Camilo José Cela sau mirajul lumii ca stup

traducere de Alina Savin

 

Camilo José Cela este unul dintre scriitorii fără de care nu se poate vorbi despre literatură spaniolă contemporană, fiind un autor a cărui operă umple cea mai mare parte a acesteia în ultimii 50 de ani. Probabil că, fără el, peisajul literar spaniol ar arăta cu totul altfel, iar asta nu neapărat din cauza scrierilor înseși, ci mai mult din cauza influenței aproape neverosimil de puternice pe care au avut-o asupra generațiilor mai tinere de autori. Și, în plus, nu i-a lipsit o vastă recunoaștere internațională (i-a fost acordat titlul de doctor honoris causa de către cîteva zeci de universități, care de care mai prestigioase –dacă interesează pe cineva cîte și mai ales care, se poate vizita site-ul www.celafund.es -pentru că, într-adevăr, domnul Cela a avut și o fundație cu numele lui-, a primit premiul Nobel în 1989, și alte citeva de premii și distincții și titluri (este chiar și medic legist de onoare al Asociatiei Naționale Spaniole de Legistica, pentru descrierea unei autopsii în romanul “Mazurcă pentru doi morți”)…

Să încerci să rezumi o asemenea viață și operă este un demers dificil, căci se pot omite multe, mai ales aspectele anecdotice. Probabil cel care a reușit cel mai bine să realizeze acest lucru a fot chiar Cela însuși, căci iată ce scrie în “Autobiografia de Camilo José Cela, Obra completa”, Barcelona, 1964, vol.2:

“M-am născut …în Iria-Flavia, cap de pod latin, în a șaptea țară a occidentului celtic. De atunci și pînă acum n-am făcut decît să trăiesc de azi pe mîine…Ca să mădistrez am făcut un război, m-am însurat de două ori, am zămislit un fiu și am publicat douăzeci sau douăzeci și două de cărți. N-am plantat niciodată un copac și n-am scris nici un singur rînd despreconstructiva instituție a Casei de Economii. Omit titlurile cărților mele, deoarece socotesc că orice om de cultură medie trebuie să le cunoască. De fapt, după cum se vede, fie că-mi convine, fie că nu, m-am transformat în materie de examen de stat.

Am 1.80 înălține, 81 de kilograme…ochii castanii cu frumoase reflexe verzi în lumina amurgului…Ca semen particulare, am două cicatrice pe față…urma unui glonț de pușcă la vintre și a unuia de mitralieră în piept.

Am schimbat multe meserii, poate pentru că nici una nu-mi place…Am fost succesiv băiat de familie bună, soldat profesionist, poet, toreador hoinar, funcționar, romancier, pictor, actor de cinema, ziarist și conferențiar. Am reușit să trec prin faculatate fără să-mi iau licența, sunt tradus-ce pot să fac!- în toate limbile(…).

Niciodată nu m-am fotografiat zîmbind, și anume pentru a nu induce în eroare pe istoricii viitorului.

Cîțiva naivi cred că o duc bine. Alții, dimpotrivă, cred că o duc rău. Nici unul dintre ei nu are dreptate.

Mă consider cel mai important romancier de la 98’ încoace și mă înspăimînt cînd mă gîndesc ce șor mi-a fost să ajung aici. Să-mi fie iertat, dar nu e vina mea.”

Așa se descria Camilo José Cela, și avea drepate. Am omis, totuși, din fragment cîteva cuvinte, și anume “nu am luat niciodată nici un premiu”. Le-am omis tocmai pentru că, așa cum am spus și la început, onorurile nu au lipsit…

Camilo José Cela s-a născut în 1916 la Iria Flavia (mai tîrziu va fi făcut marchiz de Iria Flavia), însă peste cîțiva ani familia s-a mutat în Madrid, oraș care va marca profund atît personalitatea, cît și opera scriitorului. S-a înscris la facultatea de medicină, pe care a abandonat-o pentru a asista la cursurile noii înființate facultăți de literatură și filozofie. Incepe astfel să scrie primele poeme, dar stilul său este iremediabil transformat de hotărîrea de a se înrola de partea franchiștilor în războiul civil spaniol (1936-1939), în timpul căruia a fost rănit.

La puțină vreme după întoarcerea acasă, a început să aibă o atitudine independentă și provocatoare, respingînd dictatura lui Franco. (De altfel, istoria literară cunoaște mulți autori care au fost împotriva acestuia: Hemingway -prieten de-al lui Cela, de altfel-, Orwell, Lorca). Pe plan literar, această stare de spirit i-a corespuns adoptarea stilului literar numit tremendismo (cuvînt luat din limbajul corridei), care este caracterizat prin descrierea parții întunecate a existenței, a disperării și ororilor acesteia, adica un realism negru. Prezent în primul roman, “La familia de Pascal Duarte”, acest stil va fi firul roșu al întregii opere celiene, care cuprinde peste 70 de volume, dintre care 10 romane –e adevărat că acestea sunt în majoritatea cazurilor experimente de formă și conținut, căci, spunea Cela, “Roman este orice are scris roman sub titlu”.

Dar să revenim la “Familia lui Pascal Duarte”, care apare în 1942, deși mult timp autorul nu a găsit editor. De altfel, în ciuda cronicilor literare extrem de favorabile, biserica a condamnat romanul, iar o a doua ediție a fost interzisă, acesta putînd fi republicat de abia în 1946. Romanul are formă tradițională și un conținut violent, acțiunea petrecîndu-se după războiul civil –este autobiografia scrisă în închisoare a unui criminal care așteaptă să fie executat pentru omorîrea mamei sale. Toată viața lui reflectă cruda realitate rurală spaniolă din perioada franchistă, Pascal Duarte fiind atît un criminal cu sînge rece, cît și o victimă a mediului social distrugător. După succesul de critică a acestui roman -care este văzut azi ca cel ce a avut cea mai mare influența în anii ‘40-, Cela își abandonează definitiv studiile de drept, pentru a se consacra literaturii. Cel puțin așa declară, căci se pare că, pentru el, literatura cuprinde arta în general. Așa se face că peste puțini ani va avea loc prima sa expoziție de pictură și primul său rol, în filmul “Coliseum”, regizat de Jaime de Mayora .

În 1951 apare “La Colmena” (“Stupul”), editat la Buenos Aires, căci în Spania publicarea acestuia este interzisă de către organele de cenzură ale autorităților. Romanul are un răsunet imediat, căci e prezentat acolo, într-o lumină satirică și colorată, Madrid-ul franchist, surprins prin intermediul a mai mult de 300 de personaje, care se perindă prin cafeneaua doñei Rosa, cu trecutul, prezentul și, deseori, lipsa de perspective asupra viitorului (ar putea suna cunoscut, nu?): “Clienții cafenelelor sunt oameni care cred că lucrurile se petrec iac-așa, că nu merită să-ți bați capul încercînd să le găsești soluții. În cafeneaua doñei Rosa, cu toții fumează și majoritatea meditează, în singurătate, asupra bietelor intime lucruri dragi care umplu sau sărăcesc viața. Liniștea îi face pe unii să fie visători din cauza vreunui gînd din trecut imprecis, iar pe alții să fie absorbiți în amintiri, avînd întipărită pe chip expresia animalului josnic, a animalului iubitor, rugător, obosit: mîna sprijinind fruntea și privirea plină de amărăciune, ca a unei mări calme.” Eroii, care sunt oameni simpli, dar reprezentativi, atît ca tipuri umane, cît și strict sociale, trăiesc în lumea celiană timp de trei zile din perioada de după războiul civil, fiind introduse prin intermediul unui montaj ce imită tehnica cinematografică. Cela chiar își pune unul dintre personaje, la un moment-dat, să se gîndească la faptul că fiecare viață este un roman, oricît de mizerabilă ar fi aceasta. În concluzie, sunt acolo niște simple “tablete de cotidian”, însă care au inaugurat un nou stil nuvelistic, obiectivismul, adică un fel de realism documentar. Nu au lipsit, bineînțeles, criticile aspre ale bisericii catolice, care considerau cartea ca fiind imorală. Imorală probabil în sensul că Cela a încercat demersul dificil de a prezenta realitatea așa cum este, fără intervenții sentimentale ale autorului, notînd, în prefața celei de-a treia ediții, c㠓aceasta este o carte de istorie, nu un roman” și că este “o palidă și umilă umbră a realității cotidiene, aspre, intime, dureroase”, subliniind, în același timp, lipsa de inocență a literaturii în general, cît și a cărții sale în mod special. Romanul a fost ecranizat în 1982, cu Cela jucînd rolul lui Matias Marti, inventatorul de cuvinte –ce alt rol putea să-și aleagă cel care a revoluționat limbajul literar spaniol, permițînd chiar și înjurăturilor să-și pledeze cauza de frumos și poetic?

În 1949, Cela scrie “El Gallego y su cuadrilla” (“Galicianul și ceata sa”), un volum alcătuit din scurte compoziții în proză, care încearcă să surprind㠓Spania neagră”, pe care autorul le-a botezat, nu fără o bună doză de umor celt, “schițe carpatovetonice”. Aceste scurte povestioare tragi-comice, cu ton glumeț și patetic, atunci cînd nu sunt de-a dreptul sinistre sau grotești, reprezintă practic romanele în miniaură ale lui Cela, care le-a considerat a fi una dintre fațetele cele mai reprezentative ale artei sale narative.

În 1954, Cela se mută în Palma de Mallorca, iar în 1956 –an foarte important pentru Cela- înființează acolo revista literară de mare influenț㠓Papeles de San Armadans”, avînd o linie anti-fascistă, la care au publicat scriitorii spanioli în exil din timpul dictaturii –ceva de genul “Ethos”-ului romînesc. Tot în acest an moare prietenul său Pio Baroja, al cărui sicriu îl poartă pe ultimul drum, împreună cu Hemingway. Cît de mare a fost prietenia între acești doi oameni se va vedea la mulți ani după aceea, cînd Cela își va începe discursul la acordarea premiului Nobel astfel: “Bătrînul meu prieten și mentor, Pio Baroja –care nu a primit premiul Nobel pentru că razele succesului nu luminează întotdeauna pe cei pe care ar trebui- avea pe perete un ceas. În jurul cadranului erau scrise niște cuvinte înțelepte, care te făceau să te cutremuri pe măsură ce limbile înaintau. Acestea erau Fiecare oră rănește; ultima ucide”.

În 1957, C. J. Cela devine membru al Academiei spaniole. În scrierile care vor urma, autorul explorează modul în care sunt scrise romanele (predomină descrierea unei lumi pesimiste, în care se înfruntă viețile și emoțiile a cîteva sute de personaje, prin intermediul unei abundențe de detalii, descrieri de chipuri și peisaje, investigări psihologice directe), cît și non-ficțiunea. Cel mai cunoscut este “Dicționarul secret”, scris între anii 1968-1972, care se constituie într-o colecție de cuvinte și expresii obscene, considerate a fi “de nepublicat”. Este aproape o investigație ezoterică a acestei terminologii, care are pentru Cela farmecul ei, mai ales că el a fost întotdeauna preocupat de limbajul personajelor sale, pe care a dorit să le redea într-o manieră cît mai autentică (de exmeplu, în “Stupul”, cititorul este pus în fața a cîtorva zeci de interjecții diferite).

În 1977 este ales senator. Cea mai importantă realizare a sa, în ceea ce privește constituția spaniolă, o constituie modificarea textului acesteia, și anume limba oficială este acum “spaniolă sau castiliană”.

Voi încerca în continuare să rezum romanele care au precedat acordarea premiului Nobel, texte care caută neîncetat inovații ale formei și care construiesc fiecare o lume.

A fost, în 1953, “Mrs. Caldwell habla con su hijo” (“Mrs. Caldwell vorbește cu fiul ei”), roman straniu, nu atît din cauza mijlocului de exprimare adoptat, și anume cel epistolar -asta s-a mai văzut-, ci pentru că se constituie dintr-o serie de scrisori ale unei nebune către fiul ei. Domnul Cela nu s-a dezis nici în 1969, cînd scrie cuvîntul “roman” sub titlul “San Camilo, 1936”, care este, de fapt, un monolog interior continuu. Acesta are loc în ajunul războiului civil. Este o capodoperă a pesimismului, ideile vehiculate fiind: fiecare femeie este curvă, fiecare bărbat este porc, fiecare persoană în general este un eventual mincinos și spejur. Iar aceste idei sunt și mai bine ilustrate printr-un limbaj sexual explicit, în unele locuri aproape pornografic.

“Oficio de tinieblas, 5” (“Ocupația întunericului, 5”), 1973 este un anti-roman atemporal, fără intrigă, protagonist, delimitare a personajelor, desfășurare a acțiunii. Se compune dintr-o mie de scurte paragrafe în proză. După publicarea acestui roman, Cela a făcut o pauză de zece ani în ce privește acest gen literar, dedicîndu-se activității publicistice.

În 1983 apare “Mazurca para dos muertos” (“Mazurcă pentru doi morți”), roman a cărui acțiune se petrece în timpul războiului civil, ceea ce-i permite lui Cela să-și plaseze evenimentele într-o perspectivă istorică: în munții ploioși galicieni, un locuitor al unui sat este răpit și ucis. La sfîrșitul cărții, acesta este răzbunat de fratele său, după legile muntelui. Totuși, aceste două morți nu sunt decît două puncte de referință în firul narativ, care se compune dintr-o largă împletire de vieți stigmatizate de sexualitate, barbarie și violență fizică. Dar nu acest lucru a impresionat juriul care i-a acordat Premiul național pentru literatură, ci muzica verbală a frazei și perfecta circularitatea temelor invocate (ca și cînd Cela ar fi vrut să invoce caracterul repetitiv al vieții umane, și în special al istoriei Spaniei).

“Cristo versus Arizona” apare în 1988, avînd un tipar narativ convențional și un discurs cu rădăcini spaniole. Ceea ce este deosebit de celelalte romane, este decorul nordamerican, iar pentru surprinderea acestuia într-un mod cît mai realist, Cela s-a deplasat pînă în Arizona, devenind astfel și cetățean de onoare al orașului Tucson.

În 1989, lui Cela i-a fost acordat premiul Nobel pentru literatură. În discursul său, intitulat “Elogio de la fábula”, el va spune că succesul scrierilor sale se datorează nu atît ideilor vehiculate, cît limbii folosite: “Nu e greu să scrii în spaniolă, căci această limbă este un dar de la zei pe care noi spaniolii îl acceptăm ca atare” . Pentru Cela, limbajul este cel care ne deosebește de animale și, ca una dintre cele mai importante forme ale limbajului, imperativul este cel care stabilește natura relațiilor interumane: “Un imperativ prost plasat poate produce exact opusul reacției dorite”.

După primirea premiului Nobel, Cela scrie scenariul filmului “Don Quijote”, regizat de Manuel Gutiérrez Aragón, iar apoi se hotărăște să păstreze un an sabatic în ceea ce privește scrisul. După ceea însă, a început o colaborare zilnică la ziarul “El Independiente”, rubrica sa numindu-se “El cameleon soltero”-“Cameleonul singuratic”, care completează activitatea sa publicistică de pînă atunci.

În 1991, Cela, proaspăt divorțat, se căsătorește cu Marina Castaño, o femeie cu 40 de ani mai tînără decît el, pe care acesta o vede ca pe “muza” lui. Muză care va fi cea care va sta lîngă patul de spital, înainte să moară. În același an, regele Spaniei ia parte la inaugurarea fundației “Camilo José Cela”, din Iria Flavia, iar la Biblioteca Națională din Madrid are loc expoziția "50 años de Pascual Duarte", unde se prezintă cele 187 ediții ale cărții (care a fost ecranizată în 1975 de către Ricardo Franco), atît în spaniolă, cît și în numeroasele limbi în care a fost tradusă.

În 1994, este publicat romanul “La cruz de San Andres”, care va primi premiul Planeta, deși autorul său a fost acuzat de plagiat de către o scriitoare mai tînără, Carmen Formoso Lapido, ce susținea că romanul său a fost punctul de plecare al celui celian. Majoritatea scrierilor din anii ’90 au exagerat temele religio-erotice și sadice care i-au caracterizat operele de început; naratorii sunt limitați și, în general, nu se poate avea încredere în ei.

Camilo José Cela a murit de inimă la Madrid, pe 17 ianuarie 2002, avîndu-i alături pe soția sa și pe preșendintele fundației care-i poartă numele.

P.S. Uitai să menționez că domnul Cela a avut centura neagră la judo și a fost pompier de onoare al orașului Madrid.

 

LA COLMENA (1951)

 

Fratelui meu Juan Carlos, aspirant de marină în Flota Spaniolă

 

Sunt sătulă să vă spun că tot ce-i important este să nu ne pierdem perspectiva.

Doña Rosa se mișcă neîncetat printre mesele cafenelei, lovind clienții cu fundul său înspăimîntător de mare. Doña Rosa e oricînd gata să înjure. Pentru doña Rosa, lumea o reprezintă cafeneaua ei, iar în jurul cafenelei e restul. Unii spun că doñei Rosa îi strălucesc ochii cînd vine primăvara iar fetele încep să umble cu mîneci scurte. Dar eu cred că asta-i doar vorbărie: doña Rosa nu ar da nimănui nici un pol de argint, pentru nimic în lume. Că e primăvară sau că nu e. Doñei Rosa îi place să-și tragă după sine, printre mese, greutățile. Fumează tutun de nouăzeci de centime, cînd e singură, și bea ojen , păhărele bune de ojen, de cînd se trezește pînă se culcă. După aceea tușește și zîmbește. Cînd e în toane bune, se așează în bucătărie, pe o banchetă joasă, și citește romane și foiletoane, cu cît mai sîngeroase, cu atît mai bine: totul o alimentează. Atunci face glume cu oamenii și le povestește crima din strada Bordadores sau cea din expresul de Andaluzia.

-Tatăl lui Navarrete , s-a dus să-l vadă pe prietenul lui, generalul don Miguel Primo de Rivera , s-a pus în genunchi în fața lui și i-a spus: generale, ai milă de fiul meu, pentru Dumnezeu; dar don Miguel, deși avea o inimă de aur, i-a răspuns: mi-e imposibil, prietene Navarrete; fiul tău trebuie să-și ispășească fapta în ștreang.

De ce dracu -se gîndește- trebuie să aibă omul rinichi! Doña Rosa are fața plină de pete, pare că-și schimbă tot timpul pielea ca o șopîrlă. Cînd e gînditoare, se amuză jupuindu-și de pe față pielițe uneori la fel de late ca benzile serpentinelor. După aceea revine la realitate și se mai plimbă încă o dată, înainte și înapoi, zîmbind clienților pe care îi urăște în fundul sufletului, arătîndu-și dinții mici, negri și plini de mizerie.

Don Leonardo Melendez îi datorează șase mii de duros lui Segundo Segura, lustragiul. Acesta are puțină școală, e rahitic și amorțit, și a strîns bani mulți ani pentru ca apoi să-i împrumute pe toți lui don Leonardo. Dar așa-i trebuie. Don Leonardo e un nerușinat care trăiește din împrumuturi pe care nu le mai restituie și din plănuirea unor afaceri care nu-i ies niciodată. Nu că i-ar ieși rău, nu; pur și simplu nu-i ies, nici bine, nici rău. Don Leonardo poartă cravate strălucitoare și-și dă cu gel în păr, un gel foarte parfumat care miroase de departe. Are aere de mare domn și un tupeu imens, tupeul unui om trecut prin multe. Mie nu-mi pare să fi trecut chiar prin atît de multe, dar adevărul e că comportamentul său este acela al unui om căruia nu i-au lipsit niciodată cinci duros din buzunar. Pe creditori îi bate pe umăr iar creditorii îi zîmbesc și-l privesc cu respect, sau cel puțin așa dau impresia. Unii ar fi vrut să ajungă cu el pînă la tribunal, însă nimeni nu a îndrăznit pînă acum. Lui don Leonardo cel mai mult îi place să spună două lucruri: cuvințele în franceză, ca, de exemplu, madame sau rue sau cravate, și, de asemenea, noi Melendezii. Don Leonardo e un om cultivat, om care dă impresia că știe multe lucruri. Joacă întotdeauna o partidă de dame și nu bea decît cafea cu lapte. Pe cei de la mesele alăturate pe care îi vede fumînd tutun blond îi roagă foarte politicos: îmi dați și mie o foaie de țigară? Aș vrea să-mi răsucesc o țigărușă, dar iată că n-am hîrtie. Atunci celălalt spune: nici eu n-am hîrtie. Dacă vreți, vă dau o țigară gata făcută…Don Leonardo face un gest ambiguu și răspunde după o tăcere decîteva secunde: bine, hai să fumăm tutun blond, să mai variem puțin. Insă mie tutunul cu fibre nu-mi prea place, dacă mă credeți. Dar uneori cel de alături nu-i spune decît: nu, nu am hîrtie, îmi pare rău. Iar atunci don Leonardo rămîne fără să fumeze.

Rezemați în coate pe marmura veche și murdară a meselor, clienții o văd trecînd pe patroană, aproape fără să o privească, și în timpul ăsta se gîndesc, vag, cum că lumea asta nu e ce ar fi putut fi, lumea asta în care aproape totul a dat greș, în afară poate doar de o bagatelă insignifiantă, fără ca nimeni să-și poată explica de ce. Multe din bucățile de marmură de pe mese au fost plăci comemorative, iar pe unele dintre ele, care încă își mai păstrează literele, un orb ar putea să citească, trecîndu-și vîrfurile degetelor peste masă: “Aici se odihnește domnișoara Esperanza Redondo, moartă în floarea vîrstei”; sau “R.I.P Excelentissimul Señor Ramiro Lopez Puente, subsecretar în Ministerul Agriculturii și al Lucrărilor Publice”.

Clienții cafenelelor sunt oameni care cred că lucrurile se petrec iac-așa, că nu merită să-ți bați capul încercînd să le găsești soluții. În cafeneaua doñei Rosa, cu toții fumează și majoritatea meditează, în singurătate, asupra bietelor intime lucruri dragi care umplu sau sărăcesc viața. Liniștea îi face pe unii să fie visători din cauza vreunui gînd imprecis din trecut, iar pe alții să fie absorbiți în amintiri, avînd întipărită pe chip expresia animalului josnic, a animalului iubitor, rugător, obosit: mîna sprijinind fruntea și privirea plină de amărăciune, ca aceea a unei mări calme.

În unele seri conversația moare de la masă la masă, o conversație despre pisici lehuze, sau despre raționalizarea alimentelor , sau despre vreun copil mort de care nimeni nu mai știe nimic, despre acel copil mort care, vă aduceți aminte, avea părul blond, era foarte drăguț și tare slăbuț, și purta tot timpul un jerseu bej și trebuie să fi avut vreo cinci anișori. În aceste seri, inima cafenelei bate ca aceea a unui bolnav, fără măsură, iar aerul devine mai greu, cenușiu, deși din cînd în cînd îl mai traversează, ca un fulger, o răsuflare molcomă care nu se știe de unde vine, o răsuflare plină de speranță care deschide, pentru cîteva secunde, o ferestruică în fiecare spirit.

Don Jaime Arce are tot timpul pe cap cîte o poliță protestată pentru că nu și-a plătit datoriile. În cafenea asta se știe. Don Jaime a cerut un credit la o bancă, i l-au acordat și a semnat niște acte. Dar după aceea s-a întîmplat ce s-a întîmplat. S-a băgat într-o afacere unde a fost păcălit, a rămas fără nici un ban, i s-au adus polițele dar el a spus că nu poate să le plătească. Don Jaime este, cu siguranță, un om cinstit și fără noroc, căruia nu-i ies învîrtelile cu banii. Nu prea-i place munca, asta așa-i, dar nici noroc nu a avut. Alții la fel de necăjiți, sau poate chiar mai necăjiți, cu un pic de noroc au dat lovitura și au făcut o mie de duro cu care au plătit datoriile și au început să se învîrtă pe aici fumînd tutun de calitate și mergînd numai cu taxiul. Lui don Jaime Arce nu i s-a întîmplat asta, ba din contra. Acum caută să facă ceva, dar nu are ce. Ar face orice i-ar ieși în cale, dar cum nu iese nimic cu care să merite să-și piardă timpul, stă toată ziua în cafenea, cu capul sprijinit de spătarul de pluș, privind auriturile din tavan. Uneori cîntă cu vocea joasă vreun refren de zarzuelă, bătînd măsura cu piciorul. Don Jaime nu obișnuiește să se gîndească la ghinionul său; în realitate, nu obișnuiește să se gîndească la nimic. Se uită la oglinzi și se gîndește: oare cine o fi inventat oglinzile? Apoi se uită la o persoană oarecare, fix, aproape cu impertinență: oare cîți copii o fi avînd femeia acesta? În cel mai bun caz, e o bătrînă pudică. Oare cîți tuberculoși or fi fiind acum în cafenea? Don Jaime își face o țigară fină, și o aprinde. Unii sunt artiști atunci cînd ascut creioane -le iese cîte un vîrf ca de ac care nu se strică niciodată. Don Jaime își schimbă poziția, i-a amorțit un picior. Ce misterios e sunetul ăsta: tac, tac, tac; și așa toată viața, zi și noapte, iarnă și vară: inima.

Unei doamne tăcute, care obișnuiește să se așeze în fundul sălii, resemnată, lîngă mesele de biliard, i-a murit acum mai puțin de o lună un fiu. Pe tînăr îl chema Paco și învăța ca să intre în Corpul funcționarilor poștali. La început i-au spus că e vorba doar de o paralizie, dar după aceea s-a văzut că a fost de fapt o meningită. Boala a durat puțin și oricum își pierduse majoriatea simțurilor. Și știa deja toate satele din Leon, Castilla cea veche și Castilla cea nouă și din unele părți din Valencia (Castellon și aproape jumătate din Alicante) ; durerea a fost mare cînd a murit. Paco oricum nu a fost niciodată pe deplin sănătos, și asta după o degerătură din copilărie. Mama lui a rămas singură, căci fiul cel mare hoinărea prin lume, nu se știe exact pe unde. Serile se ducea în cafeneau doñei Rosa, se așeza jos, lîngă scări, și acolo petrecea multe ore moarte, încălzindu-se. De la moartea fiului, doña Rosa este foarte drăguță cu ea. Există oameni cărora le place să fie atenți cu cei în doliu. Profită de asta pentru a da sfaturi sau pentru a cere resemnare sau prezență de spirit din partea nenorocitului și astfel se simt foartre bine. Doña Rosa, pentru a o consola pe mama lui Paco, obișnuiește să-i spună că mai bine că l-a luat Dumnezeu la el decît să rămînă idiot. Mama o privește cu un zîmbet înțelegător și-i spune că sigur că da, are dreptate. Mama lui Paco se numește Isabel, doña Isabel Montes, văduva lui Sanz. E o doamnă drăguță, îmbrăcată cu o pelerină oarecum nerușinată și care pare a fi de familie bună. În cafenea i se respectă tăcerile și doar într-un tîrziu vreo persoană cunoscută, în general vreo femeie care se întoarce de la toaletă, se apropie de masa ei și o întreabă: ei, cum stăm cu curajul? Doña Isabel surîde și nu răspunde aproape niciodată; cînd e mai activă, ridică capul, se uită la prietenă și spune: ce frumușică ești azi, Fulanita! Dar de cele mai multe ori nu spune nimic: face doar un gest cu mîna, luîndu-și rămas bun în liniște. Doña Isabel știe că face parte din altă clasă, sau măcar că are alt fel de a fi, care o face deosebită de ceilalți.

O domnișoară aproape bătrînă îl cheamă pe vînzătorul de chibrituri.

-Padilla!

-Acum, domnișoară Elvirita!

-Vreau un triton.

Femeia caută în poșta plină de vechi scrisori necuviincioase și tandre, și pune pe masă treizeci și cinci de centime.

-Mulțumesc.

-Cu plăcere.

Iși aprinde țigara și trage mult fum în piept, și rămîne cu privireaa pierdută. După puțin timp, domnișoara cheamă din nou.

-Padilla!

-Da, domnișoară Elvirita!

-I-ai dat scrisoarea ăluia?

-Da, domnișoară.

-Și ce ți-a spus?

-Nimic, că nu era acasă. Mi-a spus servitoarea că a uitat dar că i-o va da fără îndoială la cină.

Domnișoara Elvirita tace și continuă să fumeze. Azi nu se simte prea bine, simte ca niște fioruri și îi cam joacă privirea. Domnișoara Elvirita duce o viață de cîine, o viată pe care nu prea se merită trăită. Nu face nimic, asta e clar, dar din cauza asta nici nu prea mănîncă. Citește romane, vine în cafenea, mai fumează cîte un triton, și e, practic, la voia întîmplării. Doar că întîmplările bune se petrec din an în Paști…

Don José Rodriguez a cîștigat un mic premiu la loterie, la ultima tragere. Prietenii îi spun:

-Ai avut baftă, nu?

Don José răspunde întotdeauna la fel, de parcă ar fi învățat pe de rost:

-E, o nimica toată.

-Ei, hai, nu te explica, nu o să-ți cerem nimic.

Don José e copist într-un tribunal și are ceva economii. Se mai spune că s-ar fi însurat cu o femeie bogată, o fată din Mancha care a murit foarte repede, lăsîndu-i totul lui don José, iar el a vîndut repede cele patru podgorii și cele două măslinării pe care le-a moștenit, spunînd că aerul de cîmp îi face rău la căile respiratorii, și că oricum cel mai important este să te îngrijești, nu?

Don José vine în cafeneaua doñei Rosa și cere întotdeauna un păhărel; el nu e un tip vulgar și nici un sărăntoc din ăștia care beau doar cafea cu lapte. Patroana îl privește aproape întotdeauna cu simpatia comună a celor care iubesc ojenul. Ojenul e cel mai bun de pe pămînt; e bun pentru stomac, e diuretic și reconstituent; reînnoiește sîngele și îndepărtează riscul impotenței. Don José vorbește întotdeauna cu multă enfază. O dată, acum mulți ani, puțin după ce s-a terminat războiul civil, s-a certat cu un violonist. Aproape toată lumea susținea că violonistul avea dreptate, însă don José a chemat-o pe patroană și i-a spus: ori îl scoți în șuturi pe roșul ăsta nepoliticos și nerușinat, ori eu nu mai calc pe aici. Atunci doña Rosa l-a dat afară pe violonist, și de-atunci nu s-a mai auzit nimic de el. Clienții, care mai înainte îi dădeau dreptate violonostului, începură să-și schimbe părerea, iar la final ajunseră să spună că doña Rosa a făcut foarte bine, că e necesar să-i tratezi cum merită pe nerușinații ăștia. Cu obraznicii ăștia, cine știe unde o să ajungem! Cînd spuneau asta, clienții aveau un aer serios, și erau impasibili, oarecum rușinoși. Dacă nu există disciplină, nu se poate face nimic bun, nimic care să merite osteneala- asta se auzea de pe la mese.

Un om deja în vîrstă povestește cu glas puternic o farsă pe care i-a făcut-o lui madam Pimenton , acum aproape jumătate de secol.

-Imbecila credea că o să mă ducă! Da, da…Caraghioasa! Am invitat-o să iasă cu mine și cînd am ieșit și-a zdrelit fața de ușă. Aoleu, curgea sînge ca dintr-un juncan. Făcea: oh, la, la; oh, la, la, și a plecat scuipîndu-și dinții. Sărmana, să umbli tot timpul băută! Iți vine să rîzi, nu alta!

Unii de pe la mesele de alături îl privesc aproape cu invidie. Sunt fețe de oameni care surîd în pace, cu beatitudine, în acele clipe în care, aproape fără să-și dea seama, ajung să nu se mai gîndească la nimic. Oamenii sunt ligușitori din prostie și, uneori, zîmbesc deși în străfundul sufletului simt o repulsie imensă, o repulsie pe care aproape că nu și-o pot stăpîni. Uneori lingușelile pot duce chiar la asasinate; cu siguranță că a existat măcar o crimă care a fost comisă pentru a se pune bine cu cineva.

-Cu toți nenorociții ăștia trebuie să te porți așa; persoanele decente nu le pot permite să le intre sub piele. Cum spunea și tatăl meu: vrei ouă? atunci intră să-ți dau ouă. Curva aia nu s-a mai apropiat de locurile astea!

Aleargă printre mese o pisică grasă și strălucitoare; o pisică sănătoasă și căreia se pare că-i merge tare bine; o pisică pîntecoasă și înfumurată. Se freacă de picioarele unei doamne, iar doamna se sperie.

-Pisica dracului! Cîț de-aici!

Omul cu farsa îi zîmbește cu blîndețe.

-Vai, doamnă, săraca pisică! Dar ce v-a făcut, sărăcuța?

Un tînăr pletos compune versuri deși e gălăgie. Stă retras și nu vede nimic în jurul său: numai așa se pot face versuri frumoase. Dacă i-ar privi pe ceilalți, i-ar fugi inspirația. Iar inspirația asta trebuie să fie ca un fluturaș orb și surd, dar foarte luminos; dacă n-ar fi așa, multe lucruri ar rămîne neexplicate.

Tînărul poet compune un poem lung, care se cheamă Destin. A avut îndoieli dacă nu cumva să-l numească Destinul, dar, într-un final, după ce s-a consultat cu alți poeți mai experimentați, s-a gîndit că nu, mai bine îl numește Destin pur și simplu. E mai evocator așa, mai misterios. În plus, numindu-l Destin, numele e mai sugestiv, mai…cum să spun? mai imprecis, mai poetic. Așa nu se știe dacă e vorba de destin, sau de un destin anume, sau de un destin nesigur, sau de un destin fatal sau de un destin fericit sau de un destin azuriu sau de un destin pîngărit. Destinul e prea concret, nu prea lasă imaginația să zboare în libertate, departe de orice obstacol.

Tînărul poet lucrează deja de cîteva luni la poemul lui. Are deja trei sute și ceva de versuri, o machetă foarte bine pusă la punct a următoarei ediții, cît și o listă cu posibili subscriptori cărora, cînd va veni vremea, le va trimite un buletin de subscriere. A ales deja chiar și tipul de tipar (un tip simplu, clar, clasic; un tip care să se poată citi în liniște; de exemplu, un bondoni ) și are deja scrisă justificarea tirajului. Cu toate acestea, tînărul poet mai are două lucruri nelămurite: nu știe dacă să pună sau să nu pună Laus Deo-ul , și dacă să redacteze pentru sine, sau să nu redacteze pentru sine, nota biografică de pe copertă.

Doña Rosa nu era în nici un caz o sentimentală.

-Ti-am mai spus de nu-știu-cîte ori. Nu-mi mai trebuie pe aici altă haimana, îmi ajunge cumnată-meu. Ce prostovan! Mata ești necopt încă, auzi? necopt. Asta-i bună! I-auzi! Unde văzut s-a mai auzit ca un amărît incult și fără principii să meargă pe aici, tușind și tropăind ca un domn? La mine n-o să se îmtîmple una ca asta!

Doña Rosa asudă pe bărbie și pe frunte.

-Iar tu, căscatule, nu faci decît să citești ziarul. Aici nu există nici respect, nici decență!… O să vă dau eu cîteva peste cap, lăsați c-o să vedeți voi!

Doña Rosa își ațintește ochișorii de raton supra lui Pepe, bătrînul ospătar adus acum patruzeci sau patruzeci și cinci de ani de la Mondoñedo. În spatele cristaleleor groase, ochișorii doñei Rosa arată ca ochii uimiți ai unei păsări disecate.

-Ce te holbezi, ce te holbezi! Neisprăvitule! Ești la fel de tont ca atunci cînd te-am adus! N-aveți nici unul nici un Dumnezeu! Hai, mișcă de-aici și lasă-ne-n pace, dacă erai și tu puțin mai bărbat te aruncam de mult în stradă! Mă-nțelegi?

Doña Rosa își pipăie pîntecele iar apoi începe din nou să vorbească politicos.

-Asta e, fiecare cu ale sale. Important este ca nimeni să nu-și piardă perspectiva, mă auziți? și nici respectul, mai ales respectul.

Doña Rosa ridică capul și respiră adînc. Perii de pe bărbie tresar grațioși și solemni, precum cornițele negre ale unui greiere îndrăgostit și orgolios.

Plutește prin aer o părere de rău care se înfige în inimi. Pe inimi nu le doare și pot să sufere o viață-ntreagă, oră după oră, fără ca nici unul dintre noi să știm cu certitudine ce se întîmplă.

Un domn cu bărbuță albă îi dă bucăți de chiflă elvețiană muiate în cafea cu lapte unui copil brunețel pe care-l ține pe genunchi. Domnul se numește don Trinidad Garcia Sobrino și dă împrumuturi. Don Trinidada a trăit o primă tinerețe aventuroasă, plină de complicații și veleități, dar atunci cînd a murit tatăl său, și-a spus: de acum înainte trebuie să fii precaut; altfel te ia dracu’, Trinidad. S-a dedicat afacerilor și ordinii și a ajuns bogat. Visul vieții sale a fost să ajungă om politic; el se gîndea că să fii unul dintre cinci sute între alte douăzeci și cinci de milioane n-are ce să-ți strice. Don Trinidad a cochetat cîțiva ani cu unele persoane de mîna a treia din partidul lui Gil Robles , pentru că dorea să fie deputat; îi era indiferent unde; nu avea vreun loc preferat. A cheltuit ceva bani pe ospețe, a dat bani pentru propagandă, a auzit numai cuvinte încurajatoare, însă într-un final nu i-au prezentat nicăieri candidatura și nici măcar nu l-au invitat la serata dată în cinstea șefului . Don Trinidad a trecut atunci prin momente dure, prin grave crize sufletești, iar într-un final s-a făcut lerrouxist . Se pare că în partidul radical i-a mers destul de bine, dar apoi a venit războiul și cu el sfîrșitul nu prea strălucitoarei și nici prea îndelungatei sale cariere politice. În prezent don Trinidad trăiește departe de viața publică, și-i place să fie lăsat în pace, fără să i se aducă aminte de timpurile trecute, iar acum se dedică împrumutatului din interes.

Serile se duce cu nepotul său în cafeneau doñei Rosa, îi dă acestuia să mănînce, și stă tăcut, ascultînd muzică și citind ziarul, fără a intra în vorbă cu nimeni.

Doñ Rosa se sprijină de o masă și surîde.

-Ce mai spui tu, Elvirita?

-Păi ce să spun, doamnă, nimic în mod special.

Domnișoara Elvirita mai trage din țigară și-și leagănă capul. Are obrajii șifonați și pleoapele roșii, ca și cînd ar fi tare delicate.

-Ti-a ieșit cu…?

-Cu cine?

-Stii tu…

-Nu, n-a mers. A ieșit cu mine trei zile iar apoi mi-a dăruit un flacon de gel de păr.

Domnișoara Elvirita surîde. Doña Rosa întoarce de la ea privirile pline de păreri de rău.

-Problema este că sînt atîția oameni fără conștiință, fato…

-Ei, hai... Ce importanță mai are?

Doña Rosa se apropie de ea și aproape că-i vorbește la ureche:

-De ce nu vrei să ieși cu Pablo?

-Pentru că nu vreau și gata. Am și eu orgoliul meu, doña Rosa.

-Bineînțeles, fiecare avem. Dar știi, Elvirita, eu întotdeauna am vrut ce-i mai bun pentru tine, și cred că cu don Pablo ți-ar merge bine.

-Nu cred că-i chiar așa. E un tip tare exigent. Și-i și bălos, pe deasupra. Cred că pînă la urmă aș ajunge să-l urăsc, așa de mult mă scîrbește!

Doña Rosa vorbeaște cu vocea dulce și convingătoare a celui care dă sfaturi.

-Trebuie să mai ai puțină răbdare, Elvirita! Mata ești încă o copilă.

-Așa credeți?

Domnișara Elvirita scuipă lîngă masa și apoi se șterge pe la gură cu o mănușă.

Unul din oamenii care stau sprijiniți în coate la una din mese, cum v-am mai spus deja, își șterge fruntea palidă cu o mîn㠖are privirea tristă și amară și o expresie preocupată și oarecum surprinsă- și vorbește cu chelnerul. Incearcă să zîmbească cu blîndețe, arată ca un copil abandonat care cere apă de la o casă de lîngă drum.

Chelnerul face un gest din cap și îl cheamă pe Luis, echador -ul. Acesta se apropie de patroană.

-Domnișoară, Pepe spune că domnul acela nu vrea să plătească.

-Asta-i treaba lui. Tot o să trebuiască să plătească. Dacă nu vrea și nu vrea, dați-l afară.

Patroana își pune mai bine lentilele pe nas și se uită cu atenție.

-Care-i?

-Acela de-acolo, cu ochelari de fier.

-Dar e îndrăzneț, nu glumă! Ce moacă are! Și adica de ce nu vrea să plătească?

-Păi…Spune că a venit fără bani.

-Așa deci…Numai ticăloși în țara asta.

Chelnerul, fără să se uite în ochii doñei Rosa, de-abia vorbește.

-Spune că atunci cînd are să-i aibă va veni să plătească.

Cuvintele care ies din gîtul doñei Rosa sună ca alama.

-Așa spun toți și, după aia, unul vine, o sută se duc și nu-și mai aduc aminte de datorie. Nici nu se discută! Le faci un favor și după aia te uită. Spune-i lui Pepe să-l ducă-n stradă în liniște, și acolo să-i tragă cîteva.

Chelnerul se îndepărtează, dar doña Rosa îi strigă din urmă:

-Hei! Spune-i lui Pepe să aibă grijă la față.

-Da, domnișoară.

Doña Rosa privește scena. Luis, tot cu recipientul cu lapte pe umăr, se apropie de Pepe și-i vorbește la ureche.

-Doar asta a spus. Din partea mea, cum o vrea Dumnezeu!

Pepe se apropie de client iar acesta se ridică lent. E un omuleț vai de capul lui, palid, plăpînd, cu ochelari de sîrmă ieftină pe nas. Are un veston raiat și pantaloni roși. Iși pune pe cap o pălărie gri închis din fetru cu o panglică slinoasă și are sub braț o carte învelită în hîrtie de ziar.

-Dacă vreți vă las cartea.

-Nu, nu, hai să ieșim și să nu facem scandal pe aici.

Omul se duce pînă la ușă cu Pepe după el. Ies amîndoi afară. E frig iar oamenii trec grăbiți. Vînzătorii de ziare de seară strigă titlurile în gura mare. Un tranvai trece pe strada Fuencarral trist, lugubru, tragic...

Omul nu-i un oarecare, nu-i unul dintre cei mulți, nu-i un om vulgar și plictisitor cum sunt atîția; are un tatuaj pe brațul stîng și o cicatrice pe vintre. Are studii și traduce din franceză. A urmărit cu atenție mișcările intelectuale și literare, și ar putea repeta din memorie unele foiletoane din “El sol” . Cînd era tînăr avea o logodnică elvețiancă și compunea poezii ultraiste .

Lustragiul vorbește cu don Leonardo. Don Leonardo îi spune:

-Noi Melendezii, de viță veche și înrudiți cu cele mai bătrîne familii castiliane, am avut o dată moșii și oameni… Acum, vezi și dumneata, sîntem aproape-n stradă!

Segundo Segura îl admiră pe don Leonardo. Faptul că don Leonardo i-a furat economiile îl umple de uluire și de lealitate. Azi don Leonardo vorbește mult cu dînsul, iar el se bucură și-i dă tîrcoale ca un cîine de salon. Alte dăți însă nu are atîta noroc, don Leonardo îi dă atunci ghionturi. In acestea ghinioniste, lustragiul se apropie de el spetit și-i vorbește umil, supus.

-Ce spuneați?

Don Leonardo nu-i răspunde. Lustragiului nu-i pasă și insistă.

-Tare frig e azi!

-Da.

Atunci lustragiul surîde. E fericit și, ca să fie răsplătit, ar da cu bucurie alți șase mii de duro.

-Să vă fac papucii?

Lustragiul se pune în genunchi, și don Leonardo, care nu-l privește aproape niciodată, își așează nemulțumit piciorul în tiparul de fier al cutiei.

Dar azi, nu. Azi don Leonardo e mulțumit. Cu siguranță se gîndește la un proiect pentru a înființa o importantă societate anonimă.

-Intr-o vreme, oh, mon Dieu! Cînd vreunul dintre noi apărea la bursă, nimeni nu cumpăra sau vindea înainte de a vedea ce facem noi.

-Serios?

Don Leonardo face un gest ambiguu cu gura, în timp ce desenează în aer, cu mîna, forme ciudate.

-Aveți cumva o foaie de țigară? –îi spune celui de la masa de alături. Aș vrea să fumez niște tutun iute dar din păcate n-am hîrtie.

Lustragiul tace și se preface. Stie că asta-i datoria lui.

Doña Rosa se apropie de masa Elviritei, care a privit în tot timpul acesta scena dintre chelner și omul care nu și-a plătit cafeaua.

-Ai văzut, Elvirita?

Domnișoara Elvirita stă puțin înainte de a răspunde.

-Săracul băiat. În cel mai bun caz, nu a mîncat toată ziua, doña Rosa.

-Aoleu, și mata ești romantică? Păi hai să-i servim pe toți, nu? Iți jur că eu cu inimă dragă i-aș ajuta, însă vezi și tu ce de-a abuzuri…

Elvirita nu știe ce să răspundă. Sărăcuța este o sentimentală care a încercat toată viața măcar să nu moară de foame prea repede. Nu a știut niciodată să facă nimic și, în plus, nu e nici frumoasă și nici nu are maniere alese. Acasă la ea, cînd era copil, nu a cunoscut decît disprețul celorlalți și nefericire. Elvirita este din Burgos, fiica unui om pe care îl chema, cît era în viață, Fidel Hermandez. Fidel Hermandez, care a omorît-o pe soția sa Eudosia, cu o sulă de cizmărie, a fost condamnat la moarte și l-au spînzurat în 1909. El spunea: dacă-i pun sulfat în supă și-o omor, nu-și dă seama nici dracul. Atunci cînd s-a trezit orfană, Elvirita avea unsprezece sau doisprezece ani și a plecat la Villalon, să trăiască cu bunica sa, care lucra la biserică și purta prin fața credincioșilor parohiei coșul de pîine sfințită a lui San Antonio, pentru a aduna pomeni. Sărmana bătrînă trăia rău, și după ce i-au spînzurat fiul a început să slăbească văzînd cu ochii și la puțină vreme a murit. De Elvirita au început să-și bată joc servitoarele din sat, spunîndu-i “Și ție ar trebui să-ți facă ce i-au făcut lui taică-tău, jigodie spurcată!” Elvirita într-o zi nu a mai putut îndura, și a fugit din sat cu un asturian care vindea bilete pentru teatrul ambulant. A tot stat cu el doi ani mari și lați, dar cum el o bătea în fiecare zi de-o nenorocea, l-a dat dracului și a intrat servitoare la familia Pelona, pe strada Villar, unde a cunoscut o fată din Marraca. De atunci, Elvirita a ținut-o numai într-un cîntec, ca să spunem așa.

Sărăcuța este puțin amărîtă, dar nu foarte tare. În plus, are intenții bune și, deși timidă, este și puțin orgolioasă.

Un țigănuș numără o grămadă de mărunțiș la lumina unui felinar. Azi i-mers bine: a cîntat de la unu după-amiaza pînă la unsprezece noaptea, și a strîns un duro și șaizeci de centime. Tigănușul cinează, oricînd poate, într-o tavernă din spatele străzii Preciodas: o farfurie de fasole, pîine și o banană îl costă trei duro douăzeci.

Tigănușul se așează la o masă, îl cheamă pe chelner, îi dă cei trei duro douăzeci și așteaptă să fie servit.

După ce cinează mai continuă să cînte, pînă la două noaptea, pe strada Echegaray, numai bine cît să se poată urca fără bilet în ultimul tranvai. Tigănușul, nu știu dacă am mai spus-o, are aproape șase ani.

     


respiro©2000 All rights reserved