalti, eu cred ca putem simplifica pe loc discutia. In fond, literatura
politica are la fel de multa/putina legitimitate de a exista ca si orice
altfel de literatura: istorica, de dragoste, erotica etc. Nu cred ca exista
zone dezirabile, nici zone interzise literaturii. Singura problema este
chiar literaritatea ei. Deci, daca rezista controlului estetic, e acceptabila
ca orice alta zona tematica. Bun. Exista insa o asemenea acoperire a tematicii
in literatura romana – exemplele date de ceilalti arata ca da, si
inainte, dar si dupa 1989. Eu poate as fi fost ceva mai putin ingaduitor
decit prietenul Oprea, de pilda, care face o lista cam lunga, uitind,
doar putin!, nu te supara, frate!, la un moment dat valabilitatea estetica
a operelor amintite. Ma bucur ca Lucian a amintit textul meu, pentru ca
am avut dubii daca sa-l introduc in CPC, nu pentru ca nu mi s-ar fi parut
izbutit, ci pentru ca mi se parea putin excentric relativ la celelalte
proze. Am si primit observatii in acest sens, de la Leonard cred, dar
si in cronicuta, de altfel foarte pozitiva, a lui Agopian. Am introdus-o
acolo pentru ca mi-am dat seama ca nu eroticul era elementul coagulant
al cartii, cum imi imaginasem eu, ci, mai degraba, biograficul. Prin biografic
inteleg, desigur, nu doar ceea ce mi s-a intimplat mie, ci si ceea ce
am receptat ori numai mi-am imaginat. Noi sintem intregi numai cu toate
fantasmele noastre - iata un nou argument pentru legitimitatea literaturii
cu tematica politica. N-o sa ma convinga nimeni ca nu avem si asemenea
fanasme, ci doar erotice ori de exaltare a eului. Puterea, in orice forma,
e o dimensiune a fiintei si e absurd sa ne imaginam ca ar putea fi ocultata
fara grave prejudicii pentru integritatea acesteia.
Totusi, chestiunea pusa in discutie pare a fi, mai degraba, chestiunea
literaturii angajate. Este ea posibila? Mai degraba, as zice ca nu, pentru
ca scriitorul nu e un simplu transcriptor de mesaje si lozinci politice.
Sigur, ca oricine, poate avea optiuni, bune ori proaste, dar a folosi
literatura, cind exista jurnalistica de pilda!, e pagunitor, daca nu chiar
degradant. Numele lui Marquez a putut fi amintit aici nu pentru ca e prieten
cu Fidel Castro ci pentru ca, desi asa stau lucrurile, asta nu se vede,
cel putin nu cred sa fi sesizat eu, acest lucru in textele sale. Cind
iei de buna chestia cu angajarea, ajungi la aberatii de genul "Marxismul
este un umanism" ori al poemelor pentru Mao, Stalin, Ceausescu etc.
Nici cu "Pasaportul sovietic" de Maiakovski nu-mi este rusine!
Noroc ca autorul a mai scris si alte chestii, poate si mai mare noroc
ca tovarasii de drum l-au lichidat! Doamne, iarta vorba cea proasta! Si,
totusi, o anume angajare a scriitorului exista, dar ea priveste conditia
umana, inclusiv politica, in toata extensia acesteia. De aceea, scriitorul
mai degraba pune intrebari, deschide probleme, decit da raspunsuri, decit
rezolva problemele. Nu? Cam asta voiam sa spun dupa ce, in sfirsit, am
reusit, sper, sa intru si eu aici. Am mai avut tentative, insa nereusite!
Poate nu m-am "angajat" cum trebuie?
Liviu Antonesei
09.08.2003. From: Liviu Antonesei /
unknown
La ce a scris Bogdan aici, as mai avea putine de adugat. Toate cartile
de dupa 1989 amintite de el mi-au atras si mie atentia, mai mult m-am
straduit, in limita timpului, putin!, pe care-l am la dispozitie, sa atrag
atentia si in scris asupra lor. Bun. Oare n-am observat eu, ca sint un
lector grabit intre doua articole, ori lipseste Daniel Banulescu, mai
ales cu "Te pup in fund, Conducator iubit", desi nici "Cei
sapte regi ai orasului Bucuresti" nu-i rau. Daca n-am sesizat eu
prezenta, mii de scuze!
Liviu Antonesei
|