Premiera cinematografică a lunii iunie:

ANDREI ENACHE – TANCUL (debut)

de Mircea Dumitrescu

 

Într-o dimineață de vară postdecembristă, tânărul Nicolae Cârnu (Mihai Brătilă) din comuna Păltiniș, Județul Ilfov (fost student, acum proprietarul unui bar-cârciumă în localitatea natală), abia trezindu-se din somn și uitându-se pe fereastră, vede cu stupoare, în ograda casei sale, un tanc. Un tanc adevărat, “producție britanică, 1996”, dotat cu “sistem de ghidare” și care, așa cum va preciza unul dintre tanchiști cu un ușor accent rusesc, îmi pare (“’Neața… Bună dimineața. Tu vorbește românește, nu-i așa?… Suntem în aplicație… V-am spus că suntem într-o aplicație secretă”), subscrie unui scop pe cât de obscur, pe atât de puțin alarmant pentru mica lume rurală în care se insinuează. Să fie cele trei elemente (tancul britanic, uniforma de camuflaj americană și rostirea cu aer rusesc) o sugestie a “monstruoasei” coaliții anglo-americane-sovietice din timpul celui de-al doilea război mondial, prin care țările din centrul, estul și sud-estul Europei au fost încorporate unei binecunoscute zone de influență? Scriitorul Horia Pătrașcu, unul dintre cei mai inspirați autori de scenarii de la noi (între anii 1969 și 2002, a semnat șapte scenarii finalizate în produse cinematografice, dintre care Reconstituirea, 1969, r. Lucian Pintilie, una dintre foarte puținele opere valoroase ale cinematografiei române), propune debutantului Andrei Enache o metaforă. Astfel, Comuna Păltiniș, prin extrapolare, ar trebui să simbolizeze România provincială, iar tancul un rău în expansiune, infiltrat din exterior.

Răul, inițial inofensiv, amabil, chiar seducător (“Intențiile noastre sunt serioase, cel puțin nostime”), stabilește fără întârziere raporturile de forță. Spulberând instantaneu “falnicul stejar” din apropiere (unul dintre reperele fundamentale ale mitologiei române) – chiar dacă tanchistul a făcut-o la incitarea lui Lae – musafirul nepoftit demonstrează, ca un fel de avertisment, cine se află în posesia Puterii și cine nu, când amenințător (“V-am tolerat destule până acum”), când aparent politicos (“Noapte bună… Succes. Aveți grijă de voi”). Prezența Răului nu este întâmplător percepută și semnalată de un fost student – posibil viitor intelectual, ratat pe acest plan, în posesia unui bar “american style” de tipul celor care decorează marginalitatea românească, întărindu-i acesteia provincialismul mimetic. Dacă, inițial, identifică și semnalează Răul (“Am un tanc și oamenii nu mă cred… La mine se află un tanc… Nu înțelegi? La mine în ogradă a apărut un tanc…”), fiind, în sensul acesta, un ales, ulterior se va prăbuși în inconștiența generalizată. Ca atare, este greu de precizat, pentru momentul final, dacă tancul–simbol i-a părăsit realmente curtea sau, pur și simplu, tânărul fost student nu mai este capabil să identifice Răul. Gestionarea business-ului, consumul de alcool, concubinajul cu Ina (Laura Creț), singura lui angajată, fără contract (“Ca să te plătesc mai bine”), complacerea într-o ambianță de deriziune semnifică eșuarea lui Lae într-o viețuire cantitativă. În raport cu “evenimentul” semnalat de acesta, populația pendulează între bârfa de tipul “hot news” și ridicatul din umeri, lăsând impresia că un simplu tanc căzut din cer – și extraterestru de-ar fi – nu este un obiect atât de însemnat pentru a-i afecta în vreun fel interminabilul șir ciclic de botezuri–nunți–îngropăciuni. Lipsiți de personalitate, împingându-se, îmbulzindu-se, izbindu-se, sătenii formează o masă amorfă, iar piațeta, ca și barul-cârciumă, unde trăncănesc fără noimă, o agoră caricaturală, grotescă. Chiar și cei interpelați direct de către Lae reacționează cu indiferență și neîncredere, refuză să vadă și să cunoască Răul (“Ce tanc?!… Ești nebun?” – iar cele două foste colege de facultate, tatăl uneia fiind în Parlament, aduse de Lae în ograda lui, să se convingă, se regrupează urgent în mașina luxoasă cu care au venit și dispar). Reacțiile puterii locale și centrale (aceasta din urmă reprezentată de Generalul Bolboceanu / Ion Besoiu, originar din comună, adic㠓patriot, de-al nostru”), sugerează o administrație eșuată în prostie, incompetență și nesimțire (“Ce tanc?… A pus cineva mâna pe el?… Păi, câte nu s-au întâmplat în satul nostru?… Atunci ce tot îi dați cu tancul ăsta?”), raporturile – întemeiate în societatea tradițională pe grade de rudenie și vecinătate – fiind în acest sistem bolnav degenerate, corupte, bazate pe complicitate. Ca atare, televizorul color pe care generalul îl aduce ca dar tinerilor căsătoriți are semnificația mai degrabă a unei mituiri, decât a îndeplinirii unui ritual de într-ajutorare, în cadrul ceremonialului de trecere la o altă vârstă și condiție socială. După ce a nuntit vârtos și a conferențiat caragialesc pe tema inexistenței tancului pe care refuza să-l vadă, “puterea” se repliază conform modelului “urcat în mașină și pe-aci ți-e drumul”. Revenind la mulțimea inconștientă angrenată într-o cursă furibundă a ospețelor “rituale”, aceasta se mișcă în limitele a două coordonate: viciul și Kitsch-ul. Sub acest aspect, printr-un simț al reconstituirii unei culori locale, a elementelor tradiționale alterate cantitativ și calitativ, filmul lui Andrei Enache are o evidentă valoare documentaristică (din păcate nu și una artistică). Preotul Petrian (Ilarion Ciobanu), cutreierând satul (țara) în lung și-n lat în întâmpinarea ofertelor etilice prilejuite de nesfârșitul și istericul cult al îmbuibării reprezintă cu succes însăși biserica creștin-ortodoxă română, total în afara sacrului și a misterelor, bucuroasă să se înfrupte din cele lumești. Nunta românilor, care se intersectează cu petrecerea țiganilor, semnifică o “bun㔠întâlnire, un pactum turpe (ilustrativă este în acest sens și secvența în care doi țigani sapă o groapă, în cimitirul satului). Clinchetele de pahare, chiotele, țipetele, răcnetele, trăncăneala, taraful de lăutari, ritmul îndrăcit al dansurilor se lasă peste simbolica așezare ca un blestem, ca o pedeapsă, ca o prăbușire în neant. Jetul de lumină al reflectorului, montat pe turela tancului, care se mișcă de jur-împrejur peste o lume cantitativă și degenerată, semnifică triumful și atotputernicia răului, iar zgomotul din banda sonoră, la început abia perceptibil, apoi din ce în ce mai puternic, dominator, copleșitor și acaparator, pătrunzând peste tot și stăpânind totul, satul, țara, adormite, paralizate, semnifică declanșarea unui dezastru implacabil, însăși forța dezlănțuită a destinului.

Filmul lui Andrei Enache, ultimul dintre cei 27 de debutanți și cel de al 83-lea film din perioada postdecembristă, nu răspunde adecvat, prin limbaj cinematografic, acestui scenariu de excepție semnat de Horia Pătrașcu. Construit după regula aristotelică a celor trei unități, de timp, de loc și de acțiune, filmul este plăpând, imatur estetic, iar prestația actorilor (slab conduși) este extrem de inegală, îndeosebi cea a Laurei Creț și a tanchistului (teatralitatea, o spunem din nou, este maladia constantă a filmului român). O prezență convingătoare și stimulativă a fost aceea a lui Mihai Brătilă. De reținut este și imaginea, clară, nuanțată și expresivă, cu mișcări de aparat inspirate (Dragoș Lumpan), apoi secvența finală (realmente reușită), ca o apoteoză a invaziei răului și a inconștienței individuale și colective, a lipsei de putere și voință a celor invadați. Am găsit că sunt fericit alese și acordurile Rapsodiei române în La major de George Enescu de pe generic și de pe post-generic, semnificând refuzul tipic românesc al realității istorice, dezertarea sinucigașă, în afara timpului și spațiului, acorduri aflate în contrast (estetic), dar în consens (mental) cu inflația de manele (care vorbește tot despre o sinucidere – prin asumarea unui modus vivendi cantitativ). Având aceste câteva calități, pe lângă multe inconveniente (de pildă timpii morți, un adevărat vid de regie care ne determină să credem că inventivitatea tânărului autor a fost greu pusă la încercare în ambiția sa de a da un lung-metraj acolo unde ar fi trebuit să se mulțumească cu mai puțin – căci scenariul, care în mod vizibil nu numără multe pagini, în chestiunea aceasta nu i-a prea fost de folos), Tancul este o premieră care ar fi trebuit să mai aștepte.


respiro©2000 All rights reserved