Masa

Nu puteam să mîncăm atât de repede singuri tot porcul deşi la-nceput

am crezut că vom da gata curînd namila

aşa că unul aducîndu-şi aminte cu carnea în gură a ieşit după Lazăr

a strigat dar sunetul întîrzia curios

s-a auzit doar în ţestele noastre

ce vă miraţi a zis Lazăr şi a nins pe o parte din creier

se auzea cum se depune gheaţa pe crini

ce ridicaţi sprînceana încruntaţi şi a intrat pe uşă mai surd ca o uşă

parcă aţi fi văzut un mort la fereastră

dar noi ştiam ce poate face tăcerea aşa că am săltat cu nepăsare din umeri

hai să dăm gata dihania şi dacă nici cu ajutoare nu-l dovedim

nu a noastră e vina. Nu omul a inventat vina a mai zis cineva

cu voce scăzută şi ne-a fost frică să nu treacă de ziduri

am dus încet la urechi mâna – dacă porcul ăsta ne-aude?

Se însera – ca de obicei viaţa obosise un pic soarele cobora

în canalul din spatele casei

să dovedeşti un porc negru ca păcura de unde ieşise nu e puţin lucru

nici amînare nu e

nu mai e vreme şi ne trebuie oasele ăstuia

în caz că va trebui să pornim cu zăpada pe dealuri şi cînd va fi greu

cel mai greu ne va fi să-i spunem lui Lazăr – prietene

deşi pari viu nu eşti

poate că nici mort nu eşti însă pîlpîi ca o lumînare în noapte

şi urma ta se vede până la haita de pe urmele noastre

masa e martoră că în dreptul tău nu se mişcă nimic

aşa că prietene noi nu sîntem cu toţii aici deşi la masă cu toţii

ne-am strîns să-nghiţim namila

iar cînd am tăcut s-a făcut frig dar Lazăr a rîs şi

gheaţa pe crini a crăpat

ne-am privit pe furiş în liniştea de carne moartă

atunci unul a deschis gura – să omori şi iar să omori ca să

nu ştii că omori

nu era ce-a spus el nici măcar nu vorbise şi-atunci

cine dracu' vorbea pe afară

ne-am strîns îngrijoraţi ne-am numărat pe la colţuri

unul ieşea mereu lipsă dar Lazăr a rîs şi ni s-a făcut frică

mai bine l-am îngropa a zis cineva ne-am privit cu subînţeles

şi liniştea avu un rost al buzelor perfect unite

Azi noapte umblam pe afară sau poate mi s-a părut

de cîteva ori prietenii m-au strigat să mîncăm porcul

mi-era greaţă aşa că am adus pe alţii să-nfulece

şi tot nu sfîrşeau

carne împuţită nu se mai termină n-avem mormînt s-o îngropăm

îi facem loc în burţile noastre

mi s-a părut privind spre dealuri că ninge pe nisipuri cu maci

şi tot la început eram de fiecare dată cînd ni se părea

că am terminat de mîncat

ceilalţi mă priveau pe furiş parcă aş fi cu ceva vinovat

îmi auzeam gîndul cum se depune pe oase

a cui e vina ziceau şi cine a inventat-o mai zicea unul

ne-am numărat dinadins şi am ştiut cu reînnoită spaimă

că umbrele nu se adună nu scad nici măcar atunci cînd le numeri

obosit de atîta putere ascunsă am ieşit cu gura plină de dinţi

şi doar presimţirea că voi sfârşi cu capul smuls

în timp ce rîd ca o femeie mai întâi cu ochii şi apoi cu umerii

îmi flutură largile mâneci din care mîinile nu se mai văd

neatent la formele atenţiei mele neatent la ce se mănîncă

fac tot ce pot pentru ca lumea să renunţe la mine

întors cu spatele spre masă lipit cu faţa de geamul îngheţat

cu o nouă şi sporită violenţă mi s-a părut că mă întorc spre mine

brutal ca rădăcina scrisului – poate mă înşel

dar Dumnezeu m-a părăsit în locul ăsta după ce a încetat criza

şi-acum că am ieşit să respir mă simt inutil superior şi luat prin surprindere

brusc avansat într-o categorie a inexplicabilului

ca atunci cînd cineva necunoscut te iubeşte dar nu te poate salva

Groaza ne-a lipit pe toţi de podea cu o anumită precizie

unul nu-şi aminteşte azi cum a fost poate că era pe sfîrşite

ne îndreptam umăr la umăr spre un final atît de scontat

încă puţin şi vom ajunge la cap cu un necunoscut şi sever

sentiment de vinovăţie

seduşi de o mitocănie de a cunoaşte până la sfîrşit în felul

femeilor cînd pipăie culori

ce aveţi voi cu mine într-o grabă care mă oboseşte am auzit masa

Lazăre când ieşi ia şi masa – am rîs

dar nu era rîsul nostru

când căpăţîna s-a întors spre noi cu o tristeţe a chipului desprins de trup

am închis ochii – faceţi ce aveţi de făcut şi terminaţi repede

cu buzele împleticite cum sînt doi beţivi atît de prieteni

că se întorc unul în spatele altuia acasă

n-am apucat să ne spunem fiecare îngrijorarea

ochii trebuie să fi şoptit ceva

să fugi ca să fii singur cu mîinile vinovate

dar nu noi am inventat vina şi ne-am spălat pe mîini cu mare grijă

în felul în care mîngîi o femeie obosită – carne

bolborosind la foc mic abur îndrăgostit

la nor şi vînt dulce

Un sînge viguros a răsturnat masa cum ai răsturna o propoziţie

cu înţelesul ei de viaţă spînzurat într-o frăţie a pereţilor

şi cînd ceilalţi s-au topit ca aburul înaintînd pe firul

de păr al vocii care mă striga

am înălţat nepăsător fruntea cu ochii încă în pămînt

cu sentimentul că un alt fel de moarte mi se cuvine şi ar fi

oricînd posibilă dacă aş ridica încet sprînceana

cu ironie de ce nu – călare pe suflet într-o strălucire

aşa cum soarele întinde laţuri pentru degete cu milă

în felul copiilor de dumnezei strigînd pe-afară

cum să-l convingă cel ucis pe asasin că nu-l va urmări

sub formă de strigoi?

am ştiut de la bun început că aici e sfîrşitul

cu ştiinţa unui bătrîn care a cunoscut viaţa şi am simţit

cum frigul urcă înspre cap ridicat pe labele din spate

şi-n timp ce-l ascultam mai mult cu ochii am văzut

cum limba i se răsucea în gură după un cuvînt însîngerat şi mort poate

dar n-am primit.

Poemul face parte din volumul Folfa – în pregătire la editura Vinea