CARACTERE  (avertisment)

Le întîlneşti pretutindeni în jur. Fac parte dintre apropiaţii tăi. Sunt uneori atît de aproape încît se confundă cu tine. Cu fiecare dintre noi. Povestirea de mai jos are legătură cu realitatea. Orice asemănare cu personaje şi fapte din viaţa reală nu este întîmplătoare, ci chiar recomandată.

DOAMNA DIRECTOARE

                                                        de Ioana Drăgan

Cafeaua de dimineaţă. Jacobs roşu. Trei linguriţe rase la o ceaşcă potrivită şi doar un strop de zahăr. Cana albă pe farfurioara plată. O linguriţă de inox strălucind în lumina soarelui care inundă biroul. Biroul doamnei directoare. Doamna directoare Miruna Cristea. Directoarea unui important trust comercial.. Directoarea celui mai important trust comercial. O directoare pe viaţă. O directoare care nici în dimineaţa asta nu a întîrziat de la datorie, întrucît, nu-i aşa, Miruna, draga mea, tu nu ai voie să greşeşti, n-ai greşit niciodată şi nici n-o să ţi se întîmple chestia asta abominabilă, eşti chiar perfectă, perfecţiunea întruchipată...O voce puternică, reconfortantă şi indulgentă îi cîntă melodia asta frumoasă în timp ce oglinda din lift o răsfaţă cu imaginea ei de femeie sigură pe ea, o roşcată suplă şi rasată, la aproape patruzeci de ani are un corp de fostă manechină, perfect întreţinută în săli de aerobic, fitness şi masaj, un trup mai mult picioare, strînse în ciorapul fumuriu de lycra, după care se înnebunesc bărbaţii, taiorul cade impecabil şi geanta scumpă de firmă se asortează cu pantofiorii cu tocuri înalte şi provocatoare, suntem abia la şapte, doamna directoare, bîiguie timorată liftiera, ştiu-ştiu, o voce răstită, rîrîită peste limita normalului, cu pronunţie sacadată, unu-doi şi deja sprînceana e deja ridicată deasupra ochelarilor Gucci, cum să nu ştie că suntem la şapte?!, liftiera asta se trezeşte vorbind prea mult, îi spune o chestie banală pe care o ştie, în viaţă nu trebuie repetate chestiile banale, e doar o pierdere de vreme inutilă şi doar time is money, nu-i aşa, Camelia, una dintre glumele favorite, în dimineţile din seria bună, cînd doamna directoare vine la serviciu binedispusă şi îi place cafeaua care o aşteaptă fierbinte şi aromată pe birou lîngă mapa de semnat.

- Telefoane? Mesaje? Întlniri programate? Interviuri?

Picior peste picior, bîţîind din pantoful lucios, în timp ce, înfrigurată, mîna dreaptă caută în geanta deschisă bricheta. O primă ţigară, urmată de un pachet pe parcursul unei agitate zi de serviciu, doamna directoare, nu fumaţi prea mult?, ce fată grijulie e Camelia asta, nu, iubito, fumez de la cinşpe ani, îmi face bine, nu vezi în ce stres trăim, nu te îngrijora că n-o să mor de-asta...conversaţia banală de dimineaţă şi Camelia, secretara doamnei directoare, cea de-a nu ştiu cîta secretară a doamnei directoare Miruna, gudurîndu-se ca un căţeluş pe lîngă stăpîn, doar-doar s-o îmbuna şi o zîmbi...

- Lasă-mă, te rog, acuma, să-mi dau telefoanele şi convoacă-i pe şefii departamentelor la şedinţa de ora zece şi adu-mi documentaţia primită ieri, nu, nu-i mai convoca, am uitat că trebuie să mă întîlnesc înainte cu directorul holdingului care nu ştiu ce mai vrea şi ăsta la prima oră, ce dracu` Camelia, nu eşti în stare să faci o cafea ca lumea, fetiţo, ia mizeria asta de-aici şi fă-mi alta, totuşi convoacă-i la şedinţă, o să întîrziu puţin, îmi aduci mapa aia odată, stai, fă-mi legătura cu Timişoara, unde ai pus faxurile alea, cînd ai de gînd să-mi aduci cafeaua, uite că am şi fumat o ţigară, nu mai am timp, cît poţi să fii de mototoală, Camelia, în ritmul ăsta nu faci purici aici multă vreme, fetiţo, da, în clipa asta ies pe uşă, nu mapa asta ţi-am cerut-o, dă-mi-o pe cealaltă, mai repede că mă grăbesc, nu vezi că mă ţii în loc, alooo, da, sună-mă mai tîrziu., n-m timp acu` să vorbesc... 

Biroul arată deja ca după război, doamna directoare şi-a pus gentuţa pe umăr şi iese cu mobilul la ureche, sub privirile îngrozite ale celor două secretare, aşa face în fiecare dimineaţă, începe mai multe fraze deodată, cere zece lucruri contradictorii pe secundă, doamna directoare nu e mulţumită de nimic, le jigneşte în permanenţă, vine şi pleacă ca o furtună şi niciodată nu ai habar de ce ar fi vrut să faci mai întîi.

- O să fii fetiţă importantă, şefă, o să conduci lumea, o să le comanzi cîndva tuturor, dar acum fii cuminţică şi mănîncă-ţi porţioara de piure, hai, Miruna, hai încă o linguriţă...

Auzise de mică vorbele astea încîntătoare de măriri şi glorie, părinţii îi încurajaseră firea voluntară, e mai bine aşa decît umilă şi fricoasă cum era maică-sa, pe care acum o dispreţuia în ascuns, mama asta care tremura de fiecare dată cînd era silită să ia o decizie de una singură fără să-l fi consultat în prealabil pe taică-su, om dur şi intratabil în mai toate privinţele, pe care Miruna mea l-a moştenit întru-totul, auzi tu, aşa asemănare mai rar, mi-e şi frică să mă uit uneori la ea, fata mea n-o să fie ca mine, are un alt caracter, o să ajungă departe cu firea asta poruncitoare şi impunătoare, o să mă răzbune pentru toate care le-am înghiţit de la viaţa asta mizerabilă!

Încet-încet, viaţa aia mizerabilă dintr-o copilărie sărăcăcioasă şi frustrantă, fără mari lipsuri dar nici cu multe răsfăţuri, se transformase într-una roz, parfumată cu săruri de baie, geluri şi parfumuri fine, o viaţă gîdilată de jaccuzi care ţîşnesc delicat din cada rotundă în momentele de intimitate maximă cînd doamna directoare, aşa-i place să-şi spună şi cînd e singură, în gînd, vorbele astea simbol sunt masajul de fiecare secundă, doamna directoare, doamna directoare se dezbracă de taioarele care-i confirmă clasa, îşi scoate lasciv şi provocator lenjeria de striptizeuză, ai zice că în fiecare seară execută un număr special pentru clienţii barului de noapte, oglinzile italieneşti îi descoperă în fiecare secundă, din orice parte s-ar contempla, trupul ăsta perfect, de felină cu picioare lungi şi nervoase, musculatura lucrată în sălile de gimnastică, ţinută încă în frîu, tare şi rotunjoară, fără adaosurile penibile de celulită, de care a avut grijă să scape, burtica e ascunsă undeva sub pielea bronzată la ultraviolete, Miruna mamă, îi spusese maică-sa o dată, nici nu mai ţine minte cînd, nu faci şi tu un copil că uite cum trec anii şi nu mai eşti aşa de tînără, o repezise de-i ţîşniseră lacrimile în ochii ridaţi de la plînsul zilnic de viaţa mizerabilă în care era prizonieră şi din care ea scăpase, cum să facă ea copil, ce-i proastă, să se urîţească, să-i cadă burta, sînii, părul, dinţii, să-şi strice cariera şi afacerile prospere de directoare care conduce nu numai trustul ci şi întreaga omenire?!?!, să-şi strice viaţa asta confortabilă şi sigură, doar pentru un copil idiot care s-o strige nu doamna directoare ci mamă? şi-apoi cu cine să facă acest copil, că doar nu s-a născut încă bărbatul ăla cu care să consimtă să convieţuiască, în viaţa ei se perindaseră unul după altul doar bărbaţii din care a ştiut să facă preş, relaţiile cu sexul opus se limitaseră doar la cîteva întîlniri amoroase nu foarte satisfăcătoare nici alea, îi plăcuse să dea ordine şi-n aşternut, să comande şi-n pat de pe poziţia reconfortantă a femeii dominatoare, şi după cele cîteva minuţele de abandon cel mai mult îi plăcea să-l oblige pe companion să se îmbrace şi, eventual, să şi plece cu sentimentul că nu i-a plăcut, că nu face două parale, că ar trebui, zău, să-i fie chiar recunoscător pentru privilegiul uriaş al acceptării de către ea a unei relaţii efemere, deloc de nasul ei, doar îşi dă seama, nu, i-a făcut un favor?! O viaţă catifelată precum pielea geluită şi cremuită, netedă şi lipsită de zbucium interior aidoma frunţii de pe care a izgonit ridurile, cum o reuşi, dragă, să se păstreze aşa, le auzise odată cu satisfacţie pe fetele de la birou cum o bîrfesc invidioase şi fricoase să nu le audă, le terorizase într-una că le dă afară dacă împrăştie vorbe despre ea prin trust, ştia că nu vorbesc decît în anticameră şi-i păruse rău că, de teamă, ele n-or să-şi exprime admiraţia în public, o viaţă din care ştiuse să-şi alunge obstacolele, ghiulelele atîrnate de picior înainte de revoluţie,... o slujbă insignifiantă de economistă la o fabrică acum falimentară,... un soţ de care nu o mai lega decît apartamentul şi inconfortul unei bube la dosarul ei impecabil de secretar de partid în eventualitatea divorţului pe care îl plănuia demult, Lucian, pe care acum îl uitase, în primele luni după 90` îl dăduse afară din casă ca pe-o măsea stricată, rămăsese cu apartamentul lui şi cu toate economiile strînse în zece ani de căsnicie pe care le investise imediat cu abilitatea celor care-au ştiut să facă bani în anii ăia confuzi , un rai pentru noii afacerişti, ...bagajul inutil, în lumea nouă, de complexe, de jenă, de sentimentalisme ieftine şi păguboase, luptase să ajungă cineva, femeia cu bani şi maşină de super lux, un Opel Vectra cumpărat de la Salonul Auto, pe care-l conducea nebuneşte şi sfidător, înjurîndu-i atît pe amărîţii posesori de maşini proaste româneşti care nu fac decît să încurce traficul cît şi regulile de circulaţie, rămase de pe alte vremuri cenuşii şi egalizatoare, o societate de tîmpiţi pe care o ura din tot sufletul şi pentru că îi înghiţise în tăvălugul de sărăcie şi constrîngeri elanurile anilor tinereţii, o tinereţe recompusă astăzi, chirurgical, cu bisturiul de aur al unei operaţii estetice cotidiene din care, Miruna, draga de tine, ieşi atît de perfect standard, cu faţa şi corpul unei reclame impecabile de femeie învingătoare.

- A călcat pe cadavre fata asta ca să ajungă unde-a ajuns, a ştiut întotdeauna ce vrea, a profitat de toate oportunităţile ivite, a făcut pe dracu-n patru şi s-a ridicat sus de tot, e doamna directoare, zici că-i bărbat, e mînă forte, nu suflă nimeni în trust, e genul zbir. Care mişcă în front zboară urgent fără urme şi comentarii, Miruna noastră nu stă la discuţii, de mică a făcut numai ce-a vrut, n-a ascultat de noi, nici măcar tu n-ai speriat-o, cît despre mine nici nu s-a pus problema... ăsta da caracter! Ei, lasă şi tu amintirile astea, important e că e în funcţia asta, munceşte, se descurcă, e chiar cineva, trebuie să fii mîndră!

Şi mama chiar ar fi fost mîndră, o prepeliţă umflată de mîndrie, aşa jerpelită şi ciufulită, dacă nu ar fi simţit, cu inima ei de mamă, că fata asta nu e, n-a fost şi nici nu are şanse să fie fericită.

- Fericită? Ce-i aia, mamă, fericită? Nu vezi că vorbeşti prostii? De ce crezi tu că nu sunt fericită? Sau poate fericită oi fi tu că doar, nu, ai trăit ca-n paradis? Tu nu te uiţi la tine? Ce tîmpenie, auzi, fericirea...

Şi nici nu a apucat să-i mai răspundă, cît e ceasul, pa, mama, pa, uşa se trînteşte şi e deja în maşină, ambalînd motorul Opelului şi apăsînd nervoasă cu tocul cui pe ambreiaj, furioasă că a întîrziat la serviciu. 

Se întorsese în birou cu mapa sub braţ. Intrase pentru prima oară fără să trîntească uşa şi, tot după ani de zile, nu mai ţipase la secretare. Camelia o privise curioasă, neînţelegînd din atitudinea ei decît liniştea suspectă dinaintea furtunii. Tăcuseră şi ele urmărind-o pe doamna directoare cu atenţie mărită. Contrar tuturor obiceiurilor, se îndreptase către ferestre şi Camelia îngheţase încă o dată ştiind că nu mai udase ficuşii de mai bine de o săptămînă, motiv pentru care precedenta secretară zburase din post. în liniştea apăsătoare întreruptă din cînd în cînd de ţiuitul mobilului, închis de fiecare dată fără ca ea să răspundă, cuvintele doamnei directoare, prin care le anunţase că tocmai fusese schimbată din funcţie, căzuseră ţăndări printre cioburile ceşcuţei albe cu cafea pe care Camelia o scăpase involuntar pe jos. Privise îndelung peisajul oraşului văzut de la etajul zece, străzile, clădirile şi oamenii, pe care crezuse că-i are la degetul mic, şi cînd în fine se întorsese către cele două fete ce-i aşteptau reacţiile într-o tăcere vinovată şi nerăbdătoare, oferise priveliştea unicat a transformării subite, o metamorfoză incredibilă. Doamna directoare cea atotputernică, o superwoman ce făcuse să tremure zece etaje devenise o femeie la aproape patruzeci de ani, uscăţivă şi costelivă, îmbrăcată deplasat de tinereşte pentru obrazul gata mototolit de trecerea prea aridă a anilor, o femeie ca oricare alta la vîrsta asta ingrată, nici tînără nici bătrînă, cam obosită, ofilită de consumul exagerat de ţigări şi cafele, cu expresia apatică a mamei preocupată de notele proaste ale copiilor şi de noua aventură extraconjugală a soţului. Intrase apoi pentru o ultimă dată în biroul ei de directoare şi-şi strînsese lucrurile, încercînd să-l uite pe preşedintele holdingului în momentul în care îi comunicase decizia, Camelia intrase pe nesimţite în birou şi-i adusese din reflex cafeaua pe care o ceruse mai demult, de dimineaţă. Sorbise cu nesaţ o gură din cafeaua Jacobs roşu şi constatase că e foarte bună, e bună, Camelia, e chiar foarte bună cafeaua asta, poţi să te măriţi, glumise de parc-ar fi fost deodată o după-amiază tihnită de vară. şi cînd la plecare, îmbrăcată în pardesiu, cu mîinile încărcate de sacoşe cu acte şi alte hîrţoage, le zîmbise şi le susurase un mulţumesc normal, pe tonul cald şi învăluitor al unei recunoştinţe tardiv mărturisite, la revedere, fetelor, să fiţi cuminţi, un ordin ca-n vremurile bune şi deodată, ca la comandă, surîsul revitalizator şi funcţiile vitale din nou triumfătoare, o şefă rămîne şefă pînă-n mormnt, glumele astea cu efect terapeutic, şi fetele din nou domesticite, un răspuns normal, la revedere, doamna directoare... directoare.... directoare... biroul ăsta avusese întotdeauna ecou, şi doar cînd uşa se închisese pentru prima oară încetişor în urma ei, simţiseră tustrele deodată şi fiecare altfel că, într-adevăr, se sfîrşise totul.