trei pantofi

 

primul.

 

ieri….

devenise clar faptul că

prezentul nostru începuse

să se risipească asemenea

unei dâre de răcoare pe

privirile și dorințele noastre

nerecunoscătoare care nu

se mai recunoșteau. dar în

umbra amintirilor ne-am

lăsat amândoi furați de

irealitatea iubirii noastre,

care derizorie și color se

derula în tubul catodic al

memoriei noastre lipsite

de istorie.

azi…

la început imperceptibil

iar apoi evident, dimineața

ne-a separat, invadându-ne

visele după ce a inundat

distanța dintre noi cu muribunda

adiere a timpului prezent…

asediându-ți camera,

lăsându-mă pradă momentului

în care absența ta adormită

era sesizabilă, dimineata a

început sa joace într-un mod

ireverențios șotron, aruncând

de fiecare dată piatra pentru

a mă lovi cu lumină. apoi, s-a

plictisit… triumfătoare și

exaltată că m-a făcut să văd

cu alte urechi, cu alt nas, cu

alte mâini, cu altă gură ziua

în care prezența ta devenea

inutilă, dimineața a plecat

lăsându-mă să te exmatriculez

tacit, fără a-ți tulbura somnul,

din orice posibil viitor,

începând chiar de mâine.

ieri…

pe strada singurătății

noastre, prea puțin animat

de cotidianul splinului

preambalat și vândut

sub formă de înghețată,

am zărit pentru ultima

dată orizontul resemnării

tale oglindit în pantofii

mei nelustruiți…

azi…

trezindu-se și deschizându-și

somnoros ochiul, dumnezeu

văzându-ne împreună a

hotărât să ne despartă,

smulgându-te din cutia

mea toracică. am sesizat

lipsa ta, atunci când

dimineața a plecat, dându-mi

cu tifla, lăsându-l pe dumnezeu

să joace zaruri și somnoros

să-și bea cafeaua decofeinizată.

ieri…

prezența ta începuse să fie

lipsita de vitamina B5,

deoarece îngăduința ta

nu mai avea strălucire,

zâmbetul tău nu mai avea

volum iar fericirea ta era

uscată, fragilă și cu

vârfurile despicate. magia

capilară a trăirilor noastre

ondulate și împletite folosind

gama styling de la nivea

haircare își pierduse dezinvoltura,

emoțiile noastre pleoștindu-se

de-a dreptul în fața

firilor noastre incongruente.

azi…

m-am gândit că ar fi bine să

rup vraja ta haute couture, și

apăsând cancel, te-am lăsat

pradă efectului epurativ al

gimnasticii de întreținere

și eficacității izbăvitoare a

noului iaurt danone activia.

fără să te trezesc sau sa te

sărut la plecare nu am făcut

altceva decât să-ți las pe

noptieră trecutele-mi trăiri,

cheile și o parte din fosta mea

prezență…absent, lipsindu-te

de a regretului urmă te-am

expulzat în proiectele mele

lipsite de viitor…apoi am plecat.

 

al doilea.

 

ieri…

când ai plecat refuzând-mi

nepăsarea și amnezia, te-ai

exilat într-unul din magazinele

suburbane admirând

superficialitatea cosmetizată

a unui inconștiențe make-up,

pe fundalul căreia soarele

se năștea pentru prima oară.

nu te-am mai strigat pentru a

nu profana iluziile estivale care

te făceau să visezi și sa dormi

în spatele ochelarilor cu

lentile heliomatice.

azi…

din momentul în care

te-ai împiedicat cu privirea

adormită de asfințitul dimineții

reflectat în pantofii mei înroșiți

datorită radiațiile ultraviolete

și blazării mirării noastre

parasolare, știam că nu intuiai

faptul că, deja, erai devorată de

acuta mea indiferență. fascinația

ta decoltata risipită-n lumina

dimineții nu mi-a mai atras

atenția, și te-am lăsat să

plutești în perspectiva

weekend înotând în valurile

de resentimente anunțate

la rubrica meteo din

grupajul știrilor matinale.

ieri…

resuscitarea credinței mele

era deja inutila. iubirea mea

se cauterizase, pierzându-și

culoare, obiectul, răsuflarea.

pe cerul pierderii și delăsării

între noi nu mai exista

nici măcar speranța.

azi…

mă despărțisem de tine atunci

când, plina de dezinvoltura

și cu memoria lichefiată,

dormeai încă, furată fiind

de enormul vertij colorat al

chioșcurilor cu dorințe

în care năzuințele tale

împlinindu-se căpătau

consistență de vis. obosit

de somnul tău, am colindat

plaja holografică a reveriilor

tale, apoi m-am plimbat prin

parcul în care ne-am întâlnit

întâia oară, fascinați fiind de

neatenția mutuală care

ne-a atras atenția.

ieri…

plină de regrete, eșuată

pe țărmul garnier ambre

solaire (protége l’amour en

profondeur), numărând frunzele

resemnărilor, m-ai zărit reflectat

în singurătatea ta congenitală.

apoi m-ai atins pentru a rupe

mirajul cu efect de oglindă

în care visele tale se dedublau

narcisist incluzându-mă.

experiența noastră edenică se

încheiase pentru ca nu putea

dura decât de luni până

vineri, când înscriși pe grila

inconștienței eram sclavii

unei lumi milk-shake

înlănțuiți în arome

de cacao și depravare,

de vanilie si penitență.

azi…

eram eliberat de tine, pH-ul

meu fiind neutru. în privința

sentimentelor mele hârtia

de turnesol nu se colorase

puternic, deoarece conțineau

¼ emoție hidratantă care făcea

ca despărțirea noastră să fie

sensive si fresh.

 

al treilea.

 

ieri…

când visele tale rezistente

la transfer se prelungeau

cu irizații euforice pe corpii

cavernoși ai memoriei mele,

în curcubeul dominat de

cele 20 de nuanțe satinate,

tu erai interesată doar de

impresiile culorii adâncite

în fondul timpului trecut.

dorința noastră s-a metamorfozat,

transformându-se într-un deșert

diluat, prea puțin perceptibil,

în care printr-o iluzie optică,

datorată eclipselor cromatice

cotidiene, contururile iubirii

noastre s-au estompat, topindu-se

în întunecate tăceri.

azi…

încercasem să mă detașez

de disoluția fantasmelor tale

pe care le purtai cu atâta grijă

prin somn, în plimbările tale de

zi cu zi pe bulevardele uitării,

cu pașii lăsați să vibreze la

ultima mângâiere a nopții.

ieri…

amurgul îmi scotea in

evidența pantofii, pentru

că în ei se reflectau inversate

trăirile noastre contradictorii.

iubirea noastră clarobscură,

în care liniile percepției

noastre se atenuau, devenise

evanescentă, difuzându-se

pe curbura universului emoțiilor

noastre duplicitare. lovită de

fascinația noastră narcotică și

halucinantă, sufocată de uitare,

iubirea noastră nu mai era altceva

decât o aparență lipsita de suport.

azi…

îmbrăcată în răcoarea dimineții

mă căutai cu tentațiile colorate

din vis, nu pentru că ai fi fost

aservită dorinței, ci pentru că

îți era teamă de solitudinea

amețitoare care te înălța uneori

pe culmi de liniște și angoasă.

dar furtuna omisiunii mele te purta

deja prin somnul destinului

și agitația singurătății.

ieri…

m-am plimbat prin orașul

împietrit în arșița amiezii

de avalanșa de înghețată

stârnită de vânzătorii

ambulanți, care străbăteau

realitatea topită a amintirilor

mele arbitrare care pe tine

nu te mai includeau.

azi…

încetasem sa mai fiu adolescentul

rebel al generației eGo – your

love, your fragrance, your rules,

și scufundat în mirosul înțesat

în halucinante amintiri gravitam

inconsistent în jurul unei realități

golite de orice stimul afectiv.

pierdut în toamna inocenței

lipsite de parfum, renunțasem la tine…

poeme de Constantin Aciobăniței


respiro©2000 All rights reserved