Agata și profetul

                                                    de Adrian Drăgan

 

 

I-am zis "Profetul" dintr-o întâmplare. În ziua în care l-am cumpărat am bătut mult străzile din vechile târguri unde puteai găsi orice dar numai ceva folositor nu, căutând un cadou pentru Agata, fetița prietenilor mei care împlinea în acea zi 4 ani. Habar nu aveam ce i-ar plăcea, ce s-ar cuveni... jocuri menite a-i dezvolta intelectul și creativitatea îi lua destule taică-său, cu păpuși, ursuleți, căței și pisicuțe de pluș o inundau mătușile, farfurii și tacâmuri de jucărie avea suficiente cât să hrănească un regiment... Așa că mă întrebam dacă mi-a mai rămas și mie ceva. Din fericire, am o părere mult prea bună despre copii ca să cred că îi face fericiți doar ceea ce credem noi. Și, gândindu-mă mai atent la fetița prietenilor mei, la tăcerea cu care întâmpina lumea (căci micuța era foarte zgârcită la vorbă, poate știa ea de ce), m-am hotărât să îi găsesc un tovarăș de joacă. Știind însă că un câine sau o pisică ar fi putut fi văzuți că două surse de microbi și boli, mă uitam după fluturi, libelule, flamingi, palmieri pitici... Văzusem întregi grădini zoologice de astfel de viețuitoare prin vechiul târg și nici una nu mă convinsese că ar fi fost cel mai nimerit tovarăș de joacă al Agatei, când, de pe o tarabă ruginită, m-am trezit interpelat de un canar de o sobrietate de-a dreptul simpatică. "Caută și vei găsi" cârâia el grav, iar eu m-am oprit așteptând parcă alte sfaturi duhovnicești de la acel predicator original. În spatele său, impasibil și parcă șiret, un tip la vreo 50 de ani clătina din cap apropbator, ca un profesor mulțumit de elevul său. Tipul avea ceva de profet în el, un profet urban, însă, ciudat amestec între un stareț și un vagabond. O barbă dintre cele caracterizate de intelectuali ca "patriarhale" sau "tolstoiene", o barbă magnifică, cenușie, îi cădea în valuri pe pieptul învelit într-un veston militar din primul război mondial (puteai vedea în pulpana lui chiar urma scurtei vizite a unui glonț calibrul 7,65) care mai degrabă decât barba merita epitetul de "patriarhal". Mai interesanți îi erau însă ochii care priveau, fiecare, parcă pe furiș, în părți diferite și, în același timp, amândoi deodată țintuiau limpede drept înainte. Așa că mă simțeam învăluit ca de o oaste de privirea bărbosului, care pe părți aluneca asemenea unor fuioare de fum în jurul meu, iar frontal mă scotoceau ca mâna unui hoț. "Vorbește", am îngăimat ca să spun ceva, arătând cu fruntea spre canarul care, acum visător, închisese pe jumătate ochii. "Spune fiecăruia ce i se cuvine", răspunse cam de sus bărbosul, "și în plus nu spune niciodată de două ori același lucru". Cum nu mai știam ce să zic, clătinam din cap oarecum admirativ, când "profetul" de la tarabă își împinse barba spre mine și șuiera "ai multe de învățat de la el pe doar treizeci de piaștri". În timp ce mă scotoceam prin buzunare, cu un brusc si sfâșietor aer de tristețe, bărbosul luă micuța pasăre pe degetele sale groase și îi șopti ca unei iubite sau ca unui cal favorit: "Oh bietul meu, o să te închidă în colivii, o să te pună să le distrezi musafirii, o să se zgâiască la tine și o să râdă de adevărurile pe care o să le dăruiești, fără să le înțeleagă..." Întristat prin simpatie și puțin iritat, l-am interogat ușor brutal de ce îl mai vinde în cazul în care îi plânge de milă atât de sfâșietor. Revenind la morga glacială, bărbosul mi-a spus că nu-i treaba mea, apoi capul i s-a prăbușit în piept și a murmurat, abia auzit, că "nu poate fi altfel". Apoi l-a înșfăcat (într-adevăr, nu îl ținea în colivie) și mi l-a întins. Cum stăteam cu canarul în mână, neștiind ce sa fac cu el, bărbosul a clătinat din cap, a emis un retoric "vezi?!" și mi-a întins un joben prăfuit. "Ține-l aici până acasă, m-a consiliat el, are fund dublu."

 

Astfel, cu canarul în joben, am pornit spre casa prietenilor mei. În tramvai am constatat că, mai mult decât de obicei, eram centrul atentiei amuzate a tovarășilor  de drum, anomalie pe care mi-am explicat-o prin prezența jenată a jobenului în mâna mea. Neștiind ce să fac, mi l-am pus pe cap cu cel mai natural aer posibil. Ca să scap de atenția celorlalți, am încercat să nu îi mai acord atenție și am început să privesc foarte preocupat pe geamul prăfuit casele, copacii și trecătorii. Nu apucasem încă să mă bucur de acea liniște a uitării, ca o voce m-a mustrat în cap: “Închină-te, păcătosule, când treci pe lângă sfânta biserică”. Fără să înțeleg, m-am uitat pe geam mai atent: nici o biserică. “Pe partea cealalt㒠a explicat plictisită vocea, și am întors capul spre dreapta: între două case vechi, o bisericuță. M-am închinat, uimit și vocea s-a făcut iarăși auzită: “La prima cobori.” Era o voce ca toate vocile, nicidecum acea voce neauzită a sinelui – și atunci am înțeles: nu în cap îmi răsuna ea, ci în joben! Canarul, care va să zică… dar de unde știe…

 

Tramvaiul a frânat brusc în stație, și o dată cu el, gândurile mele. Am coborât buimăcit, cu jobenul pe cap, și am pornit cu pas grăbit spre casa unde eram invitat, convins că în răcoarea ei voi scăpa de festele insolației. Aici am prestat în fața micuței Agata singurul număr de magie din viața mea: din jobenul gol acum o clipă am scos un canar care, indiscret, i-a spus noului stăpân "vai, ce frumusețe de aripi aveți", după care a adăugat ca un cunoscător "trebuie să aveți mare grijă de ele, domnișoară". Am râs cu toții, după care eu am povestit cum și de la cine l-am cumpărat. Atunci, din câte țin eu minte, amuzată de povestirea mea, mama Agatei i-a spus pentru prima dată "Profetul", și așa avea să îi rămână numele.

 

Timpul a continuat să treacă de atunci, zilele să zboare ca pasările spre alte zări din care însă nu se vor mai întoarce vreodată, purtându-mă și pe mine prin locuri și întâmplări ce m-au făcut să uit de-a binelea de ziua aceea din târg și de cadoul pe care l-am luat într-o vară unei fetițe care invăța să vorbească. Când după multă vreme m-am reîntors în oraș, nu doar numele străzilor și străzile însele erau altele, ci și oamenii, câți mai erau din vechii mei cunoscuți, așa că pe la casa în care am dus cândva un canar într-un joben nu am mai ajuns. Într-o seară însă, fiind într-un restaurant cu câțiva foști elevi, o tânără femeie m-a abordat timidă: "Domnul Mille?".

 

Era (cândva micuța) Agata, fetița căreia de mult îi dăruisem un canar, acum o tânără doamnă care avea la rândul său copii... "dar canarul, dacă nu știți ce s-a întâmplat cu "Profetul", trebuie să vă spun."

 

Astfel am dezgropat din acest veritabil șantier arheologic care este memoria o zi de august atât de îndepărtată încât lumina ei nu mai răzbătea până la mine. "Da, "Profetul", am spus, îl țin minte... Ei bine, ce s-a întâmplat cu el, a profețit ceva până la urmă?"

 

De fapt, acum, nu știu dacă pot numi profeție ce am aflat de la Agata. Faptele sunt destul de simple. O vreme - care se întinde pe câțiva ani, dar mai cuminte ar fi să nu măsurăm timpul copilăriei - "Profetul" a fost un canar cu adevărat fericit. Agata îi asculta cu luare aminte frazele grave, smulse parcă din glasul vechilor prooroci, învățând astfel o groază de cuvinte noi cu care, mai târziu, avea să își uimească învățătorii și colegii, putem zice chiar că era unul – dacă nu cumva singurul - canar ascultat cu sfințenie. Și nu doar atât: Agata interzisese ferm părinților săi încarcerarea bunului ei prieten în colivie, rugăminte cât se poate de rezonabilă dacă avem în vedere exemplarea cumințenie a păsării care ședea cât e ziua de lungă pe umărul drept al copilei, șoptindu-i la ureche misterioase mesaje pe care fata le asculta atentă și cărora uneori le răspundea într-o limbă misterioasă, neînțeleasă de nimeni, dar care, după câte mi-a mărturisit, ar fi fost aramaica, deprinsă binișor de la "Profet". Aceasta nu era însă singura ispravă a canarului. Căci Profetul se deda uneori la adevărate recitaluri profetice pe care însă doar Agata le lua în serios. Astfel, a dezvăluit o dată că vecinul cutare va zbura deasupra unei mari întinderi de ape, știre la care toată lumea a râs, lumea aceea care avea să primească surprinsă peste câteva săptămâni o vedere din America chiar de la numitul cutare. Altădată, Agata a aflat prima că de Paște va ninge, dar când a spus asta părinților, ei au dat din umeri, nu însă și atunci când în ziua de Paște a acelui an, din cer, peste lumânările credincioșilor cădea ca o amintire zăpada mieilor. Asemenea întâmplări au fost multe în acea vreme, își amintește acum Agata, și recunoaște că nu și le mai amintește decât pe cele mai puțin semnificative, căci Profetul îi destăinuia și alte lucruri, atât de stranii și de mari încât acum mintea ei nu le mai poate ridica la suprafață din adâncul orbitor al uitării. A fost o vreme fericită, ca să spunem așa, operând cu grosolanele iluzii ale maturității în grădina perfectă a copilăriei, o vreme din care doamna din fața mea nu mai ținea minte mare lucru, fără ca asta să o împiedice să spună cu tărie – și cu dreptate – că erau fericite. Era vremea de dinaintea descoperirii lumii pentru bunul motiv că nu exista nevoia acesteia, altceva - dar ce? - îi ținea loc, ceva mult mai frumos și cu adevărat nesfârșit. În această grădină secretă a trăit fata cu pasărea ei, dar timpul n-are leac, și a venit timpul ca Agata să meargă la școală, pentru a învăța acele lucruri de care fericirea ei nu avea deloc nevoie, pentru a înlocui o știință cu alta, și Dumnezeu știe care e mai adevărată... Nu a vrut să se despartă de profetul ei, dar rugămințile, amenințările și lacrimile au fost zadarnice, fără milă, pasărea i-a fost smulsă de pe umăr și, pentru că alt loc nu i s-a găsit, a fost așezată într-o colivie pusă și aceasta în rând cu grădina zoologică de pluș a fetiței. Copilul a plâns o vreme, apoi, vreme de câteva luni, când se întorcea de la școală stătea ore în șir în fața coliviei vorbind în misterioasa limbă moartă pe care, încet-încet, începuse să o uite în ciuda eforturilor disperate și sincere de a o păstra la fel de vie, cu pasărea ce devenea, la rândul ei, tot mai tristă și mai tăcută. În cele din urmă, "Profetul" s-a închis într-o tăcere de piatră, din care implorările Agatei nu l-au putut smulge, și ea știa că nu poate să se supere pe el din cauza asta, pentru că rugămințile cu care îl copleșea nu mai păstrau nici măcar o vorbă din aramaica atât de familiară cândva. Era limpede: "Profetul" nu o mai înțelegea, după cum nici ea nu îl mai putea înțelege. Și, cu vremea, l-a uitat între jucăriile prăfuite de pluș. Apoi, într-o bună zi, când s-a întors de la școala, a văzut în lumina blândă a camerei plutind, asemenea unei ninsori aurii de basm, fulgi strălucitori, un nor care se destrăma încet-încet. "Profetul"! a fulgerat-o un gând, și a alergat în colțul unde își amintea că lăsase colivia. Dar colivia, deși închisă, era goală: nici urmă de profet înăuntru, doar un pumn de pene și fulgi...

"Uneori, îl visez și îmi vine să îl caut, și îl caut - în vis - peste tot, dar nici urmă de el", și-a încheiat fata istorisirea, iar eu nu am găsit nimic de spus în afara unor vorbe venite de undeva de tare de mult: "Vai, ce aripi frumoase aveați, domnișoară!"

     
 
 

respiro©2000 All rights reserved.