Repartiție de personal

de Shinichi HOSHI

traducere din japoneză de Victor Ieremia

 

-- A cam venit timpul să ne apucăm de alegerea aceea de personal, spuse șeful de departament, iar eu răspunsei:

-- Nu e o treabă prea plăcută, nu-i așa? Ba chiar, să știți că nu există o treabă mai neplăcută decat asta.

-- Nu vorbi așa. Trebuie să ne achităm de datoria de serviciu.

Postul meu e în cadrul departamentului de personal. În alte departamente, sub șeful de departament se află niște șefi de servicii și uneori și ranguri de genul șefilor de birouri, dar departamentul acesta de personal e o excepție, dedesubtul șefului de departament nu suntem decât doi, eu și cu încă un coleg. Adică trei în total.

Cineva s-ar putea gândi că nu e cine știe de capul companiei ăsteia, dar s-ar înșela. Este o mare întreprindere al cărei număr de angajați se ridică la câteva mii.

În cazul acesta, poate s-ar întreba careva cum de e posibil ca doar trei oameni să se descurce cu atâta treabă, însă la asta ne suplinește computerul gigant care ocupă vreun sfert din birou. Eu și cu colegul meu ne-am angajat în companie specializați fiind în domeniu și cunoaștem de-a fir în păr ce performanțe înalte are. De aceea, e sigur că noi nu vom fi niciodată transferați altundeva.

Uneori ne gândim că șeful de personal ar putea foarte bine să nici nu existe. Însă, fiind vorba de un departament de sine stătător, e nevoie de un responsabil; mai există și niște directive specifice ale companiei, astfel că e nevoie de cineva care să conducă punerea lor în aplicare.

Ne ocupăm aici de problemele de personal până la nivelul șefilor de serviciu. Poate mai precis ar fi să ni se spun㠓Repartizări de personal”. Aici avem înregistrate datele fiecăruia dintre angajați, pornind de la rezultatele examinărilor cu prilejul angajării și până la detaliile referitoare la situația activității în prezent.

Pe de altă parte, avem pus la punct un sistem care ne permite ca oricând să putem răspunde oricăruia dintre departamente cu privire la ce fel oameni le sunt necesari și în ce fel de posturi. Care necesități bineințeles că evoluează clipă de clipă.

Prin corelarea acestor două sisteme, computerul este în măsură să determine cazurile în care situația generală ar putea fi îmbunătățită prin transferul unui salariat undeva (deși desigur că lucrătorii propriu-ziși fiind niște oameni, nu e neapărat să muncească tot timpul în exact același mod). În asemenea cazuri, apare automat un mesaj de atenționare, anunțând precum cutare să fie transferat la cutare tip de activitate care i s-ar potrivi mai bine. Noi la rândul nostru ne asigurăm de corectitudine, prin cercetări amănunțite și reverificări. Acesta este ceea ce s-ar putea numi un sistem ideal.

Cu toate acestea, funcțiile deasupra șefilor de servicii nu au treabă cu computerul, fiind hotărîte în consiliul de conducere. Privitor la acestea, mai presus de statistici sunt puncte din caracter nepotrivite funcției, loialitatea față de companie, cooperativitatea, impresia exterioară, puterea voinței. Asemenea decizii generale cuprinzând aspecte umane e mai bine să fie lăsate in seama superiorilor care au cunoștință de munca de zi cu zi a fiecăruia. Și acesta s-ar putea numi tot un sistem ideal.

Astfel că, în ciuda faptului că există câteva mii de angajați, în acest departament sunt de ajuns trei oameni. Iar compania noastră este administrată în cele mai bune condiții și are rezultate excelente.

Șeful repetă:

-- Deci, să ne apucăm de alegerea salariatului în cauză. Introdu opțiunea specială și pune computerul să scoată combinația optimă.

-- Am ințeles, nu vă faceți griji.

Am făcut-o. Într-o clipită, fu emisă o cartela pe care erau tipărite un nume și o profesie. Pentru preîntâmpinarea oricărei greșeli, colegul meu operă computerul încă o dată. Comparând cartelele, literele înscrise erau identice. Înmanarăm cartela șefului; el își plimbă ochii peste ea și zise.

-- Asta e care va să zică repartiția optimă…

-- Da. Nu este determinată și perioada de timp, dar este sută la sută că se va obține situația dorită. Fie că va isca o problemă însușindu-și o parte substanțială din onorariile vreunei companii afiliate, fie va face o delapidare…

-- Așa deci…

-- Ori, poate că va apărea în vreun articol dintr-o revistă de scandal cu vreo relație incredibilă cu vreo femeie. Funcție de caz, e posibil să iște vreun incident rănind pe careva. Pentru o vreme e posibil să își facă treaba în regulă, dar cu siguranță că nu va tine mult.

-- Bine-ar fi să fie cum zici.

-- Sigur că așa va fi. Doar aceasta e combinația ideală negativă: e ca și cum ai pune un om beat să conducă un camion de mare tonaj pe un drum îngust de munte. Între date sunt introduse particularitățile de caracter determinate pe baza condițiilor de muncă. Peste puțină vreme omul va începe să aibă probleme și fie că va face o mare greșală, fie că va exploda în urma stressului acumulat, ce e sigur e că se va isca o problemă de proporții.

-- Așa e, cel de ultima oară a provocat un scandal cu un mafiot. Cel dinaintea lui s-a sinucis. Iar cel de și mai dinainte s-a apucat de spionaj industrial și a vândut altora secretele companiei. Nu ne așteptasem la așa ceva… A fost prins târziu, iar daunele au fost considerabile.

-- Asta din cauză că pentru personalul din acest caz, sistemul e programat astfel încât să nu mai emită mesaje de avertizare cu privire la condițiile de muncă.

-- Așa-i. N-ai ce-i face. N-ar avea nici un sens să întrerupem treaba odată începută. Să transmitem deci, cartela asta la administrativ.

Șeful contactă serviciul administrativ prin telefon; o tânără angajată veni și luă în primire plicul cu cartela.

-- Ah, iarăși e cineva transferat într-un post mai potrivit! zise ea ieșind pe ușă. Nu era nici o mirare să creadă așa, pentru că formalitățile sunt identice cu cele uzuale.

-- Dacă e să mă gândesc, omul al cărui nume e pe cartela aceea e vrednic de milă. Dacă aș putea mai că mi-ar veni să mă duc să-l consolez.

Șeful îl certă pe colegul care vorbise:

-- Fii atent, asta e strict interzis. Din cauza asta, vouă doi vi se plăteste un salariu special. Încearcă numai să dai din gură în altă parte: nu scapi numai cu concedierea. Presupun că n-ai de gând să îți faci harcea-parcea viața de familie.

-- Până unde e adevărat ce spuneți?

-- Ai de gand să încerci?

-- Nici gând să vreau așa ceva. Sunt foarte satisfăcut cu venitul actual. Pe lângă aceasta, nu există slujbă mai ușoară decat aceasta. Într-un fel, e ca și cum mi-aș fi vândut sufletul diavolului.

-- Mai ține-ți gura. Facem un lucru folositor pentru mii de oameni. În schimb, e vorba de un om pe an. A nu știu câta mia parte, zise șeful, iar eu îl întrebai:

-- Însă, dacă s-ar vrea, s-ar putea elimina și aceasta. La cât de bun e computerul pe care îl avem. Nu ne e prea ușor nici nouă, celor care operăm cu el.

-- Măi, voi amândoi sunteți cam aiuriți în perioada asta din an. Deveniți sentimentali. Iar eu trebuie să vă explic de fiecare dată care e miezul problemei. Auziți? Nu e bine nici ca totul să meargă perfect. Există vorba că prea mult noroc dă în nenorocire.

-- E drept că am auzit de zicala aceasta.

-- Compania noastră e o mare întreprindere compusă din nu știu câte mii de angajați. Nu v-ar lua un pic cu frică dacă totul ar merge absolut fără greșală?

-- Ca o armată instruită la perfecție. Ar fi posibil să mi se pară în felul acesta.

-- Exact, aici e problema. Așadar, e nevoie de careva care să facă vreo prostie nemaipomenită.

-- Dar în acest caz, există metoda de a reduce din performanțele computerului.

-- Nu,nu, nu se poate. Echipamentele trebuie să fie perfecte orice-ar fi. Pe lângă asta, e imposibil să se reducă precizia cu nu știu cât dintr-o miime. Mai mult, cu o asemenea metodă, nici nu s-ar putea genera la anumite intervale un gogoman care să facă afaceri murdare.

-- Dar este așa de mare nevoie de afaceri necurate?

-- Bineînțeles. E neapărat necesar pentru întreprindere. Fără așa ceva, nu s-ar putea menține sistemul de recompensări și penalizări. Toată lumea și-ar pierde simțul ăsta. Dacă măcar o dată pe an nu ar fi unul care să facă o faptă nelalocul ei pentru care să fie dat afară ca un aducător de nenorociri și fără bonificație de încetare a contractului de angajare, angajații și-ar pierde puterea de concentrare. Voi cu munca asta specială probabil că nu vă dați seama de asta, dar ia puneți-vă voi în locul unui angajat obișnuit.

-- …Într-adevăr… Există posibilitatea să mă lenevesc în cazul în care nu se întâmplă nimic niciodată. Așa însă, într-o zi, unul de-și avea locul în rând cu mine în același birou e deodată pedepsit cu demiterea Probabil că aș tresări și mi-as revizui atitudinea cu privire la munca și viața de zi cu zi, gândindu-mă la greșelile proprii. Cu alte cuvinte, e vorba de o pedeapsă cu rol de exemplu, pentru ochii tuturor.

-- Sau poți să îi zici stimulare. O organizație e ca un fel de corp insuflețit. E mai bine să existe stimuli fel de fel. Iar asta și pentru cei cu funcții administrative.

-- Cum așa?

-- Păi, nu se poate spune că e bine nici ca șefii să creadă că subalternii lor sunt care mai de care credincioși și entuziaști în muncă. E nevoie ca șeful să fie permanent cu ochii pe activitățile subalternilor. Nu se poate ști când apare un trădător chiar între oamenii lui. Sentimentul ăsta de încordare e extrem de important. Pentru a fi sigur de victorie omul trebuie să își cunoască atât adversarii cât și pe sine însuși. Iar când vorbesc de sine însuși, ma refer și la subalterni. Bineințeles că fiecare șef ar fi în mare impas dacă ar aparea trădători în neștire, dar e nevoie ca fiecare să își aducă aminte că există o posibilitate ca ei să apară.

-- Dacă e să ne gândim așa, prin ziare apar deseori cazuri de delapidări făcute de funcționari de bancă, pe care șefii le justifică zicând că nimeni nu s-ar fi așteptat ca respectivul funcționar subaltern să fie în stare de asa ceva.

-- Fie că se bazează excesiv pe o administrare temeinică a personalului, fie că au lacune dintru-nceput, ori una, ori alta. Din fericire însă, în compania noastră, datorită acestui sistem special, se întâmplă oarecari evenimente nedorite nici prea mari și nici prea mici, dar nu catastrofe nemaivăzute.

Pe măsură ce vorbea, șeful arăta tot mai sigur pe el. Întrebai:

-- Totuși, trecând peste evenimentele nedorite, veți fi de acord cu mine că nu e nici o plăcere ca ele să ajungă în ziare sau reviste de scandal, e ca și cum toți angajații companiei ar fi priviți în acest fel.

-- Tocmai asta e partea bună. Hai să luăm de exemplu un șofer care n-a facut nici un accident în zece ani. Nu te face asta să te gândești că în curând o să dea peste vreo belea? Dacă aș fi eu să aleg lângă cine să mă urc, l-aș prefera pe unul care să fi făcut câte un mic accident odată la doi sau trei ani.

-- Dacă e să ne gândim așa, exista uneori studenți din cele mai bune universități din țară care o iau aiurea.

-- În asemenea cazuri, cei de la conducerea universității sunt nevoiți să își bată capul cu respectivul de le-a facut probleme, însă opinia publică privește lucrurile altfel: la câți oameni sunt acolo, și normal să apară, măcar unul. Că dacă n-ar apărea…

-- Ar fi ca o armată instruită până la o perfecție inumană.

-- Iar așa ceva ar fi mai curând de spaimă. Întreprinderea nu e o adunătură de sfinți. Tocmai pentru că există din când în când careva s-ajungă în paginile ziarelor sau revistelor de scandal, se pot apropia oamenii de noi. Bineințeles că reproșurile si criticile primite la momentul respectiv nu ne fac nici o plăcere, însă zvonurile sunt rapid uitate, iar de rămas rămane impresia plăcută că respectiva întreprindere are o anume căldură umană.

-- E posibil să fie așa cum spuneți, încuviință colegul, și cu asta șeful de departament continuă cu și mai mare incredere:

-- Fiți atenți și nu uitați asta: pare o contradictie, însă astfel crește și nivelul de încredere a altor întreprinderi față de noi. Să zicem că noi sancționăm un angajat care și-a însușit niște bani adunați de la alți angajați. Lucrul ăsta e foarte important până și pentru cei din afara întreprinderii, pentru că oricine va înțelege că întreprinderea noastră e foarte strictă și în probleme interne, aplicând sancțiunile potrivite fără a trece nimic cu vederea. Adică ne recunosc că pe o companie solidă. Prețul ridicat al acțiunilor noastre e datorat tot recunoașterii noastre. La fel și faptul că la noi vin să se angajeze absolvenți eminenți. De aceea e nevoie să demonstrăm că, deși nu putem preveni totalmente greșelile, atunci când acestea se întâmplă, noi luăm efectiv și imediat măsuri de îmbunătățire a situației.

-- Într-adevăr, e un sistem care are numai avantaje.

-- Sunt sigur că în sinea voastră, voi amândoi știți astea foarte bine. E drept că avem un computer excelent, insă în asemenea treburi delicate e nevoie de ajutorul unor oameni. E nevoie să creăm mici scandaluri, câte puțin, câte puțin. Gândește-te numai că totul ar fi perfect: e posibil că am uita până și de propria existență. Ca să nu mai zic de posibilitatea ca vreun reporter de la vreo revistă de scandal să se apuce să investigheze să ne caute nod în papura și fum unde nu-i foc. Un articol de genul ăsta ne-ar produce mult mai multe neplăceri.

-- Aveți dreptate…

-- Mai mult, cei de la organizatia muncitorească s-ar apuca și ei să ne găsească puncte slabe. Să urmărească fiecare mișcare a fiecărui angajat. Mai multă energie ne-ar costa să fim permanent atenți cu măsurile în privinta asta. Să știți că eu sunt sigur că și voi, atunci când vă ocupați de treaba asta, simțiți că faceti o treabă de folos. Fiindcă e clar că e altceva decat munca monotonă de obicei.

Mă opusei un pic vorbelor șefului:

-- Ba să știți că eu rămân cu un sentiment destul de tulbure. În teorie, îmi dau seama de faptul că e un lucru necesar companiei și că dă rezultate reale. Însă și eu sunt un om. Nu pot să nu mă gândesc la omul de pe cartela de adineauri. Va fi având și el o familie, niște vise cu privire la viitor… Și cu toate acestea, omul își va continua lucrul în noul post în care a fost transferat fără a bănui de nenorocul care îl așteaptă în viitor. Dacă ar fi o catastrofă naturală n-am avea de ales, dar în cazul acesta, noi suntem cei ce îi creăm nenorocul. Vă rog să nu vă mirați ca mâine o să fiu mahmur, pentru ca azi o să beau o grămadă.

-- Eh, nu zic că nu-i așa. Însă mai e încă un lucru pe care nu trebuie să îl uitați: nu noi suntem cei care i-am făurit nenorocul omului, ci computerul ăsta. Pe lângă asta, întreprinderile sunt niște entități lipsite de sentimente. Și nu doar ele, orice companie ca atare e la fel. E posibil ca asta să fie din cauză că înșiși angajații companiei sunt lipsiti de sentimente umane. În condițiile astea, pentru a păstra daunele la cel mai redus nivel posibil, trebuie făcute niște sacrificii. Gândește-te și din partea cealaltă. E unul,pentru câteva mii.

-- Să știți că așa îmi zic și mie însumi deseori…

Odată începută, discuția a continuat la nesfârșit.

În ziua aceea, pe drumul spre casă eu și colegul ne-am dus la un bar. Am discutat despre un subiect fără nici o legătură, nici nu vreau să mă gândesc la ce ne-ar face dacă am vorbi vreodată despre subiectul ăsta afară și ne-ar descoperi.

Pe măsură ce ne îmbătam, ne-am înveselit. Doar, de bine, de rău, am dus la capat o treabă în folosul unei companii formate din mii și mii de oameni. Pe lângă asta, nu știam decat numele celui sacrificat. Nu știam nici cum arată, nici ce fel de om e, iar asta ne făcea conștiința mai ușoară.

Așa cum zisese șeful, era posibil că în fundul inimilor noastre munca chiar ne dădea un sentiment de satisfacție. Deja era a nu știu câta oară când o făcusem, iar sentimentul de apăsare din primele dăți se mai subțiase. Datorită acestei trebi, totul era în regulă în companie. Computerul era zeul păzitor al companiei. Iar noi, șamanii săi.

Pentru câteva zile rămâne ceva ca o nelămurire, dar și senzația asta dispare după o vreme. Operarea computerului pentru a introduce în sistemul de înregistrare noile date cu privire la situația activității celor câteva mii de angajați. E foarte multă muncă. Fiindcă întreprinderea e un corp viu.

A trecut vreun an.

Șeful ne zise:

-- La ultima ședință a consiliului de conducere am fost avansat. Voi fi director executiv. Îmi închei conturile și cu munca asta. Mi-ați fost niște subalterni foarte buni. Mă bazez pe voi să vă descurcați bine și cu noul șef de departament.

-- Ce fel de om este?

-- Asta veți afla voi de la administrație. Repartițiile de personal pentru șefi de departamente sunt hotărîte de către consiliul de conducere.

În curând, veni înștiințarea.

De necrezut, era același nume cu cel de pe cartela scoasă de computer pentru a-l hotărî pe sacrificatul din anul precedent! Șterserăm în grabă toate datele referitoare la noul șef de la angajare încoace, conform regulamentului nici măcar șefului de la personal nu îi e permis să cunoască trecutul celor deasupra nivelului de șef de departament.

Noul șef își preluă postul în birou. Avea o expresie surazătoare. Ne duserăm să îl salutăm și totodată să ne prezentăm, iar el ne zise:

-- În general am luat cunoștință despre conținutul activității, însă mi s-a spus că mai există o activitate deosebită, specifică doar companiei noastre. Dacă tot mi-a fost încredintat acest departament, aș dori să fac ceva îmbunătățiri. Însă în primul rând trebuie să aflu despre ce a fost până acum. Trebuie să fie in seif ceva documente despre respectiva metodă…

Și pe mine și pe coleg ne-apucă o neliniște ca un fel de mâncărime în tot corpul. Uite aici e computerul cel super-performant. Conform instrucțiunilor primite de la el ne-am făcut treaba. Și cu toate acestea, omul nu numai ca n-a făcut nici o faptă necinstită, ba a ajuns chiar să fie pus șef aici.

Iar hotărîrea a fost luată de consiliul de conducere. Cum de e posibil asa ceva? E ceva aiurea undeva. Ori computerul, ori noul șef, ori mahării din Consiliu.

Mă întreb ce fel de îmbunătățiri are noul șef de gand să facă.


respiro©2000 All rights reserved