de Paul Doru Mugur

Curcanul supraponderal de pe masă. Vinul din pahare. Mesenii. Aflînd că de abia am sosit în Statele Unite şi că nu cunosc încă pe nimeni din comunitatea română din New York, o colegă de servici mă invitase să sărbătoresc Thanksgivingul cu ai ei. Familia Arvinte locuia într-o casă albă cu etaj şi o piscină minusculă în formă de rinichi. În afară de mine, gazda, doamna Arvinte mai invitase două familii de ingineri români, care aduseseră cu ei trei adolescenţi.

În faţa mea la masă e aşezată o femeie înaltă, ciolănoasă, cu cercei albaştri, care-şi rupsese o unghie la volei. „Merg de două ori pe săptămînă la sală. Sportul este esenţial. Uiţi de toate grijile”.

Bărbatul ei joacă table pe internet şi ne anunţă mîndru: „Am ajuns acum al 40. 000 din 240.000. Tablele astea sunt adictive. Sunt inginer mecanic şi mă ocup de fabricarea pieselor de schimb pentru autoturisme. Unul dintre furnizorii unui şurubel a dat faliment. Îl vindea cu 22 de cenţi. Angrenajul a fost achiziţionat de un nou producător. Acum noul producător ne propune 46 de cenţi. Ştii, este vorba despre 80,000 de piese deci ar fi cam 150,000 de dolari în plus. Ce să fac, aş putea să negociez dar am acum oportunitatea să plătesc o poliţă veche de cîteva luni fabricii de camioane cărora le furnizez arborele cotit. Acum mi-a venit şi mie apa la moară. Nu e adevărat deloc că clientul ar avea întotdeauna dreptate. Şi noi şi ei avem nevoie unii de ceilalţi. Ei au nevoie de arbore, noi de şurubel, toţi de bani: nu putem unii fără alţii. Sunt acum la mîna mea.”

Domnul Arvinte intervine pe un ton împăciuitor. „Lasă-ne, măi Ionele cu şurubelele tale. Să vă zic eu mai bine despre case. Cînd îţi cumperi o casă trebuie după cîţiva ani să-ţi cumperi o casă mai mare. Uite de exemplu acum, casa asta: am patru dormitoare, livingul pe care-l vedeţi, sală pentru pian şi la subsol sală de ping-pong, în curte piscină şi gazon englezesc: în locul meu altcineva ar fi poate foarte mulţumit. Dar eu urmăresc mereu bursa imobiliară. Acum preţurile caselor s-au dublat. Este momentul să vindem şi să ne cumpărăm o casă mai mare. Ce să facem cu banii? La ce ne trebuie bani: cea mai bună investiţie este tot într-o casă. O casă dă cea mai mare şi cea mai sigură dobîndă. Trebuie să te uiţi cînd îţi cumperi o casă să nu fie la stradă, să nu fie zgomot, trebuie să fii atent şi cine îţi sunt vecinii.”

Doamna Arvinte îl întrerupe foarte preocupată în acelaşi timp să taie curcanul cu ajutorul unui instrument albastru în formă de peşte fierăstrău : „Vai, bărbatu-meu e atît de pudic, vecinul nostru se pricepe foarte bine să cureţe piscina dar de cînd i-a spus că vecinii dinaintea noastră obişnuiau să-i invite să facă baie goi noaptea nu a mai vorbit cu el doi ani de zile.”

Domnul Arvinte continuă: „Trebuie să anticipezi mereu. Trebuie să calculezi dinainte fiecare aspect.”

Cornel, un domn într-o cămaşă cu dungi albastre şi cravată purpurie, îl întrerupe şi el:

„Eu mă ocup de pompe de apă. Săptămîna trecută am fost să instalăm o pompă într-o berărărie. Ne-am tăvălit pe acolo pe jos şi după aia miroseam toţi a bere. Riscurile meseriei. Cum să mă creadă nevasta că nu am fost la băut?”

Nevastă-sa, profesoară de fizică, tuşeşte jenată: „Eh, lasă că ştiu eu, măi Cornele. Acuma şi tu, cu pompele, ce ăsta-i subiect de discuţii acum de Ziua curcanului? Uite, ceva mai interesant. Am observat că aici americanii ăştia şi-i laudă pe ai lor cît pot. Efectul Doppler în sus, efectul Doppler în jos. Numai noi românii suntem obiectivi. Pe noi aşa ne-a învăţat la şcoală, Doppler-Fizeau, noi le dăm credit la toţi, nu suntem părtinitori. Nici pe săracul Papanicolau nu îl pronunţă aici ca lumea, îi spun Pap smear.”

„Lasă-l dragă”, se băgă şi gazda cu frumosul ei accent moldovenesc, „că Papanicolau era grec nu român”.

Cornel, inginerul cu pompele, sare în apărarea nevestei: „Atunci să-i spună cum or vrea. Dar uite Coandă al nostru. De fiecare dată cînd torn ceaiul mă gîndesc la el. E acum în toate cărţile, îl scriu aşa cu literă mică, efectul coandă, cînd torni un lichid forţa de aderenţă dintre moleculele lichidului e mai puternică decît gravitaţia şi şuvoiul urmează suprafaţa tangentă chiar dacă aceasta este convexă cum ar fi gîtul ceainicului, de exemplu. Un efect paradoxal, nici cînd îl vezi cu ochii tăi nu-ţi vine să crezi. Ideile noastre preconcepute urmează şi ele un fel de efect coandă cînd întîlnesc o idee nouă. Se strîng toate snop şi o imită ca nişte maimuţe. Nici nu o resping, nici nu o acceptă complet ci se plimbă superficial şi admirativ pe deasupra ei. ”

Nevastă-sa, pe un ton puţin ironic: „Cîte ştii tu măi Cornele, ce cultură vastă ai?”

Cornel, timid: „Mi-a plăcut întotdeauna să citesc şi să înţeleg lucrurile.”

Domnul Arvinte: "Cornele, dragă, nu te ştiam aşa filozof, explică-ne, te rog, din nou dar mai rar că eu n-am prea înţeles nimic."

Stăteam acolo şi ascultam cum sar de la una la alta, cu excepţia gazdei, pe ceilalţi era prima oară cînd îi întîlneam. Îl întreb şi eu pe vecinul meu de masă, un tînăr stîngaci şi timid care nu scosese nici un cuvînt de la începutul discuţiei, cum îl cheamă şi cu ce se ocupă. Tînărul tuşeşte stînjenit şi îmi spune:

„Emilian Andrei Dobrescu. Trei nume. Toţi gansterii au trei nume. Aţi observat? Charlotte D`Armont Corday, John Wilkes Booth, Lee Harvey Ostwald. Studiez compoziţia la Julliard School. Acum, de exemplu, de două luni de zile lucrez pe sonata Walstein a lui Beethoven. Au un mijloc ciudat de a ne învăţa. În toiul unei interpretări ne pun întrebări de genul. „Dar tu ştii ce înălţime avea Beethoven? Molto allegro, ai mai întîlnit şi altundeva asta? Sonata Walstein e singurara sonată unde foloseşte molto allegro. De ce nu allegro molto?” Acum ni se spune să ne imaginăm culori în fiecare parte a sonatei. Sonata mea preferată este sonata opus 111. Are doar două părţi. Beethoven a mai scris încă trei sonate, printre ultimele, care au doar două părţi. Partea a doua a sonatei opus 111 sună extrem de modern. Parcă ar fi scrisă acum. Ştiţi, eu sunt vegetarian.”

Ionel, furnizorul de şuruburi, intervine: „Ce e aia, dom`ne, vegetarian? Un moft. Mănîncă, dom`ne, carne acolo să creşti mare că ai nevoie de vitamine.”

Emilian îi răspunde, îmbujorat şi bîlbîindu-se puţin: „Da, dar animalele suferă cînd le omorîm.”

„Păi ce, le omori tu? Şi apoi de unde ştii, dom`ne, că plantele nu suferă şi ele? Poate suferă şi ele cînd le rupi, te-ai gîndit vreodată la asta?Eee?”

Emilian se ridică de la masă fără să răspundă. Parcă ar fi un clovn cu ochelarii lui negri după care ochii i se agită ca o pereche de peşti exotici într-un acvariu şi adidaşii lui verzi cu talpă groasă. Este incapabil să stea nemişcat, are o mulţime de ticuri iar cînd se deplasează alternează patinajul pe covor cu un fel de ţopăială caraghioasă.

După cîteva secunde din camera de alături se aud nişte sunete disonante de pian.

„Ia uite-te, dom`ne, acum la el, s-a şi supărat.”

„Cine este?” îl întreb intrigat.

Ionel mă informează cu un zîmbet pînă la urechi: „E un băiat mai special, să ştiţi” şi învîrtindu-şi arătătorul ca pe un tirbuşon în dreptul tîmplei, „Aşa e el, sălbatic. Emilian este o rudă de-a noastră din România. A făcut şcoala de muzică din Bucureşti. Cîntă la pian de la patru ani. Altceva nu ştie şi nici nu-l interesează. Părinţii lui au murit într-un accident stupid. Nevastă-mea s-a ocupat să-i găsească o bursă aici. A găsit o doamnă bogată dispusă să-i plătească studiile. Am fost cu el şi la café Mozart. Ştiţi, în Manhattan, e o cafenea micuţă lîngă Lincoln Center unde au tot timpul pe cineva care cîntă la pian muzică clasică. Cînd am fost noi, era acolo o fată care cînta şi cînd a obosit şi a luat o pauză, l-am întrebat pe barman dacă poate să cînte şi nepotul nostru ceva. Barmanul ne-a întrebat dacă este profesionist şi noi i-am răspuns că da. La început vorbeau care mai de care şi pianul nu se auzea aproape deloc, dar treptat Emilian a început să cînte din ce în ce mai repede şi pînă la urmă au amuţit cu toţii. Un adevărat recital. Cînd a terminat l-au aplaudat vreo cinci minute, cîţiva s-au ridicat şi în picioare. Ne-am simţit aşa de mîndrii cu el.”

Apoi. „Emilian, mai încet, nu vezi că discutăm aici.”

Sunetul pianului se opreşte brusc. Femeia cu cercei albaştrii începe şi ea:

„Este imposibil ca un bărbat însurat să nu fi păcătuit măcar o dată cu gîndul pe tot parcursul căsniciei. I-am văzut eu cum le aleargă ochii după fete tinere. Eu lucrez ca secretară şi şeful meu se tot hlizeşte cu ochii lui libidinoşi la ele de parcă ar vrea să le mănînce”.

Ionel, un domn robust cu ochelari şi un sfîrşit îngrijit de calviţie, îi replică ferm: „Sincer să fiu eu nu mi-aş da liniştea din casă după o fustă.”

„Dragă, dar să zicem că eu nu aş afla niciodată, atunci ia zi, ai face-o? Haide, haide...Lasă, să schimbăm subiectul, văd că te înroşeşti. Părerea mea este că bărbaţii sunt cu toţii nişte laşi şi că ar face-o dacă noi nu am afla niciodată.”

„Dar femeile?”

„Pentru femei este cu totul altceva.”

„Păi de ce să fie cu totul altceva?”

„Pentru că noi suntem mai romantice, pentru noi contează mai puţin actul în sine, apreciem mai mult o companie plăcută, o conversaţie interesantă.”

„Ei poftim, de unde ai mai scos-o acum şi pe asta? Cică voi aţi fi mai romantice...Care romantism, dom`ne? Este vorba doar despre partea animalică din om. La unii partea asta animalică e mai dezvoltată, la alţii mai puţin. Efectul coandă ca efectul coandă dar ia zi, măi Cornele, despre efectul coardă ai auzit?”

„Nu, ce o fi şi aia?”

„Păi ce să fie, discutăm ce discutăm şi tot la cordeală ajungem.”

Nevastă-sa, sare indignată: ”Vai, să-ţi fie ruşine măi Ionele, sunt aici şi copii de faţă.”

„Păi ce ăştia mai sunt copii? Ăştia ştiu acum mai multe decît noi.”

Fata gazdei, o puştoaică într-o fustiţă cadrilată şi un tricou roz pe care scrie cu litere negre „No way”, intervine cu voce plîngăreaţă:

„Mamă, Emilian nu mai iese din baie şi nu răspunde.”

„Marceluş i-a vezi ce e cu copilul ăla. Săracul copil, l-au înnebunit discuţiile voastre. El e un artist şi voi îi tot daţi cu case, bujii şi fandoseli.”

După cîteva minute domnul Arvinte revine gîfîind.„Nu ştiu unde e, uşa de la baie era închisă pe dinăuntru, a trebuit să o deschid cu şurubelniţa. Trebuie să fi ieşit pe geam. Unde o fi plecat că afară plouă. E scris ceva cu rujul pe oglindă. Vezi şi tu, dragă,  că eu nu ştiu unde mi-oi fi pus ochelarii.”

Doamna Arvinte îşi duce mîna la gît: "Cheamă salvarea, ba nu, poliţia, copilul ăsta o fi făcut vreo prostie. Repede, repede, dă încoace telefonul!”

Pretextînd că a doua zi lucrez şi trebuie să mă trezesc devreme mi-am luat pardesiul şi am ieşit. Afară mai picura puţin. Sprijinit de arţarul din faţa casei Emilian fuma o ţigară, cu capul pe spate şi ochii închişi. Nu mi-a dat nici o atenţie cînd am trecut pe lîngă el. Primul meu Thanksgiving în America.