Urşi experimentali 

de Bogdan Suceavă

Bunicii mele, Veronica Banu, 
de la care am primit acestă istorie.
 

Īţi aminteşti, fireşte, pasiunea pentru vānătoare pe care o īncerca fostul preşedinte al Romāniei, īn acele vremuri cīnd sīngele tuturor vieţuitoarelor avea un cu totul alt preţ. Pe vremea aceea el īncepuse să fie īngrijorat că munţii patriei ar putea rămīne fără animale. Din cabinetul lui, privind biserica Cretzulescu fără s-o vadă, simţea că ceva īn ordinea ancestrală fusese stricat şi că universul īntreg alunecă īntr-un dezechilibru fără ieşire, īn care nu se mai ştia cine e vīnatul şi cine vīnătorul. Oierul Ioan Marchitan din satul Valea Rea, ultima aşezare dinspre munte cum o iei pe valea Rīului Doamnei, a fost cel dintīi gata să mărturisească tuturor celor ce-ar fi stat să-l asculte că o arătare uriaşă, fără măsură īn această lume, s-a dat la oi şi a rupt cinci mioare. Asta n-ar fi fost nimic neobişnuit, căci urs care să se dea la oi s-a mai văzut, numai că acesta era alb cu desăvīrşire, asemenea urşilor din pozele pentru Fram, ursul polar. Oamenii l-au certat pe oier pentru scornelile sale, şi mulţi i-au spus īn faţă īn zilele acelea că de frică a văzut el urs alb īn Făgăraş. Numai una dintre bătrīnele satului l-a crezut şi i-a dat sfat să-şi cresteze bīta de corn de trei ori la vīrf şi s-o farmece stropind-o de trei ori cu apă neīncepută, cum a rămas din vechime pentru dezlegare de fiară sălbatică.

A doua oară s-a arătat un urs alb devale, pe o pajişte unde luau masa la iarbă verde nişte rătăciti veniţi de la Bucureşti. Numai bine că ursul acesta a fost blīnd ca un mieluşel, a mīncat dulceaţă, a lins pe obraji un copil, a ronţăit biscuiţi Camelia şi a tors ca un pisoi atunci cīnd patru persoane l-au mīngīiat pe burtă. Fireşte că era la fel de uriaş, un urs polar nemaivăzut, adus īn Carpaţi de un vīnt străin. īntr-un interval de o săptămīnă alte cinci apariţii aveau să ne alunge orice īndoială: īn munţii aceştia există urşi polari. Au fost văzuţi līngă hidrocentrală, līngă fabrica de cherestea, pe Măgură, īn satul pe jumătate părăsit Secături, precum şi lăngă baza militară de la Dragoslava. Toată lumea părea să descrie un urs īnalt de aproape doi metri şi care, ridicat īn doua labe, ar putea atinge patru metri. La paşii lui se cutremura pămīntul iar comportamentul lui părea bizar, trecīnd brusc de la infinită tandreţe la absolută sălbăticie. O asemenea ferocitate nu mai văzuseră munţii acestia de la Facerea Lumii. Atunci cīnd īncepea să sfīşie, atacīnd turmele, ucidea cu mult mai mult decīt ar fi avut nevoie să mănīnce, astfel īncīt după trecerea lui pajiştile arătau ca după război. Multă vreme s-a crezut că e vorba despre vreo lighioană scăpată de la circ ori de la o grădină zoologică, pīnă cīnd īntr-o seară bătrīna cea oarbă din satul Valea Rea a spus ceea ce numai ea vedea cu limpezime:

- Nu e vorba numai de un singur urs, ci de mai mulţi. Şi nu din īntīmplare sunt aici, ci cu rost: să umple de viaţă munţii aceştia.

Asta se īntīmpla pe vremea tristei istorii cu accidentul de la Cernobīl, la cīţiva ani dupa defrişarea Pădurii Roşii şi după ce floarea de colţ dispăruse fără de urma de pe Moldoveanu.

A trecut ceva timp pīnă să umble zvonul despre īncrucişările ce avuseseră loc la o staţie biologică siberiană īntre ursul carpatin şi cel polar, ale căror odrasle au fost lăsate de acum īn libertate pentru adaptare şi studiu de comportament. Natura e mai surprinzătoare decīt ne putem noi imagina. La scurt timp de cīnd fuseseră zăriţi prima oară s-a aflat despre primul om sfīsiat de ursul uriaş, şi tot atunci despre prima casă aflată la marginea unui sat īn care ursul alb a intrat īn miez de zi şi a sfīşiat fiecare suflare vie, de la pui de găină la om.

Şi fu ordin să nu se īmpuşte sau ucidă vreunul. Se cerea locuitorilor să-şi păstreze calmul şi să aibă īncredere īn trupele de specialitate, a căror misiune e să apere totul, căci vieţile acestor creaturi costaseră mult. La lăsatul iernii zvonul spunea că ar fi unsprezece urşi, că nu hibernează niciodată şi că atunci cīnd le e foame atacă īntotdeauna, uitīnd tandreţea zilelor de vara şi a pajiştilor cu turişti.

Primul dintre urşi fu omorīt chiar de oierul Ioan Marchitan, īn ograda lui, īn miez de decembrie. La cercetarea care a urmat, s-a aflat că fiara atacase din spate şi fusese lovită o singura dată, īn frunte, cu o bītă de corn crestată la vīrf cu briceagul de trei ori şi care nu cīntărea cu totul mai mult de un kilogram. Ioan Marchitan nu a fost arestat, pentru că istoria lui nu suna deloc credibil şi alte dovezi nu existau. Blana ursului, din care el şi-ar fi făcut sarică, a fost reţinută pentru cercetări iar oierul a trebuit să semneze o declaraţie prin care mărturisea că urşi albi nu există şi că el nu i-a văzut niciodată.

Probabil vestea morţii celui dintīi urs alb a grăbit desfăşurarea vīnătorii regale, pusă la cale după protocolul aşa-numit de tip european, rămas neschimbat de pe vremea regelui Filip al II-lea al Spaniei. Căci īn tot acest timp preşedintele se interesase īn repetate rīnduri de soarta urşilor albi. Abia aştepta să se afle faţă īn faţă cu unul dintre acesti gigantici urşi şi să-l devanseze īn clasamentul suveranilor pe marele Filip al II-lea care ucisese īntr-o singura zi īn pădurile Bavariei patru astfel de animale uriaşe. Vīnarea unui singur exemplar aducea patru mii de puncte pe scara marilor maeştri ai vīnătorii, dacă lovitura mortală era dată īn condiţii naturale unui animal care a crescut īn deplină libertate. īnainte de această vīnătoare care s-ar fi dorit să rămīnă īn istorie, alţi doi urşi albi fuseseră omorīţi de săteni īn condiţii niciodată clarificate. Mai īncolo, la jumătatea lui ianuarie, unul dintre urşi fu găsit īnţepenit de ger pe Măgură cu ochii sticloşi şi aerul pierdut al vrăbiilor rătăcite īn labirintul gerului.

După marea vīnătoare nu a mai supravieţuit decīt o ursoaică solitară care, īn ciuda dimensiunilor ei enorme, avea un aer uşor debil. Era singurul dintre urşii albi care, īn ciuda iernii, nu se comporta sălbatic. S-a refugiat, poate din instinct, la stīna Repedea. La īnceput fu spaimă mare la vederea ei, dar cīnd şi-au dat seama că e tot atīt de blīndă pe cīt de uriaşă, au lăsat-o īn pace, aşa cum se cuvenea unui ultim supravieţuitor. īnvăţă repede să bea zer la fel ca şi cīinii, şi īnvăţă să nu calce mieii care īncepuseră să vadă lumina zilei la acel ceas de iarnă īntīrziată. Cīinii se ghemuiau īn blana ei şi-i ţineau de cald, iar berbecii o miroseau īndelung, neştiind ce-ar putea fi creatura aceea cu miros de femelă, īnaltă pīnă la cer. Şi se dovedi, īn ultima noapte cu ger a iernii aceleia, că urşii aceştia, care nu hibernau şi nu trăiau nici unul dintre ritmurile naturii, īncrucişare ce a dat o seminţie necuprinsă īn arca bătrīnului Noe, urşii acestia suferă cumplit de frig. Şi adevărat se mai povesteşte că muri de frig ultima descendentă a urşilor polari carpatini, īn uimirea şi lipsa de īntelegere a tuturor, sub ochii calzi ai mieilor ce miroseau īntīiul lor ger, pe cīnd umbra īndepărtată a regelui Filip al II-lea se rătăcise la ceas de iarna īn inima munţilor Făgăraş.

proza
poezie eseuri arta film

respiro©2000 All rights reserved.
••• design: SGFXstudio •••