L-am văzut la televizor pe Ovidiu,

               Eu eram Ovidiu,

               Îmi crescuseră crengi în coroană

               Şi pe fiecare frunză se scria ceva.

               Ovidiu vărsa lacrimi de cerneală

               Şi eu scriam pe frunze.

               Tot eu.

               Dragă Ovidiu,

               Observ că-mi cresc rădăcinile-n cer.

               (Pe cele pămîntene le-am ridicat pe umeri

               Şi le-am poreclit valize.

               Am nostalgie de mine.

               Primăvara înfloream.

               Eram o bucurie.

               Familia copacului se numeste pădure.

               Ovidiu, am făcut schimb de exiluri!

               Cîteodata vin şi eu in pielea ta să plîng.

               Apoi ies şi mă-ntind pe asfaltul noii mele patrii

               Ea mă acceptă sub talpa ei

               Dar nu şi-n inimă.

               În fiecare zi nasc aceeaşi frica

               Spre seară o omor şi mă culc.

               În somn rămin gravidă şi dimineaţa nasc din nou.

               Ovidiu, tu de ce mai plîngi?

               Poporul tău nu aruncă liane

               Stau cu ochii pe cer şi nu m-agăţ de nimic.

               Ovidiu, mi-e ruşine cu mine,

               Toţi mă privesc cu dispreţ

               Şi-mi întind o farfurie de ruşine.

               Nu sint sigură ca n-aş putea înlocui

               Inima cu o rădăcină fiartă.