OVIDIU GEORGESCU – 3Păzește

 

de Mircea Dumitrescu

În ziua de 16 iulie 2001, s-a lansat la București Manifestul Concesia (Centrul Cultural Quantum ), semnat de un grup de cinci tineri (Ovidiu  Georgescu – regizor, Ovidiu Gyarmath – director de imagine, Viorel Florean – scenarist, Theodora Herghelegiu – regizoare și  Cosmina Văleanu – director de film), în numele a aproximativ o sută de persoane aparținând noii generații. A fost făcut public în ziua de 21 martie 2003, cu ocazia premierei filmului 3Păzește, la Cinemateca Română, fiind, totodată, și primul manifest explicit din întreaga istorie a cinematografiei române. Se mai poate aminti însă despre un prim manifest implicit, legat de filmul documentar de lung-metraj Apa ca un bivol negru, 1970, semnat de un colectiv alcătuit din Dan Pița, Andrei Cătălin Băleanu, Petre Bokor, Iosif Demian, Roxana Pană, Dinu Tănase și Mircea Veroiu. (Într-un memoriu adresat Asociației Cineaștilor din R.S.R., revendică dreptul de coautor și regizorul Stere Gulea). Este primul film antitotalitar, anticomunist, realizat în România, sub forma unei metafore în cadrul căreia apa mocirloasă, întunecată, ca o stihie, revărsată anarhic peste întinderi roditoare, semnifică expansiunea unei calamități, a unui rău distructiv, a unei ideologii nefaste, cea comunistă și a finalizării ei pe plan social-politic într-un sistem intolerant, cel comunist.  Un alt manifest s-ar putea decela în background-ul articolelor publicate în revista Film, din care au apărut doar cinci numere, între ianuarie și martie 1990, scrieri care se referă la diferite aspecte, toate de fond, privind cinematografia română. Manifestul Concesia are în vedere numai producția de filme și modul în care aceasta se poate finaliza într-o operă de artă cinematografică. Iată și cele 13 puncte pe care le avansează: 1. Un film nu se face în primul rând cu bani, ci cu relații umane. Pornește de la premisa că nu vei primi bani pentru film de la nimeni. Nu vei fi nici dezamăgit, și nici luat prin surprindere; 2. Echipa filmului să fie formată numai din entuziaști. Singurele trei excepții, ca să nu dai de belea, vor fi electricianul, juristul(a) și contabilul(a); 3. Nu uita: filmul se adresează publicului. Scopul lui este să fie văzut de câți mai mulți oameni; 4. Nu contează suportul (de la VHS la peliculă), trebuie să spui  povestea. Dacă filmezi pe casetă, trecerea în peliculă este facultativă; 5. Nu contează racordul. Dacă nu se poate altfel, continuă filmele fără racord de costum, machiaj, decor sau chiar actori; 6. Scenariul trebuie inspirat dintr-o întâmplare reală sau verosimilă și să fie contemporan; 7. Dialogurile sunt esențiale. Dacă nu sun㠓vorbit”, aruncă-le la gunoi; 8. Personajele vor fi interpretate de actori și de neprofesioniști, după nevoi. Pentru figurație gratuită folosește membrii echipei de filmare, prietenii și familia; 9. Camera: din mână sau de pe stativ, ce contează e să nu distrugi “ochiul” publicului. Imaginea trebuie să fie cât mai reală, să fie înțeleasă direct, iar asta cere o calitate: bun-simț; 10. Nu filma decât în locații, niciodată în platou; 11. Folosește sunetul în priză directă. Post-sincronul se acceptă numai în cazuri extreme; 12. Estetica există numai pentru cei care o caută cu lumânarea. Dacă nu ți-ai format-o încă, încearcă principiile de mai sus și vezi ce iese. In lumea reală contează numai rezultatul; 13. Ultimul îndemn: “Filmați băieți, numai filmați”. Prin formulările lui, manifestul aparține realismului, dar prin modalitățile de exprimare ale regizorului Ovidiu Georgescu în filmul său de debut, 3Păzește, el aparține postmodernismului.  Se poate spune chiar că acest manifest este primul de la noi care promite o neoavangardă a cinematografiei române. Ca premisă și justificare, manifestul este o reacție critică, polemică, vizând birocratismul și tendințele instituțiilor din domeniul cinematografiei (de politizare a culturii, de subordonare a acesteia puterii “partidului unic”. “partidului-stat”). De asemenea, prin orientarea lui clară spre postmodernism, prin demitizare, demistificare și o severă atitudine (auto)critică, manifestul respinge și o altă tendință negativă, de data aceasta a administrației pesediste, și anume, reabilitarea fără discernământ a aproape tot ceea ce s-a realizat în perioada socialistă (1949-1989) în domeniul cinematografiei (și nu numai…). Manifestul este și expresia conflictului dintre generația tânără, cu largă și viguroasă  deschidere spre inovare și atitudine critică, și generațiile matură și, mai ales, bătrână, rigid și stânjenitor conservatoare. (Sunt de notorietate idilismul,  patetismul desuet, gălăgia patriotardă, intențiile moralizatoare și colaboraționismul acestora din urmă, cu excepția lui Lucian Pintilie – mai puțin ultimul său film, După-amiaza unui torționar – și a lui Mircea Daneliuc; sunt de asemenea de notorietate temele de comandă și modalitățile de exprimare specifice realismului socialist, care se continuă, ceva mai subtil, și după 1990.) Nu vom insista asupra lor. Vom reține însă că orice atitudine critică din cinematografia română a fost și este boicotată pe considerentul ipocrit c㠓strică imaginea României în lume”. În fine, manifestul înseamnă și o racordare la mișcarea cinematografică europeană, cu noile ei modalități de exprimare și, prin aceasta, înseamnă refuzul mentalității provinciale. În ansamblu, manifestul este o reacție radicală la mediocritatea tradițională a cinematografiei române și o pledoarie pentru practicarea filmului de autor, a unui cinematograf independent.

Debutul regizoral al lui Ovidiu Georgescu este expresia acestui promițător manifest. Povestea filmului, coerentă, logică, transpune în limbaj cinematografic nimic altceva decât realitățile dramatice ale așa-zisei perioade de tranziție, al cărei centru, Bucureștiul, este văzut ca fiind o metropolă a răului. Cele 105 minute ale filmului se consacră în principal investigării unui spațiu restrâns, a unui apartament de închiriat și a locatarilor acestuia. Semnificația camerei întunecate este aceea de spațiu închis, de aparentă anticameră a morții, așa cum, în mod frecvent, apare în teatrul absurdului și în postmodernism. Lipsită de cel mai elementar confort, în murdărie și dezordine, ea este expresia nu numai a unei sărăcii materiale ci, mai ales, a unei prăbușiri morale. În accepțiunea curentă, camera este simbolul securității personale, al vieții intime, având uneori și o încărcătură de sacralitate (consecința pierderii, în societatea modernă, a acestei ultime semnificații a dus la pulverizarea graniței dintre viața privată și viața publică). În filmul lui Ovidiu Georgescu, acest spațiu închis a devenit un loc al provizoratului, al refugiului, al permanentei hăituieli și hărțuiri, al provocărilor și răfuielilor, al satisfacerii instinctelor dezlănțuite, al promiscuității; un loc, în general, instabil, de permanentă tranziție, al cărei unică deschidere pare a fi o fereastră ce oferă priveliștea unor blocuri înseriate, lipsite de personalitate și de imaginație. Două spații mai sunt alese pentru a da seamă de natura societății și a sistemului: barul și spitalul. Barul ca loc de trecere și de petrecere, al trăncănelii, al perdiției, devine aici și unul al tainicelor urzeli, al falselor prietenii, al spionării și al trădării, al coruperii și șantajării. În ceea ce privește spitalul, acesta folosește nu atât ca loc de refacere, cât ca sediu al crimei organizate prin care se comercializează nou-născuți și organe umane. Străzile, bulevardele, nu mai au nici ele destinația care le-a fost cândva rezervată. Ele au devenit spații-capcană, un loc al nesiguranței care nu face altceva decât să mascheze infernul subteran. Nivelurile spațiale ale filmului sugerează o construcție piramidală cu vârful în jos, amintind de aceea a lui Dante. Dar condiția și mentalitatea locatarilor schimbă radical și natura spațiilor pe care aceștia le ocupă. În canalul de dejecție se află cei ireversibil pierduți din punct de vedere social, pe care spectatorul este lăsat să și-i reprezinte singur pornind de la râsetele vulgare și de la imaginea bărbatului decăzut și a  cerșetoarei–prostituate. Camera este locuită de trei persoane, cei marginalizați, care, prin alegere, ar putea reveni în paradisul pierdut sau ar putea dispărea pentru totdeauna în infern: Dănuț (Șerban Pavlu), Raul (Rareș Pârlog) și Mira (Gabriela Crișu). Dacă cei doi tineri fac parte din instrumentarul de manipulare al lumii interlope, Mira este o victimă. Minoră, atrasă în cercul femeilor agățate și folosite doar pentru procreare (intrată fără să știe în industria și traficul de nou-născuți), aparent înrăită, ea dispune de impresionante resurse interioare. Dar, voit sau nu, basarabeanca Mira este și un simbol care transcende contextul restrâns al perdiției bucureștene: acela al unei Basarabii trădate, înstrăinate, umilite, batjocorite și jefuite. (Basarabia a mai fost în mod simbolic evocată în filmul lui Mircea Daneliuc, Această lehamite (1993), în persoana Doinei.) În fine, o altă triadă este formată din sclavii puterii, indiferent de locul pe care îl ocupă în ierarhia rigidă a acesteia: Gelu (Marius Bodochi), Șefu’ (Marcel Iureș) și Avocatul (Mihai Rezuș). O altă triadă (a coruptibililor, fără de care cea anterioară nu și-ar putea exercita funcția) ar putea fi alcătuită începând cu Doctorul (Gabriel Coveșanu), și așa mai departe. Deși atribuțiile lor sunt diferite, dar precise, toți fac parte din crima organizată: racolarea femeii, de preferință de dincolo de Prut, nașterea supravegheată, abandonul regizat și valorificarea nou-născutului. În final apare și poliția, ca reprezentant al puterii executive, care, cu un suspect entuziasm, arestează niște simpli pioni (pentru bătaie pe stradă). Poliția ne apare, astfel, fie ca instanță ridicolă și neajutorată, fie în chip de complice al mafiei locale, a sistemului. Cele trei niveluri, canalul de dejecție, camera și societatea (sistemul), nu mai corespund celor trei niveluri dantești, infernul, purgatoriul și paradisul, semnificația fiind, prin expansiunea răului, de infern generalizat.

Viziunea de ansamblu a filmului lui Ovidiu Georgescu este constant demistificatoare și profund pesimistă. Două personaje s-ar părea că infirmă această viziune, Mira și nou-născutul – cu semnificația mitologică a “celui așteptat”. Dar Mira moare la naștere (sau ajunge să practice prostituția – cea ce înseamnă, în fond, același lucru), iar copilul este vândut unui cuplu străin. Chipul ei, parcă pietrificat, întors spre eternitate, emblematic, exprimă un profund reproș, o severă acuză. Ca în două dintre filmele precedente, de asemenea debuturi de excepție (Marfa și banii, r. Cristi Puiu, 2001, și Furia, r. Radu Muntean, 2002), și în acest film de conștiință, autorul pune accentul pe vină și responsabilitate. În acest sens, tânărul pe patine cu rotile, care trece pe unde nu te-aștepți, pare un cozeur, un rezoneur, povestitorul, autorul însuși, care, prin inspecția lui fugară, atrage atenția asupra anomaliilor societății, ale sistemului. Reținem filmul lui Ovidiu Georgescu pentru autenticitate, fluența scenariului, pentru un evident profesionalism, în toate compartimentele, pentru coloana muzical㠖 de la vechile cântece de jale la manele, de la Vivaldi la Mozart, care este un inspirat element de structură, iar nu un simplu comentariu; pentru jocul natural și firesc al actorilor, lipsit, din fericire, de acel teatralism cu care ne-a obișnuit majoritatea peliculelor regizorilor români; pentru scenografia, montajul, dialogul picant și expresiv,  imaginea și sunetul, în priză direct㠖 cu unele rezerve care țin de limitele sistemului video, dar și de inexistența unui buget (consecințe directe ale manifestării cenzurii, prin finanțarea preferențială a proiectelor cinematografice; nu talentul este, așadar, sprijinit de instituțiile specializate din România, ci produsele mediocre și submediocre ale celor care demult ar fi trebuit să se retragă dintr-o competiție pe terenul valorilor – competiție care, prin prezența lor, poate fi numită oricum, dar nu și onestă)

 


respiro©2000 All rights reserved