PREMIERE ROMÂNEȘTI

 

MALVINA URȘIANU – CE LUME VESELÅ

 

 

Ce lume veselă…, o producție Ager Film, România, 2002, este ultimul film al Malvinei Urșianu, al zecelea din filmografia sa și al doilea din perioada postdecembristă. El încheie o pretinsă tetralogie, ce se vrea o frescă a societății românești de-a lungul a cincizeci de ani. În primul film, Pe malul stâng al Dunării albastre (1983), autoarea evoca, pe fondul perioadei interbelice, al celui de al doilea război mondial și al zilei de 23 august 1944, lupta în ilegalitate a P. C. R., importanța acesteia și a Armatei Roșii la eliberarea României, după trecerea ei alături de puterile aliate. Al doilea film, Figuranții (1987), care se raportează la anii 1944–1952, cu accente pe diferențele și lupta de clasă, cu o privire (căznit) caricaturală asupra “burgheziei decadente”, deși un produs al deceniului 9, este ostentativ procomunist, în cel mai autentic ton “realist-socialist”, cu un vădit profil stalinist. Cel de al treilea film este Aici nu mai locuiește nimeni (1995), un film pentru televiziune. Cu Ce lume veselă…, autoarea propune o incursiune prin așa-zisa perioadă de tranziție. Ceea ce impresionează neplăcut aici ca, de altfel, în aproape toate produsele sale, este aglomerarea tematică, aspectul exagerat de îngrijit al ambianțelor și lipsa de substanță a personajelor. Ca și în primele două componente ale “tetralogiei”, intenția de frescă face ca aceste scăderi să fie și mai evidente. Prin Maria (Tamara Crețulescu), medic oftalmolog, aparținând generației medii, autoarea intenționează să surprindă cât mai multe aspecte referitoare la condiția femeii, a intelectualului în genere (a femeii intelectuale – am zice). Generația tânără este reprezentată îndeosebi prin pictorul Dan Petrescu (Florin Piersic Jr.), prezența lui fiind legată, pe de o parte, de condiția lui de artist iar, pe de altă parte, de aceea de soț infidel și de îndrăgostit de ocazie. Prin soția lui, Irina (Ilinca Goia), croitoreasă, de care va divorța, s-ar fi putut contura tema condiției unei tinere muncitoare care aspiră să-și depășească statutul social, să-și învingă complexul de inferioritate. B. G. (cu pronunție englezească, firește – bi’gi: ), adică Brândușa Georgescu (Tania Popa), una dintre prietenele de ocazie ale lui Dan, vrea să ilustreze situația în care se află tineretul postdecembrist, care, pe fondul incertitudinii și instabilității, al lipsei de orizont, încearcă să supraviețuiască prin diverse expediente. Pentru astfel de tinere marginalizate, cea mai promițătoare soluție pare să fie căsătoria cu un cetățean străin. Prezența bătrânului Alexandru Șerban, cândva un om foarte bogat, descendent al unei cunoscute familii, fost deținut politic, vrea să justifice tema decăderii clasei privilegiate, în noi condiții istorice. În contrast cu acesta, fostul soț al Mariei, un frivol, schițează tema opacității generației mature, a incapacității ei de a reacționa în vreun fel la realitățile vremii. De turcul Ali, proprietar al unui Sexy-Club, este legată o temă nouă, aceea a prezenței, poziției și influenței străinilor, îndeosebi a celor veniți din Orientul Apropiat, turci și arabi, asupra societății românești. Se urmăresc, evident, efectele economice și morale ale unor astfel de intervenții în peisajul local. Alte posibile teme sunt instabilitatea familiei și, de aici, a întregii societăți românești; și, în fine, aceea a confruntării între generații.  Înlănțuirea acestor motive nefinalizate în expresivitate artistică dau supărătoarea senzație de grabă, de superficialitate, de stufos, de sufocant. Spațiile, interioare și exterioare, care ar fi putut constitui scheletul filmului, excelează prin artificialitate, motiv pentru care aspectul general, din punctul de vedere al scenografiei, este de complex expozițional, de muzeu, de reclamă turistică. Clădirile, străzile, bulevardele, diferitele încăperi, lucrurile, obiectele, nu comunică nimic, ele sunt pur și simplu arătate. Este inutil, așadar, să vorbim aici despre culoare locală sau atmosferă. Lipsa de individualitate, de identitate a personajelor, contribuie la exacerbarea acestor neajunsuri. Maria este o altă variantă, neconvingătoare artistic, a personajelor feminine, ipostaza intelectuală, din filmele Malvinei Urșianu, care sunt mai degrabă paradigme de cochetărie și politețe decât personaje veridice. O nouă tipologie feminină este B. G., superficială, neastâmpărată, instabilă, incapabilă să-și contureze o preocupare constantă, un ideal, eventual. Feminitatea acestor personaje eșuează însă în feminism, forma degradată a feminității, trădarea și anularea ei, prin încercarea de a-și extinde controlul asupra a ceea ce nu-i este specific; notabilă în acest sens este decizia personajului feminin principal de a folosi un exemplar masculin tânăr și sănătos, în persoana pictorului – nu a uitat să-i facă mai întâi analizele –, pentru a concepe un copil pe care intenționează să-l crească de una singură. Acolo unde cea dintâi, soția candidă (Irina), nu izbutește pentru că nu poate, iar ce-a de-a doua, amanta flușturatică (B. G.), nu răzbește pentru că nu vrea, se instalează Maria, deși cam trecută pentru a-și asuma aventura maternității, în chip de învingătoare absolută. Mesajul extrem feminist (antimasculin) este aici tot atât de limpede pe cât era acela procomunist din finalul filmului Figuranții. Ideologia a rămas pe poziții, chiar dacă la nivelul conținutului lupta de clasă și biruința mesianismului proletar sunt substituite cu lupta dintre sexe și biruința feminismului discret militant. Drept consecință firească a unei astfel de abordări care are mai multe de spus pe terenul ideologiei decât pe acela al artei, personajele sunt reduse la simple prezențe decorative, la elemente într-o demonstrație apăsat pilduitoare. Nici personajele masculine nu sunt viabile, câtă vreme rămân în limitele unei intenții pedagogice. Cu unele sclipiri de autentic ne apare doar Alexandru Șerban, care încearcă să transmită cât mai veridic un sentiment al zădărniciei, al inutilității, al trecerii, să fie cât mai asortat cu motoul filmului, Ce veselă trecere, ce tristă petrecere. Nemulțumește și în acest film teatralismul așa-ziselor interpretări actoricești, o boală cronică a cinematografiei române care nu numără foarte multe excepții.

Nici una dintre observațiile formulate mai sus nu s-ar susține dacă toate componentele filmului tratate în bloc, întregul, ar fi într-adevăr o sinteză cu finalitate estetică. Ce lume veselă…este, ca toate filmele Malvinei Urșianu, o grămadă de cioburi disparate; pentru a le asambla, semnatarei lor i-ar trebui tocmai ceea ce îi lipsește: substanța coagulantă sau talentul creator. Încercând să diminueze acest handicap, Malvina Urșianu practică un cinematograf calofil, pe linia lui Dan Pița și Mircea Veroiu, a cărui caracteristică este contradicția dintre fond și formă. Deși a fost asociat cu Ghepardul (sic! – Magda Mihăilescu, cu prilejul spectacolului de gală), ultimul produs al “tetralogiei”, traversat de lirismul fals și desuet cu care ne-am obișnuit din “etapele” anterioare, de câteva pâlpâiri de cerebralitate având ifose intelectualiste și pretenții de filosofare, ascunde o autoare nereceptivă la noile modalități de exprimare ale limbajului cinematografic. Și prin aceast㠓realizare” – statică, fadă, lipsită de vlagă, stângace, în care ideile mor înainte de a se naște – Malvina Urșianu joacă în cinematografia român㠖 și așa destul de săracă în valori – un rol vetust și anacronic care ne amintește încă o dată că marea problemă a filmului român este neputința de a-și depăși condiția provincială.

 

         Mircea Dumitrescu
 
 

respiro©2000 All rights reserved.